Ziua de 22 Decembrie 1989 - La amiază (continuare a articolelor precedente)
Confuzia şi nesiguranţa. Aceste două stări ne-au însoţit după retragerea din dispozitivul de blocare din Bd. Panduri, atunci când am mers la odihnă după cele peste 30 de ore de nesomn şi întâmplări cât pentru o viaţă... Nu mai reţin reperele orare, cel mult îmi amintesc momente ale zilei: prânz, după amiază, seară , noapte. Nu mi-ar fi greu acum să-mi suprapun amintirile pe calendarul evenimentelor riguros cunoscute, recurgând la înregistrările aflate azi la îndemâna oricui. Prefer să nu o fac, chiar cu riscul de a fi în contra timp cu evenimentele. Amintirile, rămân amintiri, nu sunt consemnări într-un jurnal de bord. Aşa că nu are importanţă prea mare pentru rememorarea de faţă cât era ceasul când în studioul 4 al TVR a apărut prima transmisie a libertăţii cu Dinescu şi Caramitru, imagini arhicunoscute de toţi românii. La acel moment –când va fi fost el - noi,ofiţerii elevi participanţii la evenimentele din ziua de 21 spre 22, proaspăt scăpaţi dintr-o posibilă confruntare cu coloana de manifestanţi ce defluia din Drumul Taberei spre centrul oraşului, eram la căminul Panduri. Vroiam să ne spălăm, să ne bărbierim, să ne schimbăm hainele. Dar nici pomeneală de aşa ceva. În camera unde stăteam câţiva dintre noi, la TV-ul alb negru caracteristic epocii, au apărut imaginile document din studioul 4. Vă mărturisesc că obişnuit cu stilul oficial al crainicilor TV din epoca a de aur, improvizaţia din studio mi s-a părut o glumă proastă. Ştiam câte ceva despre Mircea Dinescu, în special că ar fi fost un ţuţăr al lui Marin Preda, mai ştiam că ar fi un pic dizident, că este un favorit al Europei Libere (de ale cărei emisiuni culturale nu eram deloc străin) , că ar fi poet... Dar nu-l văzusem niciodată, iar apariţia lui exaltată de pe ecran nu era de natură să inducă altceva decât panică... Pe mâna cui am putea ajunge ? Cert e că în acele momente, reintrând în „timpul operativ”, singura atitudine înţeleaptă a fost aceea de a ne întoarce în incinta Academiei, văzută de toţi ca fiind cazarma, spaţiul în care orice ostaş se simte la el acasă. Drumul trecea prin faţa unei întreprinderi despre care nu am ştiut niciodată cu ce se ocupă, dar în faţa căreia, o mulţime de muncitori şi funcţionari, se manifestau extrem de zgomotos. Zic „se manifestau” şi nu „manifestau”, pentru că era un talmeş-balmeş de acţiuni, toate desfăşurându-se în acelaşi timp, pline de zgomot şi agitaţie, din care fiecare putea înţelege ce vroia. Fugitiv îmi revin prin faţă imagini cu oameni agitaţi, tablouri sparte, strigăte, scandări, parcă undeva un foc de hârtie cu fumul aferent. Sila /spaima cea mai mare a fost atunci când dinspre Răzoare, cobora o coloană prinsă în lanţ uman, fiecareparticipant ţinând cotul celuilalt, o coloană de civili în extaz. La mijlocul ei, n-am să uit, am văzut lîn rândul întâi al coloanei un ofiţer de armă tehnică (de negru), fără caschetă, cu mantaua descheiată, ţinându-se de coatele a două femei tinere, prins şi el în entuziasmul nebun al masei cu care se contopea în strigătele prima oară auzite: „ Armata e cu noi” ! Spectacolul era mai mult decât deplorabil, aşa l-am perceput şi atunci, nici o circumstanţă atenuantă pentru persoana îmbrăcată în ţinută militară. Armata, din câte ştiam eu, nu face revoluţie! Armata poate să susţină sau nu o revoluţie, dar nu aparea în stradă în mijlocul lumpenului. Oricum, e părerea mea, nu de acum, ci de atunci ! Iar că „Armata e cu noi”, iar nu înţelegeam. Totuşi, intimidaţi de vuietul străzii, de claxoanele autoturismelor pe geamul cărora şoferii erau ieşiţi mai mult de jumătate cu mîinile întinse şi degetele desfăcute în V-ul Victoriei, de sentimentul că eram oarecum iertaţi de excesele represiunii din ajun, am decis să luăm o atitudine cât mai paşnică. De fapt, nu doream decât să ajungem de la căminele Panaduri, în incinta Academiei, cale de trei-patru sute de metri, nu mai mult. Aşa că am scos baionetele de la arme şi am îndreptat ţevile acestora în jos, în poziţia cunoscută pentru purtarea armamentului pe timp de ploaie. Aşa, înfăţişarea noastră nu era deloc agresivă şi ne-am strecurat în Academie, printre şirurile nesfârşite de civili care se îndreptau spre centru oraşului şi am urcat scările spre sălile de clasă, aşteptând ordine. Şi ordinele au venit, la început nesigur, pe parcursul după amiezie şi serii, apoi, noaptea, aşa cum sunt ordinele în armată, ordine care se execută, nu se discută!
*
* *
Dar până să vină primul ordin, a mai trecut ceva timp. Timp istoric, de alt fel, timp irepetabil ! Singuri, în clasa noastră de la etajul patru a corpului de clădire de la intrarea în Academie, stăteam şi priveam la televizor, necrezându-ne ochilor ! Evenimentele erau copleşitoare! Plecarea elicopteruluil de la C.C. încă nu o văzusem, dar la ora aceea, undeva după amiaza, erau transmisiile năucitoare din studioul 4. Transmisiile cu civili necunoscuţi, cu militari din rezervă despre numele cărora auzisem vag câte ceva( de regula confuz) , cu unii purtători de paltoane şi căciuli de caracul reclamându-se reprezentanţi ai ministerului de interne, cu Sergiu Nicolaescu, cu unii generali activi...! Chiar atunci , penibil la limita maximă a termenului, mi s-a părut generalul Voinea, comandantul Armatei I şi al garnizoanei Bucureşti. Noi de la un astfel de om – de fapt de la un un om cu poziţia lui – aşteptam o clarificare, un îndemn, poate chiar un ...ordin, fie el şi prin TV ! Nimic ! Vorbe goale, într-un nou limbaj de lemn, încercări vizibile de a disculpa complicitatea Armatei cu represiunea, multe afirmaţii tendenţioase şi mincinoase ! Dezamăgire totală. Nu mă mir de faptul că evenimentele ulterioare au confirmat anonimatul acestui general (sfârşit prin anii 90 ca responsabil la manutanţa Armatei) , general care totuşi în lunile octombrie şi noiembie 1989, semăna teroarea prin unităţile subordonate prin atitudini reprobabile de vechil. Cine a fost pe acolo, înţelege ce vreau să spun. Dar ineditul situaţiilor derulate pe ecranul televizorului era copleşitor ! La fel vuietul străzii, scandările repetate (mai mult ca o dorinta „Armata e cu noi”), claxoanele, freamătul mulţimilor în mişcare spre centru, toate, toate, plus gândurile şi speranţele fiecăruia dintre noi, au indus o euforie greu de descris în cuvinte... Parcă la un moment dat, însuşi secretarul P.C.R. al secţiei, un maior, cadru didactic, a intrat la noi în clasă şi a dat jos tabloul lui Ceauşescu din perete ! Extraordinar ! N-a durat mult timp şi am fost convocaţi în holul de la etajul patru, unde şeful facultăţii, colonelul Teodorescu (poreclit Cocoşul, atât pentru ţinuta şi atitudinea bătăioasă, cât şi pentru înfăţişarea fizică, era subţire şi roşcat) ni s-a adresat, ca într-un film despre 23 August 1944 :”Domnilor ofiţeri, Dictatura, a căzut „! Într-o fracţiune de secundă am revăzut tabloul atârnat în holul casei bătrâneşti din Băneasa înfăţişându-l pe bunicul meu îmbrăcat în uniforma de jandarmi, şi mi-au răsunat vorbele lui adresate unui puşti timid în vârstă de nouă –zece ani : “Noi trăiam bine, dar a venit Gândacul, comunismul, să roadă la rădăcina ţării să ne facă slugă la ruşi! Ţine minte copile că la noi, comunismul nu-l vrea poporul, îl vor conducătorii puşi de muscali”! Şi aşa am crezut toată viaţa, aşa cred şi acum după multe lecturi şi experienţa proprie-mi vieţi. Revenind la derularea evenimentelor din acea zi unică, îmi amintesc că după adunarea de la etajul patru şi discursul şefului de facultate, oarecum mai orientaţi privind viitorul apropiat, am mers la depozitul Academiei şi am predat armamentul şi muniţia (pe tabel !) . Nu aveam permisiunea să părăsim localul Academiei, dar nici nu am fi făcut-o, ne simţeam în siguranţă în cazarma noastră. Unii luaseră legătura cu familiie, toţi erau fericiţi, totul părea un vis. Libertatea ! Şi aşa, a trecut după amiaza zilei de 22 decembrie 1989, într-o stare de euforie inegalabilă. Încet, încet, s-a lăsat seara...
(comisar şef de Poliţie Dumitru Scutaru, Grupa D-32)