Jack versus Gicuţă

Jack, Gică, Gicuţă,  aşa-l alintam cu toţii pe colegul nostru Gheorghe Cojocaru. Ba colonelul Teianu,  îl apela „Jacule” ! (cu „j” şi la vocativ, în varianta românească). Cam la 1,78 înălţime, cu tenul măsliniu, părul negru, şi ochii căprui, avea o înfăţişare foarte expresivă şi agreabilă, potenţată de ţinuta sa îngrijită. Nu era ceea ce se poate numi un „fan” al uniformei militare, dar o purta cu decenţă şi eleganţă. Îmi amintesc că avea pardesiu şi manta din piele, articole nu foarte răspândite printre ofiţerii tineri în special. Am petrecut muult, muult timp împreună şi am trecut prin foarte multe întâmplări, de la cele ale vieţii de ofiţer – elev în Academia Militară, examene, verificări, teste, la întâmplări ce ţineau de calitatea noastră de militari : parada din 1989 şi participarea la evenimentele din decembrie ale aceluiaşi an, licenţa, absolvirea. La fel,  întâmplări din viaţa obişnuită, un meci latelevizorul lui color, o masă la restaurant, cununia unui coleg, mai ştiu eu ce.

Nici nu ştiu ce să povestesc, aşa multe îmi vin în minte. Adesea, în pauza de prânz  o întindeam la Brădet, local oarecum exclusivist de pe strada Carol Davila. Ofiţerii nu prea erau acceptaţi de personalul localului din motive nu foarte clare, dar noi doi ne făcusem cunoscuţi şi bine primiţi. Când intrai în salonul întunecos, pe feţele de masă de un alb imaculat tronau cartonaşe cu cuvântul „Rezervat”, foarte vizibil. Cu feţe ipocrite, chelnerii arătau clienţilor nedoriţi cartonaşele şi dădeau din umeri în semn de regret, ceva de genul: „v-am servi cu plăcere, dar, vedeţi şi dvs., e rezervat”! Cu noi nu era aşa. Cum intram, Jack, lansa un dezinvolt, „Salut Noni, unde stăm”? după care primeam o masă lângă fereastra cu vitralii desenate cu brăduţi, de unde poate şi numele localului. Pereţii erau din bârne de lemn aparent, ferestrele tip cabană, geamurile cu vitralii  filtrau lumina  dând  o penumbră odihnitoare ce te îndemna la vorbă şi descântec. În mic, Brădetul era Capşa noastră unde am cunoscut oameni de diverse profesii şi preocupări: un medic psihiatru, un profesor de liceu, un inginer la CFR, dar şi un bişniţar valutist. În anii aceia oamenii discutau literatură, filozofie, istorie sau chiar politică. Aveam multe de spus şi eram urmăriţi cu interes, după cum şi noi aflam multe din afara universului nostru preponderent militar. Se discuta franc, pe faţă, fără teamă de consecinţele care nici nu cred că s-ar mai fi produs atunci, în penultimul an al comunismului. Devenisem dependenţi de atmosferă, am luat cu noi şi alţi colegi cărora le-a plăcut mai mult sau mai puţin, dar noi am rămas cei mai fideli frecventatori ai locului. Ţin minte că în primele zile ale lunii ianuarie 1990, când ni s-a permis să părăsim academia proaspăt avansaţi la excepţional la gradul următor, eu şi Jack am făcut primul drum nu direct acasă, ci întâi la Brădet, să-i vedem pe Noni şi Ionel şi parcă şi pe o fată al cărui nume nu mi-l mai amintesc… Cum o chema Gicuţă ? (Comisar şef de poliţie Dumitru Scutaru - grupa D 32)