Noapte întunecată

11.10.2015 12:48

În articolul :  "Noaptea Valpurgiei"  dl. gen.bg.(rez) Mihail Ţăpârlea,  a prezentat o parte din evenimentele la care a luat parte în zilele lui decembrie 1989.  Potrivit misiunilor primite, ofiţerii elevi ai facultăţii domniei sale, au asigurat apărarea localului Academiei având parte de multe evenimente sângeroase în tot acest timp. Ofiţerii elevi ai altor facultăţi, printre care şi facultatea "D" la care eram la grupa ofiţerilor financiari, au participat între 21 şi 29 decembrie 1989 , cu precădere la la misiuni în afara Academiei. Cu subtitlurile menite să fluidizeze lectura, iată mai jos câteva amintiri:

 

Armata populară, armată din popor !

Ziua de 21 decembrie 1989 a început ca o zi obişnuită pentru ofiţerii elevi din anul II ai facultăţii „D”, deşi procesul de învăţămînt se desfăşura în condiţii impuse de alarma de luptă din data de 17.  În jurul orelor zece dimineaţa am fost informaţi că va avea loc o adunare ad-hoch, în holul facultăţii de la etajul patru al clădirii de la intrarea în Academie, adunare unde în spiritul epocii, urma să se condamne tulburările de la Timişoara, având în vedere cele difuzate la T.V. cu o seară înainte. Nicolae şi Elena Ceauşescu înconjuraţi de alţi lideri, au vorbit atunci despre evenimetele de la Timişoara, despre distrugerile făcute de huligani instigaţi de celebrele agenturi (din nefericire, parţial avea dreptate, aşa cum am aflat mai târziu!) În jurul orei 12, disciplinaţi, am mers în sălile de curs pentru a urmări mitingul ce urma să aibă loc în Piaţa Palatului, în faţa C.C. al P.C.R. Sentimentele erau teribil de amestecate: în plan personal eram ca toţi românii supuşi constrângerilor de tot soiul, de la lipsa alimentelor de bază, la frigul şi întunericul din locuinţe, lipsa benzinei pentru autoturisme, a medicamentelor şi altor bunuri de strictă necesitate. Tot aşa am suportat multe alte vexaţiuni ale sistemului, printre care, nu în ultimul rând, era lipsa de prestigiu în faţa populaţiei venită, zic eu, ca urmare a misiunilor degradante la care militarii participau : şantierul Casei Poporului şi alte şantiere pentru construcţia de locuinţe, strângera recoltelor sub “comanda” şefilor de fermă şi preşedinţilor de C.A.P., statul la cozi pentru necesităţile elementare, multe altele. Pe de altă parte, educaţia militară, sentimentul datoriei, respectul principiului unităţii de comandă ne spuneau că trebuie să îndeplinim ordinele primite” întocmai şi la timp”, aşa cum era de altfel şi o parte a jurământului depus. Oricum, în istorie, armata a fost de mai multe ori de partea opusă poporului, din vremea lui Cuza şi până perioadele mai apropiate, indiferent de natura regimului de la conducerea ţării. Aşa cum armata a tras în revoltaţii de la Lupeni sau insurgenţii de la Tatar-Bunar în timpul regimului interbelic, tot aşa, în plin comunism, armata a tras în ţăranii revoltaţi din satele Vrancei, se zice chiar sub ordinele lui Nicolae Ceauşescu, aflat în zorii carierei sale politice.

Ziua începe normal, dar evenimentele încep să scape de sub control

Mitingul a început în stilul deja cunoscut, cu salutul conducătorului adresat participanţilor la marea adunare populară şi apoi : „Doresc, de asemenea, s’adresez mulțumiri inițiatorilor și organizatorilor acestei mare manifestări populare din București… (vuiet în piață)…considerând acesta…(vuietul crește, ţipete, strigăte necontrolate)… ca o…” Stupoare, imaginea a început să tremure, camera s-a îndreptat spre un perete, după care EMISIA S-A OPRIT ! În acel moment am realizat că ceva iremediabil s-a produs. Nu se va putea trece – ideologic vorbind – peste faptul fără precedent al opririi emisiei TV în mijlocul unui miting al P.C.R. ! Trebuiau date explicaţii infinite şi în intervalul de câteva minute în care emisia a fost oprită, mă gândeam că aceste explicaţii vor încărca şi mai mult pasivul regimului. Dar, din nou, stupoare, transmisia s-a reluat, atmosfera din piaţă era calmă, conducătorul vorbea netulburat: “încă o dată, doresc să subliniez că trebuie să demonstrăm cu toată puterea forța și unitatea în apărarea independenţii, integrității și suveranității României etc. etc.” La puţin timp însă, având clasa la etajul patru al clădirii de la intrarea în academie cu ferestrele spre bd. Panduri, am asistat la defluirea unei colane de transportoare blindate dinspre Antiaeriană - Drumul Sării, spre central oraşului. Era clar, urmau evenimente fără precedent ! Armata pe străzi ? Cu tehnica de luptă ? Extraordinar ! Ridicol sau nu, atunci nu m-am gândit la gravitatea situaţiei ci la faptul că, în sfârşit, Armata va fi văzută şi altfel decât în salopete şi pufoaice pe şantiere. De altfel, mai mult în subconştient, pe tot parcursul evenimentelor ce vor urma, s-a insinuat şi acest sentiment de recuperare a demnităţii militare, îndeplinirea misiunilor specifice eliminând fractura de identitate impusă de lipsa de preţuire din partea conducerii ţării şi a populaţiei. După cum se va vedea, la unii colegi, această recuperare a condus la exagerări dintre cele mai regretabile. Mi-am amintit, copil fiind, poveştile nesfârşite ale unchilor mei, puşti de 13-14 ani în anul 1944, poveşti despre luptele de la Podul Băneasa şi bombardamentul aviaţiei americane asupra cartierelor Băneasa şi Vatra Nouă, apoi refugiul lor din calea unor trupe “eliberatoare”, poveşti presărate cu detalii de natură să înflăcăreze sufletul oricărui copil şi să-l facă dornic să aibă şi el asemenea experienţe “eroice”. Iată, se pare, tocmai voi avea ocazia să particip la astfel de evenimente şi gândul că trebuie să văd şi să reţin cât mai mult din ce se va întâmpla, pentru a povesti la rândul meu altora, m-a ajutat să–mi înving frica firească, atât în noaptea de 21 decembrie, cât şi în cele care au urmat.

Pentru câteva zile, Istoria încetează să mai fie obiect de studiu

Între timp se întunecase, ziua fiind scurtă în acea perioadă a anului. Strânşi la locul de fumat din capătul coridorului, aveam vedere către central oraşului şi pe fondul sonor al uni vuiet permanent, am văzut clar urme de trasoare şi lumini pîlpâite de flăcări. Între timp, pe bd. Panduri defluiseră şi alte trupe, inclusiv tancuri. Şi dintr-o dată, a venit comanda să ridicăm armanentul. Ne-am încolonat sub comanda şefilor de grupe şi am ridicat de la depozitul Academiei, pistolul mitralieră, baioneta, geanta port-încărcătoare şi patru încărcătoare pline cu muniţie. Evident am semnat de primire şi pentru armament şi pentru muniţie, aspect asupra căruia voi reveni la momentul potrivit. Apoi au venit comanda de îmbarcare, coborârea ofiţerilor femei şi în foarte scurt timp, plecarea din Academie. Am debarcat în jurul orei 22.30 în faţa Comitetului Central şi ne-am aliniat în formaţie, cu faţa spre muzeul de artă. Niciodată nu fusesem aşa aproape de clădirea C.C., cu toate că bucureştean fiind, trecusem de nenumărate ori prin acel loc. Accesul pietonilor era intrezis în apropierea clădirii şi pe strada Oneşti, strada care leagă Piaţa Palatului cu bd. Magheru. Lângă noi, erau deja în formaţie colegii de la Facultatea Politică, la fel, amplasaţi cu spatele la C.C. şi faţa spre piaţă. Atmosfera era neobişnuită, aproape sinistră : se auzeau strigăte, urale şi ţipete, uruit de motoare, rafale de arme automate, toate acestea, de undeva din spatele impunătorei clădiri din spatele nostru; în piaţă staţionau câteva vehicule militare, camioane, transportoare şi tancuri. Claar, aşa ceva regimul nu va putea explica în nici un fel ! Nu poate fi vorba de agresiune străină aici, în mijlocul oraşului, e altceva, e revoltă ! Deci a început; dacă nu s-a întâmplat la Congresul al XIV-lea, acum Ceauşescu sigur va pleca, ceea ce, recunosc, credeam pe atunci, va rezolva multe din problemele vieţii de zi cu zi a românilor. Nu erau numai gândurile mele, dialogul şoptit cu ceilalţi colegi spunea acelaşi lucru.

Intrăm în acţiune

La un moment dat, s-a dat comanda de înaintare pe strada Oneşti, spre bd. Magheru. Urma să vedem cu ochii noştri despre ce este vorba. Mergând pe Oneşti am văzut tablori macabre: doi soldaţi cărau pe o targă un alt militar rănit care gemea; un civil târa literalmente de păr, o femeie, până a împins-o pe poarta unei clădiri din zonă (cladirea Direcţei a V-a, dar atunci habar nu aveam) , câţiva milţieni tăbărâseră cu bastoanele pe doi- trei civili pe care i-au urcat în final într-un microbuz TV, o maşină de pompieri a intrat de pe bulevard cu furtunele atârnate, împroşcând apă în urma sa, pe starda îngustă staţionau multe autovehicule militare, camioane, furgonete, sanitare, şi foşgăia un număr neprecizat de civili şi militari care se mişcau aparent haotic dar care îndeplineau cu eficacitate dovedită, diverse sarcini precise. La debuşarea în bulvard, în dreptul sălii Dalles, prima dată am văzut o flacără înaltă în zona hotelului Intercontinental; era fum negru, asfaltul era lipicios şi plin de cioburi; în faţă, o mare de oameni, toţi militari, peste care nu vedeam nimic. Am continuat înaintarea până am făcut legătura cu cordonul de militari şi am văzut că dispozitivul era dispus pe lăţimea bulevardului, cam aşa: trei transportoare, trei tancuri şi din nou trei transportoare dispuse în linie, după care era un cordon constituit din elevii şcolii militare de miliţie de la Băneasa, trei rânduri de militari în termen de la U.M. 01908, unitatea pază aeroport, după care urmam noi, ofiţerii elevi de la Academia Militară, în subunităţi constituite pe structura de învăţământ, grupe şi facultăţi, sub comanda îndrumătorilor de grupă – cadre didactice – şi a conducerii facultăţii. Am recunoscut, la un moment dat, pe ministrul apărării naţionale, generalul Vasile Milea, echipat cu scurtă, centură cu diagonală cu toc de pistol şi cască metalică. Se afla în dreapta dispozitivului, undeva în dreptul actualului sediu al P.N.L., înconjurat de comandaţii unităţilor din dispozitiv, (am recunoscut pe comandantul regimentului din care plecasem la academie, lt.col. Oană Marin, pe lt.col. Amăriucăi Dorel, comandantul U.M. 01908, iar colegul meu, cpt. Gică Cojocaru zis Jack, care lucrase în aparatul central, l-a recunoscut pe generalul Hortopan, comandantul C.I.T. - ului). În jurul lor erau şi o serie de civili, probabil activişti de partid şi personal M.I. În timpul ăsta, militarii de la U.M. 01908 executau salve de pistolul mitralieră în plan vertical. Parcă văd şi acum un ofiţer trecând înainte de a da comanda pentru salve prin faţa formaţiei şi radicand cu mâna sa ţevile militarilor, spre a fi orientate la 45 de grade.

Începe Sabaatul vrăjitoarelor

La un moment dat, elevii şcolii de la Băneasa au fost retraşi, iar militarii în termen de la U.M. 01908, redislocaţi: Am ajuns astfel în spatele ultimelor trei transportoare, de unde totuşi eu, cel puţin, nu am văzut celebra baricadă. Lt.col. Oană a bătut cu ceva metallic în turela tancului din flancul stâng şi l-am recunoscut pe locotenentul Mircioagă, fost camarad de regiment. Nu ştiu ce i-a spus, dar la scurt timp, ţinând mâna pe tanc, probabil în executarea unui ordin anterior, lt.col. Oană a dat semnalul de înaintare. Din acel moment, evenimentele au luat un curs frenetic. Fără nici o comandă de care să-mi amintesc, tot dispozitivul a pornit în urma tancurilor şi transportoarelor. Pe partea unde am fost, flancul stâng, cel aflat pe partea cu Hotelul Intercontinental, în mişcare am văzut unul din T.A.B.-urile din prima linie care ardea şi din care exploda muniţia; lângă transportor am văzut un militar îmbrăcat în combinezon de tanchist, culcat pe spate şi fără să mişte; în goană a mai văzut desenată o cizmă pe peretele Intercontinentalului, fapt ce atunci mi-a produs un fior de spaimă de neexplicat. Tancul locotenentului Mircioagă degajase cu mare uşurinţă o parte din aşa zisa baricadă şi tot dispozitivul s-a repezit înainte, spre rodul de la Universitate. Nu am văzut nici un manifestant sau protestatar, nici viu şi nici mort. Mulţimea se risipise pe străzile laterale atunci când a înţeles că se intervine în forţă, mulţi au coborât la metrou, au intrat în scările de bloc sau în holul Hotelului Intercontinental. Statisticile vorbesc de peste 74 de morţi în acea noapte, dar pe partea cu Teatrul Naţional pe unde am trecut, cu excepţia militarului de lângă T.A.B., nu am văzut corpuri la pământ. Aceasta nu înseamnă că nu vor fi fost, dar, repet, nici eu, nci colegii mei cu care am tot vorbit despre asta, nu au văzut. În schimb, am văzut manifestări de bestialitate din partea unuor cadre M.I. şi spre regretul meu şi atitudini reprobabile şi din partea unor colegi de-ai noştrii. Nu ni s-a dat nici o comandă şi nici nu ni s-a făcut vreun instructaj, nu ni s-a spus nimic despre folosirea sau nefolosirea armamentului. Pe deoparte a fost un lucru bun, cvasitotalitatea colegilor netrăgând niciun foc, pe de altă parte a fost un lucru rău, pentru că neinterzicându-se expres folosirea armamentului şi muniţei de război, unii s-au lăsat contaminaţi de salvele de avertisment trase de soldaţii din dispozitivul iniţial şi au tras câteva cartuşe. Eu cu ochii mei l-am văzut pe un oarecare lt.maj. Şoldănescu dintr-o grupă de anul I de la conducere servicii, executând foc în plan orizontal în lungul străzii Colţea, lângă fostul magazin Cabana. Habar n-am de ce a tras, oricum nu se vedea nimeni în faţă şi mai ales, nu primise ordin să tragă. Şi colegul şi prietenul meu căpitanul Gică Cojocaru, a scăpat vreo câteva gloanţe, lucru aflat a doua zi, atunci când am predat pentru scurt timp armamentul şi muniţia la depozitul academiei. De altfel, acele tabele de distribuţie cuprind nominal şi exact cine şi câte cartuşe a ridicat în ziua de 21 şi câte a predat în ziua de 22. La Gică, parcă aşi accepta explicaţia lui, anume că s-a jucat cu câteva cartuşe scoase din încărcător şi le-a pierdut fiind întuneric, omul era mult prea intelligent să se implice în jocul de-a “hoţii şi vardiştii” cu gloanţe reale. Oricum, pe tot parcursul anului II, până la absolvire, l-am tachinat mereu pe tema celor trei cartuşe nepredate. Ba că parchetul militar a început o investigaţie, ba că nu intră în examenul de licenţă dacă nu plăteşte la casierie cele trei cartuşe şi multe alte năzbâtii, omul fiind de altfel o fire veselă şi se distra împreună cu noi, având conştiinţa curată. S-a stins, bietul de el, bolnav, în anul 2007.

Eficienţa forţelor de intervenţie M.I.

Ziceam de actele de bestialitate la care am fost martor laş, în mijlocul colegilor care la rândul lor, priveau înmărmuriţi acţiunea brutală a specialiştilor din forţele de intervenţie M.I. Aceste forţe erau în noaptea aceea reprezentate de milţieni în uniformă, diverşi civili (oare cum de nu erau confundaţi cu manifestanţii ?) precum şi o categorie mai aparte, oameni în floarea vârstei, îmbrăcaţi în uniforme largi, kaki, având pe cap căşti albe ca de motociclist şi purtând în mâini bastoane lungi. Aceştia aveau rolul să “extragă” manifestanţii ascunşi prin scările de bloc, prin ganguri, la metrou sau pur şi simplu prin tufişuri, îi târau la vedere lovindu-i cu bastoanele, după care îi lăsau miliţienilor în uniformă care îi maltratau la rândul lor, cu o ferociate de neânţeles, după care îi urcau cu forţa în microbuze TV neinscripţionate. Regrupaţi lângă ieşirea de la metroul de la Universitate, cu spatele la Ministerul Agriculturii, am asistat la o astfel de “extracţie”: un M.I.-st cu cască albă trăgea de picior, în sus, pe scările de la metrou, un ins îmbrăcat în pullover, ins care nu opunea nici o rezistenţă; cînd l-a lăsat jos, - ruşine mare – unul din fraţii Amuza, ofiţer elev la conducere servicii, a ieşit de capul lui din formaţie şi l-a lovit violent pe omul căzut, în murmurul dezaprobator al tuturor, inclusiv al cadrelor didactice. De regrupat, ne regrupasem, când, în febra înaintării după deblocarea bulevardului, ne-am trezit câţiva ofiţeri elevi şi dl. colonel Samargescu, singuri, în urma unui tanc, oprit şi el în dreptul cinematografului Luceafărul. Văzând că ne-am depărtat de formaţie, ne-am întors şi i-am găsit lângă ministerul agriculturii. De aici, în scurt timp, am pornit pe bulevard, spre magazinul Unirea. Fiind spaţiul mai larg şi parcă funcţionând în această zonă iluminatul stradal, dispozitivul forţelor de intervenţe M.I. se vedea şi mai bine: “motocicliştii” kaki, miliţenii în uniformă şi microbuzele pentru arestaţi. Erau vizibil pregătiţi pentru ceea ce făceau, acţionau precis şi eficace, nu cred să fi scăpat cineva în urma lor. Suspecţi erau toţi rarii trecători, aceştia erau opriţi şi legitimaţi, iar dacă nu aveau domiciliul în zonă, sau aveau hainele murdare, ude sau rupte, erau luaţi direct la bastoane şi înghesuiţi în dube. Înţeleg că era meseria lor, dar de ce era nevoie de atâta ferocitate? Bieţii oameni nu erau capabili sa opună rezistenţă, nu reprezentau o ameninţare pentru nimeni. Cu toate astea, erau bătuţi cu cruzime.

Ne umplem de oroare

Înainte de intrarea În pasajul subteran de la magazinul Cocor, era răsturnat un camion încărcat cu lăzi cu mere, acestea fiind împrăştiate pe tot bulevardul. Prin ferestrele luminate ale magazinului Unirea, la toate etajele, se vedeau siluete agitate care străbăteau în fugă magazinul. Să fi fost manifestanţi care se ascundeau de forţele de ordine, să fi fost pleava societăţii la furat, nu ştiu, noi am trecut mai departe, până în zona restaurantului Budapesta. Am staţionat o vreme pe podul peste Dâmboviţa din faţa actualului bloc Romavia, numai bine cât să ne luăm porţia de oroare pentru mulţia ani înainte. Eram un grup de ofiţeri elevi ce ne strânsesem în jurul unui miliţian de circulaţie care ne povestea cum fusese sechestrat în timpul zilei de manifestanţi, parcă şi maltratat. Ne spunea cam ce oameni erau manifestanţii, câţi erau, cum se comportau, ce strigau, mă rog, tot soiul de lucruri de care eram evident interesaţi, noi neîntîlnind, după cum am mai spus, niciun grup de manifestanţi sau persoane care să protesteze mai mult sau mai puţin organizat. Tocmai când începusem să înţelegem că violenţa s-a manifestat de ambele părţi, dinspre magazinul Unirea, s-a apropiat un grup de şase-şapte civili, îmbrăcaţi destul de subţire pentru vremea de afară. Miliţianul nostru i-a oprit şi i-a legitimat, purtându-se foarte civilizat şi vorbindu–le politicos. Noi priveam relativ curioşi, povestea oamenilor ni se păruse credibilă, urmau să intre în schimb la o centrală termică din apropiere. Ceva nu a fost în regulă, miliţianul a luat staţia şi ţin foarte bine minte a anunţat “şapte colete la podul Mărăşeşti”. În scurt timp a apărut un microbuz condus de un subofiţer de miliţie, de altfel singurul ocupant al maşinii. A coborât, a privit rapid în jurul lui, a evaluat situaţia şi s-a răstit brutal la cei reţinuţi : “Ce faceţi bă, staţi cu faţa la tovarăşii ofiţeri ?” “Ia, treceţi cu spatele imediat !” I-a obligat să se aşeze în cerc, cu mâinile la ceafă, după care a început să-I percheziţioneze cu brutalitate; la fiecare contact fizic, cel în cauză primea doi pumni în ficat, daţi cu ură şi parcă cu precizie de fost boxer. I-a molestat pe toţi şi atunci când lt. maj. Globaşu, coleg cu noi, ofiţer elev venind de la trupele de securitate, purtând uniforma specifică, deci uşor de recunoscut de milţian, a intervenit, bruta s-a răţoit cu impertinenţă : “Ce bă, eşti milos ?” Ne-am muşcat buzele şi am înghiţit umilinţa, nimeni dintre atâţia ofiţeri nu a reacţionat, aşa că bruta şi-a continuat procedura netulburat, până ce a sosit un TV în care bieţii oameni au fost urcaţi în şuturi şi lovituri de baston.

Vinovaţii

În acest timp, dinspre bd. Cantemir, spre Universitate au trecut câteva maşini ale salubrităţii. Cred că se făcuse 3-4 dimineaţa şi am constatat extrem de surprinşi că tot personalul M.I., dispăruse. Eram singurii autori ai represiunii pe care cât de curând, oamenii plecaţi spre serviciu urmau să îi vadă. Am rămas la vedere, ca singuri vinovaţi. Între timp, fiind din ce în ce mai frig, ne-am retras la adăpostul oferit de magazinul Unirea, aripa Splai, chiar la gura de metrou. Lumea începuse să apară, din ce în ce mai mulţi oameni au umplut străzile. Treceau prin dreptul nostru şi unii ne scuipau, numindu-ne criminali, ameninţîndu-ne în fel şi chip. Şi chiar aveam sentimental vinovăţiei, nu ştiam atunci de morţi, dar distrugerile pricinuite de represiune, gloanţele trase haotic toată noaptea, molestările şi arestările abuzive, toate se decontau şi în seama noastră, fie şi numai pentru că fuseserăm acolo. Mă gândeam la ce mi se va întâmpla după ce toate se vor linişti, la cum am să mai merg îmbrăcat militar prin oraş, prin tramvaie sau autobuze, la cum mă vor trata vecinii de bloc, rudele, prietenii. Mă cuprinsese groaza. Tensiunea era în creştere; se luminase de-a binelea, apăruse zvonul că o coloană de manifestanţi se îndreaptă spre centru venind de pe Calea Şerban Vodă şi noi trebuie să o oprim. Am şi constituit pentru foarte scurt timp, un dispozitiv de blocare chiar pe podul Mărăşeşti, dar a venit, salvator, ordinul de întoarcere în Academie. Însă evenimetele erau doar la început ! (Comisar şef de poliţie Dumitru Scutaru - grupa D 32)