Noptea “Valpurgiei” şi dosarul “Corbul”

02.10.2015 12:51

Autor: Gl. Bg(r) Mihail Ţăpârlea 

  Alarma de luptă                                                                   

  Eram student sau, mai bine spus cum era statutul nostru, ofiţer elev, în anul 2, la Facultatea de Comandă şi Stat Major a Academiei Militare, aşa cum, atunci, era denumită Universitatea Naţională de Apărare de astăzi. Era seara zilei de duminică 17 decembrie 1989, în jurul orei 19.00. A sunat telefonul şi, când am răspuns, mi s-a transmis “Executaţi indicativul Ştefan cel Mare”. Era indicativul de alarmă de luptă. A fost chemat la multe alarme, dar erau alarme de exerciţiu, pe bază cărora se antrena personalul unităţilor în care am lucrat. Mai erau alarme ce se dădeau în cadrul unor inspecţii sau controale efectuate de eşaloanele militare superioare în scopul verificării capacităţii de luptă a unităţilor. Dar acum era ceva fără precedent. Gândindu-mă la ce ar fi putut determina o asfel de măsură de punere în stare de război a armatei, un vârtej interior asemănător unei tornade, care mă consuma până la absurd, a început să se producă. Procesul declanşat în mintea mea era haotic şi aproape de necontrolat. Am făcut mai multe presupuneri, de la o invazie militară-gen Cehoslovacia 1968- până un fapt ce a dus la dispariţia lui Ceauşescu. Ştiam de stare de revoltă, ce mocnea în rândul multor cetăţeni. Telefonul a mai sunat încă o dată, iar soţia mea a primit acelaşi indicativ, întrucât lucra, în calitate de inginer, la Centrul de Proiectări Construcţii Militare. Am plecat, în cel mai scurt timp, la unităţile militare de care aparţineam. Cele două fete ale noastre, care erau în pragul adolescenţei, din fericire, erau plecate în vacanţă, la bunici. Locuiam aproape de Academie, şi deplasâdu-mă cu autoturismul, am ajuns în cîteva minute. În scurt timp, în sala de clasă, s-au strâns toţi colegii, inclusiv cei ce veneau din alte oraşe. Conducătorul nostru de grupă, col. Florin Dumitrescu, ne-a spus că, în nota telefonică primită, se justifica aducerea armatei în stare de război prin demonstraţiile de la Timişoara.

Apar primele clarificări

Abia după sosirea colegului nostru timişorean, lt. maj. Cornel Iriciuc, am aflat de demostraţia şi de actul de solidaritate al timişorenilor cu episcopul reformat Laszlo Tokes. Ne-a mai spus că erau cetăţeni care îndeplineau unele acţiuni provocatoare la adresa militarilor, săvârşindu-se chiar şi acte de violenţă. Începând cu acea seară, am ramas în cazarmă, având asigurată cazarea la Căminul Panduri, din apropierea Academiei. Aşa au trecut câteva zile. Aşteptam comunicatele oficiale. Urmăream doar emisiunile de la televizor, emisiuni de la care nu aflam aproape nimic.

Evenimentele se precipită şi în Bucureşti

În ziua de 21 decembrie, la Casa Centrală a Armatei, avea loc o adunare festivă, prilejuită de vizita unui ministru al apărării. De fiecare dată, la activităţile de acest tip, care erau formale, se solicitau şi ofiţeri elevi din Academie pentru a “aplauda” – în stilul caracteristic al vremii – spusele celor din prezidiu. Am desemnat doi sau trei colegi să participe la eveniment. Unul dintre ei, cpt. Liviu Jişcanu, ne-a relatat, la întoarcere, îngrozit, cum o zeci de mii de oameni erau puşi pe fugă de forţele de securitate, că o mare de oameni se îndrepta spre Piaţa Universităţii şi străzile adiacente acesteia. Era vorba de un miting al oamenilor muncii, organizat în faţa clădirii CC al PCR, pentru a înfiera unele acte de politică externă ale imperialismului american şi care, în mod spontan, s-a transformat într-o demonstraţie anticeauşescu. A fost evident pentru noi că revolta populaţiei se declanşase şi în Bucureşti, iar Ceauşescu avea să dispară în curând.

Intervenţie amânată

Noi, ofiţerii elevi, eram în sălile de studiu, şi nimeni nu ne spunea nimic. Simţeam, însă, o tensiune, o stare de efervescenţă latentă, o acumulare de energie socială care nu mai putea fi stăvilită. În acea perioadă, eram trataţi aproape ca soldaţii. Aveam în dotare pistoale miltralieră, care erau ţinute în magazii speciale, în condiţii de siguranţă. Nu a trecut mult timp, şi am primit ordin să ne luăm armamentul individual şi să aşteptăm noi ordine pe platou. Menţionez că eu, în calitate de şef de grupă, de fiecare dată, pretindeam ca grupa noastră să fie prima. Eram ascultat, fiiind mai mare în grad decât colegii mei. În plus, eram şi membru în Senatul Academiei. În multe situaţii, grupa noastră nu era controlată de către reprezentanţii facultăţii pentru că era un model, din toate punctele de vedere. De această dată, am “temporizat” ieşirea noastră din clasă şi luarea armamentului. Din cele 6 grupe ale anului nostru, noi am fost ultimii. Când o grupă avea armamentul asupra sa, era, imediat, îmbarcată într-un autobuz. La completarea locurilor, autobuzul, având ca şef un cadru didactic, pleca într-o direcţie necunoscută de noi. Autobuzele se întorceau cam într-o jumătate de oră. La rândul nostru, am fost îmbarcaţi într-un asemenea autobuz, care avea responsabil pe col. dr. Valentin Nicolau, şef de comisie, în cadrul Catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. Acesta ne-a relatat că ofiţerii elevi erau integraţi într-un dispozitiv de împiedicare a demonstraţiei din Piaţa Universităţii, alături de forţe de securitate şi miliţie. Ne-a mai relatat că s-a deschis foc asupra demonstranţilor, apărând primele victime. De asemenea, ne spunea că demonstranţii erau arestaţi cu sutele şi trimişi, probabil, pe un stadion. Lucru inexact, deoarece ei erau trimişi cu dubele la Jilava, aşa cum, ulterior, am aflat. Noi eram debusolaţi şi tensionaţi. Nu dorea nici unul dintre noi să ajungă în Piaţa Univerităţii. Din cauze neştiute, dar benefice pentru noi, autobuzul a fost oprit şi ţinut în staţionare pe aleea principală din incinta Academiei, gata de plecare în orice moment. Am aşteptat, în autobuz, cam trei ore. Apoi ni s-a dat ordin să mergem la odihnă, iar la ora 5.30 dimineaţa să luăm micul dejun şi să fim, echipaţi de luptă, gata de plecare. Menţionez că, fiecare dintre noi, avea 60 de cartuşe de război asupra sa, în două încărcătoare.

Intrăm în acţiune

Aşa cum a fost stabilit, cam pe la ora 6.00, ofiţerii elevi care în noaptea precedentă nu au fost în Piaţa Universităţii, erau îmbarcaţi în autobuze. Pe traseu, am observat pe unii pereţi înscrisuri de genul “Jos Ceauşescu”, “Jos dictatorul” iar pe alţii se putea constata faptul că înscrisurile au fost şterse sau vopsite, în cursul nopţii. De asemenea, asfaltul străzilor era spălat pentru a nu se vedea urmele de sânge. Nu era nimeni pe stradă, totul părea pustiu. Eu simţeam că această linişte este doar aparentă, fiind premergătoare unui uragan social fără precedent. Nu ni se spunea nimic. Deodată, în proximitatea Magazinului Unirea, am fost debarcaţi. Am fost repartizaţi în două detaşamente, dispuse pe trotuar, de o parte şi de alta a bulevardului. Îmi era ruşine, de faptul că eram desconsideraţi şi puşi să îndeplinim misiuni dezonorante, nu numai pentru ofiţeri, dar şi pentru…soldaţi. Noi toţi, în frunte cu ofiţerii cadre didactice, care ne însoţeau, nutream sentimente de confuzie totală, nesiguranţă, frică şi chiar panică. După un oarecare timp, din staţiile de metrou, ieşau zeci de mii de locuitori ai Bucureştiului, care se îndreptau spre Universitate. Evident, eram priviţi cu ostilitate. În sinea noastră, eram revoltaţi. Nu ştiam cine este comandantul detaşamentului, şi nici de la cine trebuia să primim ordine.Era un paroxism general pe care abia-l putem stăpâni. Şopteam, printre dinţi, că noi un vom trage în populaţie. Feţele împietrite ale colegilor exprimau aceeaşi dorinţă. Au fost şi momente în care am primit flori de unele femei care treceau pe lângă noi. Iar noi spuneam celor care ni-le ofereau că nu vom trage asupra oamenilor paşnici, şi că pot să-şi continue drumul. Apoi, pentru a evita incidente cu populaţia, ne-am schimbat locul şi, în formaţie compactă, “staţionam” pe podul ce traversează râul Dâmboviţa, lăsând libere trotuarele pentru trecerea demonstranţilor. Pe lângă noi, erau numeroşi ofiţeri de contrainformaţii sau de securitate, care observau, cu multă atenţie, mişcările noastre şi ale manifestanţilor. Chiar în grupa mea erau doi colegi de la contrainformaţii, cpt. Lucian Ciurlin şi cpt. Cornel Vizireanu. Evident, într-o asemenea situaţie, aveam grijă să nu pronunţăm cu voce tare tot ce gândim.

Fraternizarea cu populaţia şi retragerea în Academie

Mulţimea era, din ce în ce, mai numeroasă. Peste puţin timp, pentru a nu împiedica zecile de mii de bărbaţi, femei, tineri şi adolescenţi ce se deplasau spre Piaţa Universităţii, ne-am deplasat în parcul din apropiere. Au fost momente înălţătoare. Se scanda “Armata e cu noi”, iar noi puneam florile primite la ţeava pistoalelor mitralieră. După puţin timp, am aflat de la radioul unui trecător de faptul că “trădătorul Milea” s-a sinucis. Noi am spus că nu mai are rost să stăm în piaţă şi că trebuie să ne retragem în cazarma Academiei Militare. Am început deplasarea în pas alert pe Bd. Regina Maria, care atunci se numea George Coşbuc. Un cadru didactic, ne-a transmis ordinul să mergem în curtea Academiei Tehnice Militare. După puţin timp, au venit două autobuze, care ne-au transportat la Academia Militară. Am aflat, apoi, de la radio că armata a primit ordin să se retragă în cazărmi. Am auzit vocea fostului meu coleg mr. Lică Pavel, redactor la “Ora Armatei”, că dictatorul Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe clădirea CC. După acest anunţ, a urmat cântecul “Deşteaptă-te române”. Noi am început să ne îmbrăţişăm de bucurie. La sugestia mea, cpt. Liviu Jişcanu, a dat jos de pe perete portretul dictatorului comunist. Am aşteptat începerea transmisiei Televiziunii Române. Chiar de la începutul transmisiei, prin care se dădeau diferite anunţuri de către cei aflaţi în celebrul Studiou 4, colegul meu de grupă, cpt. Heran Nicolae, îmi spunea că “vor apărea imediat tov. Ion Iliescu şi tov. gl Militaru”. L-am întrebat de unde ştie, iar el, zâmbind, mi-a spus “Corbul! Dosarul corbul, şefu”. Am fost foarte mirat atunci când, peste puţin timp, cele spuse de către colegul meu s-au petrecut întocmai.

În dispozitiv de luptă, pentru paza şi apărarea Academiei

Gl. lt. Gheoghe Logofătu, de câţiva ani, era împuternicit să îndeplinească funcţia de commandant al Academiei Militare. A fost chemat la Ministerul Apărării Naţionale pentru face parte din grupa operativă, ce se constituise sub conducerea gl. Nicolae Militaru, care devenise, între timp, ministrul apărării naţionale. La comanda Academiei a rămas gl. Corneliu Soare, şeful catedrei de….filosofie. Atunci când, în cursul serii s-au anunţat atacuri teroriste asupra Ministerului Apărării Naţionale, din nou, noi am primit ordin să ridicăm armele şi să mergem la minister pentru a-l apăra. Grupa mea, iarăşi, nu s-a grăbit. Se pleca în ordine aleatorie, cred că singurul criteriu era acela al ordinii echipării de război. Am rămas în autobuzul ce trebuia să ne transporte. Se auzea zgomontul unor împuşcături din zona ministerului şi din proximitatea Academiei. Parcă ne aflam într-un poligon de tragere. După puţin timp, s-au auzit primele focuri de armă în interiorul pavilionului învăţământ şi, apoi, în incinta Academiei. Noi am debarcat din autobuz şi am ocupat poziţii de tragere la adăpostul unor clădiri. Nu aveam nici un comandant. Cadrele didactice intraseră, cel mai probabil, în birouri. Am considerat necesar să preiau comanda grupei mele şi a încă unei grupe de la facultatea noastră. Am înterzis colegilor să tragă, fără a primi un ordin în acest sens. Au urmat ore îngrozitoare….a fost noaptea cea mai lungă şi cea mai chinuitoare din viaţa mea. O noapte fără sfârşit, o noapte faustiană “a Valpurgiei”, în care s-au dezlănţuit, în mod haotic şi rebel, demonii. Se trăgea în curte, la fel ca şi în unele pavilioane. Nu ştiam de unde se trage. Nimeni nu ne spunea nimic. Noi nu aveam nici un fel de protecţie împotriva gloanţelor, stăteam culcaţi pe lîngă zidurile clădirii dinspre Institutul Pedagogic. Se vorbea de terorişti, de galerii subterane, de forţele lui Ceauşescu, care ar fi formate din luptători palestinieni instruiţi la noi…. Este posibil ca, în proximitatea Academiei, să se fi folosit dispoztive, care imitau focul de arme automate. Aserţiunea este corectă, deoarece pe faţada Pavilionului învăţământ nu s-au constatat urme ale inpactului gloanţelor cu pereţii exteriori.

Diversiune, morţi şi răniţi

La minister se ştia că “Academia este ocupată”. Col. Ion Săcuiu, profesor de tactică, conducătorul nostru de grupă din anul întâi, a primit ordin să verifice şi să raporteze situaţia. Cu un curaj ieşit din comun, ajutat statura sa scundă, a inspectat perimetrul Academiei, evaluând situaţia. Când ajungea în apropierea noastră, spunea “Săcuiu sunt! Colonelul Săcuiu!” A fost o minune că nu s-a deschis focul asupra sa. În final, a raportat celor ce-i dăduseră ordinul “Academia nu este ocupată!”. Dimineaţa, am încercat să telefonez soţiei pentru a vedea situaţia familiei. Am rămas îngrozit când a văzut un număr de cinci morţi, printre care se număra şi col. Victor Gomoescu, profesor la Catedra Cercetare. Şi atunci, la fel ca şi acum, sunt sigur că pierderile de vieţi omeneşti s-au datorat lipsei de coordonare şi labilităţii psihice a unor colegi, care deschideau focul la întâmplare. Şi următoarele zile au fost foarte grele. O parte a ofiţerior elevi era plecată la minister. Cei rămaşi, erau repartizaţi în diferite pavilioane pentru a apăra Academia. În special, pe timp de noapte, se trăgea haotic spre împrejurimi. Prin urmare, în proximitate, pe Şoseaua Panduri şi în direcţia Răzoare, destul de mulţi trecători erau ucişi sau răniţi. Răniţii erau aduşi la Policlinica din incinta Academiei, apoi erau transportaţi de salvări la Spitalul Militar Central. Tărgile erau impregnate cu sânge uman. Fiind chimist, am lucrat, în cadrul disciplinei chimie analitică, cu unele substanţe ce aveau un miros greu de suportat. După câteva ore, sângele avea un miros îngrozitor, cel mai îngrozitor miros întâlnit de mine vreodată. Emana miasme insuportabile, care nouă, celor din apropiere, ne provocau senzaţii de vomă.

De gardă la catafalc

În foaierul Academiei, a fost depus, pentru o noapte, sicriul cu trupul neânsufleţit al gl. Vasile Milea, fost ministru al apărării naţionale. Împreună cu trei colegi-toţi proveniţi din structuri ale Ministerului de Interne-, am primit misiunea de a apăra intrarea oficială şi, deci, de a veghea la catafalcul gl. Milea. Colegii mei, căpitanii Liviu Jişcanu şi Nicolae Heran, mi-au cerut consimţământul de a-le permite să dezbrace cadavrul pentru a constata câte “găuri” are trupul generalului. Am analizat solicitarea şi, întrucât în Aulă, s-a auzit zgomotul unei scurte rafale de pistol mitralieră, am ajuns la concluzia că exista riscul ca, şi noi, să fim împuşcaţi. Pe cale de consecinţă, am interzis, deci, o asemenea acţiune. Poate era bine din perspectiva cunoaşterii adevărului dacă aş fi permis realizarea propunerii. Însă, a fost o măsură firească de precauţie, de evitare a unui risc, care ne-ar fi periclitat viaţa.

A doua zi, a început mitingul de doliu pentru fostul ministru al apărării, care era transmis, în direct, la televiziune. La miting, au aprticipat Gelu Voican Voiculescu, generalul Nicolae Militaru, câţiva generali activi, precum şi mulţi generali în rezervă. Am asistat la solicitările gl Militaru adresate foştilor lui colegi sau colaboratori de a-l sprijini în activitatea de conducere a ministerului. Cei mai mulţi au acceptat “oferta”, fostului colaborator al KGB. Îmi amintesc că, doar, generalul de armată Ion Tutoveanu a refuzat oferta de a redeveni comandat al Academiei Militare, spunând că este prea bătrân. Apoi, Militaru a adresat solicitarea generalului Şuţa, care a acceptat-o imediat.

(Materialul a fost publicat în lucrarea ”Piramisa Cantemiristă”, vol.2, Editura Alma, Craiova, 2012, p. 146-150 – subtitlurile aparţin site-ului)