“Ziua de 22 Decembrie 1989 –Spre seară” (continuare a articolelor: “Noapte întunecată”, “22 Decembrie 1989 – Ziua din care nimic n-a mai fost la fel” şi “Ziua de 22 Decembrie 1989 - La amiază”

Retraşi în sălile de clasă, comentam cu mare efuziune evenimentele la care fusesem martori direcţi, precum şi extraordinara deschidere dată de evenimentele zilei descrise mai înainte. Eram plini de entuziasm şi de încredere. Grija noastră era să aflăm momentul când  se va ridica indicativul de luptă şi vom putea să ne alăturăm familiilor. Să ne bucurăm de libertate, de toate ocaziile deschise de noua orientare a societăţii. Mai mult intuiam decât anticipam viitorul. Totuşi,  nivelul nostru intelectual, contactul cu studiul istoriei, cu studiul ştiinţelor sociale, ne făcea apţi pentru a da o interpretare – dacă nu exactă , lucru imposibil –măcar o interpretare adecavată evenimentelor la care eram pe de-o parte actori, (vezi articolele precedente), dar şi evaluatori. Lucru firesc pentru  cursanţii unei instituţii de învăţământ superioar militar. Visarea, să o numim aşa, a durat foarte puţin. Dacă pe la ora 13  am depus la magazia de armament a Academiei, armamentul şi muniţia, pe la orele 18 -19 , am primit ordin să mergem să le ridicăm din nou. Între timp am trăit euforia libertăţii, libertate nu foarte evidentă pentru noi, ce aflaţi sub consemn şi jurământ, dar extrem de prezentă  pentru ceilalţi, cunoscuţi, prieteni, membri de familie, practic pentru întreaga societate. Târziu, spre orele 17, s-au furişat şi primele zvonuri ale revouţiei. Repet,  urmăream incitaţi de imensa încărcătură de nou şi inedit, emisiunile televiziunii devenită liberă, liniştiţi, în sălile noastre de clasă. Şi  dintr-o dată, apare ştirea, zvonul, informaţia : „Securitatea atacă  Armata, la Băneasa”. Ştiam că  la  Băneasa  era sediul marii unităţi de securitate care avea în sarcină Municipiul Bucureşti şi că în zonă, erau mai multe unităţi ale M.Ap.N., inclusiv Comandamentul Aviaţiei Militare  şi C.A.A.T. –ul.  Dar de la amplasarea în vecinătate şi până la atac, era cale lungă... Oricum, nu am avut timp să comentăm zvonul, la scurt timp am primit câteva ordine a căror semnificaţie am înţeles-o mult mai târziu. Dacă ordinul de ridicare a armamentului şi muniţiei ( de abia predate, cu doar patru, cinci ore în urmă), nu ne-a mai impresionat ca în ziua precedentă, ziua de de 21 decembrie 1989,  următoarele două ordine ni s-au părut prevestitoare de veşti rele. Primul, a fost cel ca ofiţerii femei, să rămână pe loc, în clase, să nu coboare la autobuze. La Academia Militară, funcţionam în grupe de ofiţeri elevi mixte, bărbaţi şi femei, grupa noastră având două colege, cpt. Mioara Boeru şi cpt. Monica Hârcă. La grupele de conducere servicii erau şi mai mulţi ofiţeri femei, inclusiv viitoarea şefă de promoţie, cpt. Elena Turcu. Mergeam peste tot împreună, la adunarea de dimineaţă, la programul de învăţământ, la studiul obligatoriu... Deci separarea de colege nu era ceva normal. Limpede, ordinul viza protejarea lor, idee la care am subscris din toată inima, dar care ne-a trezit oarecare teamă pentru riscurile ce vor urma. Al doilea ordin, foarte straniu la momentul acela (ziua de 22.12.1989,  aproximativ orele 19-20), a fost ca ofiţerii M.I. să rămână, de asemenea, pe loc. Ei erau colegii noştrii de grupe ( la „Finanţe” nu am avut colegi de la M.I., dar la „Conducere Servicii”, în aceeaşi secţie, erau mai mulţi, inclusiv fostul meu coleg de bancă din liceu şi coleg de batalion în Şcoala de Ofiţeri, lt. maj. Ionuţ Coman. Dacă îmi amintesc bine, M.I.-ştii  au fost coborâţi din autobuze, înainte să părăsim incinta Academiei şi au primit ordin să meargă la clase. Despre ce s-a întâmplat în acea noapte în Academie, evenimente la care au participat ofiţerii femei şi ofiţerii M.I. din cadrul facultăţii „D”,   vă puteţi face o idee din articolul dl-ui general Mihail Ţăpârlea, „Noaptea Valpurgiei”, publicat pe această pagină, anul trecut. Pentru a doua oară în mai puţin de 24 de ore, aşteptam îmbarcaţi în autobuze, ordinul de plecare la misiune. Eram înarmaţi cu pistolul mitralieră iar în geanta port-încărcătoare aveam patru încărcătoare pline cu muniţie. Restul echipamentului era constituit de  ţinuta de serviciu, manta, cizme, centură (mai puţin cei ce purtau uniforme de aviaţie sau marină). Stăteam şi aşteptam ordinul de plecare, cu un sentiment de mare uşurare. Participarea noastră la represiunea manifestanţilor noaptea trecută ne crease un sentiment acut de vinovăţie colectivă şi simţeam instinctiv, că acum, misiunea noastră, era în apărarea noii ordini de drept, deci avea asentimentul întregii populaţii. Oricum, nu era deloc simplu. Ca ofiţeri ai "Armatei populare", eram/fusesem îndoctrinaţi până la refuz cu politica P.C.R.  Dar, mutatis mutandis, efectul a fost invers. Dacă oficial, sintagma  des repetată, “armata populară e armată din popor”, vroia să spună că Armata este fidelă partidului comunist, ce s-a pretins mereu că este reprezentant al poporului, în realitate, Armata, respectiv cadrele armatei, proveneau chiar din popor. Popor poate oportunist, dar în străfunduri, anti-comunist. Adică armata provenea din acel popor supus restricţiilor şi injocncţiunilor de tot felul, de la condiţiile materiale, hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, la constrângerile ideologice şi intelectuale. Deci, în ciuda aşteptărilor regimului, sub presiunea evenimentelor,  Armata s-a contopit cu năzuinţele imediate ale poporului şi a folosit potenţialul său pentru cauza primă a revoluţiei, îndepărtarea lui Ceauşescu.  Ca atare, nu întâmplător, printre primele slogane a fost şi acela, “Armata e cu noi” !  Ei, bine, dacă “Armata e cu noi”, inevitabil, cineva era împotriva "noastră" ! Cine să fie aceştia ? Nu puteau fi decât unii pentru care schimbarea regimului nu ar fi fost benefică. Conştiinţa colectivă i-a identificat rapid ca fiind activiştii de partid şi cei din aparatul de securitate-miliţie. Astăzi, unora  le poate părea hilară o asemenea identificare, mai ales în contextul afirmaţiilor insistente despre originea unor prosperi oameni de afaceri post-decembrişti. Dar vă mărturisec, acolo, în stradă, nu cred că vreun activist/cadru de securitate-miliţie s-a simţit în siguranţă, cu gândul la ce om de afaceri o să devină el în sistemul democratic. Şi spun asta, după ce în dimineaţa de 23 decembrie 1989, am văzut în curtea M.Ap.N. din Drumul Taberii, (cu mare satsfacţie, recunosc) o formaţie de tăria a două companii, alcătuită din subofiţeri de milţie, echipaţi de luptă, extrem de timoraţi şi respectuoşi cu noi, ofiţerii tineri – pe care mai ieri nu dădeau doi bani -, cu atitudine temătoare şi slugarnică, în aşteptarea unei misiuni ce nu se anunţa lipsită de riscuri. Încă odată, se dovdeşte că cea mai distructivă armă, mai puternică decât arma nucleară sau bomba cu neutorni, este generalizarea. Cred  că genocidul de orice fel, indiferent de timp sau arie geografică, are drept cauze principale, generalizarea şi  maniheismul. Adică,  toţi cei dintr-o parte sunt buni, iar ceilalţi răi. Fără excepţie, cu toată zicala populară, nu este pădure fără uscături !  Dar m-am îndepărtat de firul amintirilor, am făcut greşala fundamentală de a ieşi din timpul real şi am alunecat către  prezent...

Întuneric. În incinta Academiei Militare, pe aleea dintre pavilioanele “popotă” şi „comandament” (pavilionul paralel cu Bd. Panduri), la adăpost, s-a format o coloană de şase-zece autobuze. Într-unul din ele, noi, ofiţerii elevi ai facultăţii „D”. Discuţii în şoaptă, „mergem la Băneasa, vom interveni împotriva trupelor de securitate care sunt de partea lui Ceauşescu”. Ce ştiam noi atunci ? Văzusem elicopterul zburând de pe acoperişul Comitetului Central, cu Comandantul Suprem la bord, trecuseră numai câteva ore. Putea un regim să cadă aşa de uşor ?  Până la urmă, cred că am fi executat orice ordin, numai să fie dat de superiorii legitimi. Nu era căderea noastră ca militari să judecăm mai mult. Spre uşurarea tuturor, ordinul a fost în spiritul vremurilor, să fim de partea  învingătorilor. Însă din teren, de la faţa locului, lucrurile nu au fost aşa simple !

(Comisar şef de Poliţie Scutaru Dumitru - grupa D 32)