FARMECUL NATURAL AL VIEŢII MILITARE Gl. bg(r) Mihail Ţăpârlea

25.10.2015 07:49

 

                       

LAUDATIO

 

 

Lucrarea “Piramida Cantemiristă”, reprezintă o formă memorialistică unică în cultura românească, o călătorie în timp şi evenimente, ce relevă sensurile esenţiale ale vieţii ostăşeşti din perspectiva unicităţii fiecăruia dintre autori. Sunt înfăţişate experienţe personale, simpatii, antipatii, antinomiile şi sensurile esenţiale ale vieţii ostăşeşti trăită în cele mai diferite ipostaze. Scrierile semenilor mei generali constituie, prin ele însele, un corpus de experienţe personale. Ele ne relevă o viaţă autentică a celor ce au ales o carieră a demnităţii şi onoarei, ajungând, peste ani, în vârful piramidei militare. Remarcabil este faptul că memoriile poartă nimbul cantemirian, care a reprezentat pilonul de forţă al carierei noastre militare.

Lucrarea înmănuchiază mărturisiri vibrante ale unor personalităţi remarcabile şi, deopotrivă, ale unor temperamente lirice, chiar dacă s-au manifestat în rigorile aspre ale cadrului ostăşesc. Retrospectivele autobiografice, chiar de la o sumară lectură, permit identificarea unor bărbaţi puternici, cu o vulcanică forţă întelectuală şi acţională, adevărate repere pentru cei ce doresc să urmeze o carieră militară.

 Este o datorie de conştiinţă să-mi exprim gratitudinea nemărginită pentru îniţiatorii proiectului “Piramida Cantemiristă”, respectiv eminentului profesor Constantin Giurginca, domnului col. Constantin Mocanu, comandantul Colegiului Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” şi, în special, domnului colonel Viorel Ciobanu, care cu nesfârşit altruism, cu devoţiune fără seamăn, au făcut posibilă apariţia aceastei lucrări unice în memorialistica militară. Ştiu câte întâlniri, câte discuţii, câte deplasări s-au efectuat, câte mii de apeluri telefonice au fost date pentru a convinge pe unii dintre noi să aşternă pe hârtie amintirile din perioada cantemiristă. Ştiu ce zbateri s-au produs, şi câte deligenţe au fost depuse pentru găsirea fondurilor necesare pentru apariţia acestui al doilea volum. De aceea, coordonatorii proiectului merită toate elogiile şi recunoştinţa noastră, a cantemiriştilor, dar şi ale cercetătorilor în domeniul istoriei ultimei jumătăţi a secolului XX şi a începutului secolului al XXI-lea. Sunt convins că, o dată cu trecerea timpului, lucrarea îşi va spori valoarea documentar-ştiinţifică, deoarece experienţele individuale împărtăşite au fost marcate de schimbări fundamentale de orânduire socială, de alianţe politico-militare, precum şi în filosofia şi structura armatei. Mai ales că mulţi dintre autori au fost vectori sau protagonişi ai acestor transformări.

 

 

Introspecţie cantemiristă în stil … eclectic

 

Acum, în miezul deplinei maturităţi, am deschis larg fereastra memoriei mele, care cuprinde nesfârşite şi neşterse amintiri din anii în care, cu o nedisimulată mândrie, purtam uniforma de cantemirist. De ceva timp, nu mai port uniforma cantemiristă, dar am viu în sufletul, în toată simţirea mea, în felul meu de a fi, stilul de viaţă care se ghidează, în liniile sale esenţiale, după spiritul cantemirist.

Mai întâi, am eliminat efemeridele din rândul numeroaselor întâmplări şi evenimente la care am asistat sau am fost actant. Apoi, am identificat un şuvoi neuitat de nădejdi, splendori, seninătăţi, deznădejdi şi sclipiri cantemiriste. De-a lungul timpului, ele s-au distilat şi purificat, în creuzetul sufletului meu. După îndepărtarea cortinei uitării, am regăsit toate trăirile mele semnificative de atunci, purificate şi ferecate în armura indestructibilă a timpului. În arcul timp, ele s-au transformat într-un tezaur memorialistic, care – acum răscolit –, rezonează, profund şi lăuntric, într-o sferă de puritate sufletească sublimă. Unicitatea şi fluiditatea lor sunt, şi acum – după patru decenii şi jumătate –, la fel de intense, fără să-şi piardă nimic din valoarea sau tensiunea lor afectivă. În substratul lor metafizic, sunt sintetizate întregul sens şi întreaga chintesenţă ale vieţii mele.

            După o introspecţie selectivă, m-am oprit asupra celor mai preţioase dintre ele şi, mai ales, asupra celor ce se circumscriu sintagmei „spirtul cantemirist”, sintagmă ce reprezintă coloana vertebrală, esenţa definitorie a carierei şi existenţei mele. Am „extras” ceea ce a fost mai relevant pentru mine, dar şi ceea ce am apreciat a avea o încărcătură memorialistică, ce pote fi de folos celor ce urmează o carieră militară sau celor ce doresc să se documenteze în materie de „cantemirism”. M-am străduit să prezint faptele, impresiile şi trăirile mele, aşa cum le-am perceput în epocă, cu gândirea şi sufletul meu de atunci. Nu am încercat o risipire a subiectivităţii, nici împiedicarea curgerii şi fluidităţii amintirilor, care se contopesc într-un şuvoi de trăire lăuntrică. În redactare, am evitat folosirea unor criterii epistemologice, străduindu-mă să respect dezideratul goethian de a mă descrie, de a nara în şi din spiritul vremii de referinţă.

 Analizând chestionarul, nu am suportat ideea că, aidoma unui examen, trebuie să răspund strict la întrebările pe care le cuprinde, deşi acestea, pe lângă problemele domeniale de conţinut, au şi o raţiune de ordonare cronologică. Eu nu am ţinut seama, stricto sensu, de întrebările din chestionar, deoarece am vrut ca, în scrierea mea, să evidenţiez unele episoade de viaţă, care să aibă nu numai o semnificaţie memorialistică, dar şi o anumită „savoare” pentru tinerii cantemirişti. Am socotit că ar fi mai fecundă o abordare, care să nu se bazeze pe un criteriu domenial sau cronologic. De aceea, în ordonarea lor nu am folosit aceste criterii, decât în mică măsură. Dar, recitind cele scrise, am consatat, nu fără surprindere, că am respectat criteriul eclectic de clasificare.

 

Mediul social, etnografic şi geografic natal

 

M-am născut la 16 nioiembrie 1949, pe meleaguri mehedinţene, în casa părintească din satul natal, Pădina Mică. Localitatea este situată în sectorul Pădina al Piemontului Bălăciţa, piemont ce reprezintă partea de sud-vest a Platformei Strehaia ce aparţine, din punct de vedere tectonic-structural, Podişului Getic, denumit şi “Capul de albie” al Bazinului Dacic. Practic, satul îşi are vatra în zona de îngemânare a părţii de Sud-Vest a Câmpiei Dunării cu podişul, având o altitudine în jurul a 200 m. Solul este de tip brun roşcat de pădure, fiind de valoare medie, propice culturilor cerealiere şi viţei de vie, precum şi pădurilor de salcâm, stejar, fag, carpen şi tei. Geografic, satul este situat la o depărtare de 12 km faţă de Vânju Mare, 45 de Drobeta Turnu Severin şi 77 faţă de Craiova. Locuitorii localităţilor vecine îl numesc şi “Ravu”, probabil de la primii săi locuitori care se numeau Răveanu. Şi acum, mai multe familii poartă acest nume.

Venirea mea pe lume în casa părintească a fost asistată de sora bunicii paterne, căreia, întotdeauna, m-am adresat, aşa cum era tradiţia zonei, cu apelativul “Moaşa Ioana”. Aşa era o practică ancestrală în cele mai multe sate ale Olteniei. Maternităţile erau la mare distanţă, salvările erau puţine, iar SMURD nici măcar nu exista în planurile…. guvernanţilor epocii. Gravidele năşteau acasă, asistate de femei mai în vârstă, numite moaşe, care, asemenea neonatologilor, acordau noilor născuţi şi primele îngrijiri. După “instituţia moşei”, urma cea “naşilor”. Naşii mei erau, amândoi, învăţători în sat. Se numeau Elena şi Goriţă Iliescu. Vârsta lor era apropiată de cea a bunicilor mei. Numele de botez era stabilit de naşi. Era un semn de respect faţă de ei. Eu am fost botezat cu numele Mihail, întrucât unul dintre fiii naşilor, student pe atunci, purta acest nume. Fratele meu mai mic, la botez, a primit numele de Goriţă, iar eu îl apelez Gore. Am crescut în casa bunicilor din partea tatălui. Bunica, Maria, mi-a îndrumat primii paşi. De aceea, îi spuneam “mamă”, iar mamei biologice i-am spus “mămică”. În mod corespunzător, bunicului i-am spus “tată”, iar tatălui “tăticu”.

În timpul copilăriei mele, satul nu era electrificat, iar locuitorii nu aveau aparate de radio. Mijloace de informare aveam foarte puţine. Un patefon marca “Master Voice”, a fost primul şi, multă vreme, singurul instrument media care mi-a “încântat” coplilăria, ascultând muzică populară, romanţe şi café-concert. Patefonul era singurul obiect cu care tăticu a venit din prizonierat. Muzica era redată de pe discuri de carbon, pe care noi le numeam „plăci". Apoi, am început să citesc ziarul la care era abonat tata, precum şi revistele “Luminiţa” şi “Arici Pogonici”. Publicaţiile respective mi-au lărgit, complementar şcolii, orizontul cunoaşterii.

Primele filme artistice le-am vizionat în biserica satului, în care, în naos, se instala un ecran din pânză albă pe care era proiectat filmul, cu care o „caravană cinematografică” venea cam o dată pe an. Biserica, din cauza ultimului război, nu avea altarul şi iconostasul amenajate. De asemenea, pereţii nu erau pictaţi. Din păcate, şi acum, biserica nu este terminată. Zidurile ei, după mai mult de 70 de ani de când a fost construită, s-au deteriorat foarte mult, iar refacerea este, din ce, în ce mai costisitoare. Puţinii şi vârstincii locuitori ai satului nu au mijloacele financiare necesare reconstruirii bisericii, iar guvernanţii nu sunt interesaţi de această situaţie.

 

 

Antecesorii mei şi dorinţa de a deveni ofiţer

 

Ion, bunicul meu patern, a luptat în primul razboi mondial, fiind împropietărit de regele Ferdinand cu suprafata de 3 ha de teren agricol. Îmi relata, încă de când aveam 5-6 ani, diferite episoade din războiul de reântregire şi, mai cu seamă, din bătălia celebră de Mărăşeşti. Tatăl meu, Constantin, la rându-i, a participat la cel de-al doilea război mondial. A plecat de acasă la 19 ani pentru a-şi satisface stagiul militar în cadrul Regimentului 4 Grăniceri, şi a revenit cu câteva luni înainte de a împlini 30 de ani dintr-un lagăr de prizonieri de război de la Moscova.

Evenimentele de la 23 august 1944, l-au prins în funcţia locţiitor al comandantului Pichetului de grăniceri de la Nădlac. Chiar din ziua următoare, armata germană a declanşat ostilităţile faţă de armata română. La 27 august, în urma unei lupte disproporţionate cu o subunitate germană, cei caţiva militari care, în acele momente, se găseau în pichetul de grăniceri, au fost luaţi prizonieri de război şi duşi într-o tabără din apropierea Vienei.

M-au impresionat foarte mult relatările sale despre prizonierat. De aceea, voi încerca o redare, cît mai fidelă, a unora dintre ele. La început, prizonierii, care aparţineu mai multor naţiuni, erau puşi să presteze diferite munci, menite să sprijine armata germană, care începuse, în ritm alert, să se retragă din România, datorită presiunii mari la care era supusă de trupele româneşti şi sovietice. Pe acest fond strategic al războiului, prizonierii, pe la sfârşitul lunii octombrie 1944, au fost abandonaţi de către germani. Administraţia şi forţele de pază ale lagărului, au părăsit acest loc de detenţie, lăsând porţile larg deschise. Prizonierilor li s-a recomandat să mergă în ce direcţie vor: spre Occident sau spre Răsărit către statele de provenienţă. După câteva minute de deliberare, tata a luat hotârârea de a se deplasa spre ţară, în intenţia de a se reintegra în armata română sau de a ajunge în satul natal, la părinţi. Alţi prizonieri, puţini la număr, s-au îndreptatat către Occident, nădăjduind o viaţă mai bună. Printre aceştia, spunea tata, se afla şi un consatean de-al său – “fratele lui Năică”.

 Drumul catre ţară a fost parcurs pe jos. A reuşit să treacă, pe timp de noapte, linia frontului, prin intervalul dintre două mari unităţi sovietice aflate în ofensivă, şi a intrat pe teritoriul Romaniei. A trecut înot râul Mureş, având în spate valiza cu documentele şi puţinele lucruri personale. Norocul, de această dată, nu i-a mai surâs. A fost făcut, din nou, prizonier de război de o unitate din eşalonul doi al armatei roşii. Nu mai înţelegea nimic, armata sovietică era aliata armatei noastre, luptând cot la cot împotriva trupelor germane, iar militarii români erau făcuţi prizonieri. Fiind, de acum, „prizonier la ruşi”, a fost trimis în Polonia, unde toţi cei ce aveau un statut asemănător au fost organizaţi pe detaşamente.

În scurt timp, coloanele de prizonieri au început deplasarea spre Uniunea Sovietică. Deplasarea prizonierilor români, din ţară şi până în lagăr, s-a efectuat prin „marş forţat”, care a durat aproape 2 luni. Hrana pe care o primeau prizonierii mărşăluitori era ca şi inexistentă. În timpul haltelor, se preocupau să găsească rădăcini comestibile ale unor plante sau, chiar, insecte. De cele mai multe ori, apa pe care o consumau provenea din râuri, pârăie sau din bălţile rezultate în urma ploilor. Deşi era însetat, avea grijă să nu bea, deodată, o catitate mare de apă, pentru a nu fi şocat. Rareori, se consuma apa din fântâni, deoarece cele mai multe dintre ele erau, după metode de luptă ancestrale, „otrăvite”. Îmbolnăvirile au fost deosebit de fecvente, şi mulţi îşi pierdeau viaţa, din caza epuizării sau a dezinteriei, mai ales. Cei ce nu mai puteau continua drumul, erau abandonaţi sau, în anumite cazuri, împuşcaţi. Tatăl meu credea că, aproape jumătate dintre prizonieri, au murit pe tmpul deplasării. Pentru a face faţă efortului extraordinar de intens la care erau supuşi, a abandonat raniţa şi echipamentul pe care le avea asupra sa. Mai mult, bocancii deveniseră inutilizabili, fapt penru care i-a aruncat, continuând marşul desculţ. A păstrat asupra sa doar documentele personale.

Spre sfârşitul anului, au ajuns la destinaţie: un lagăr de prizonieri de război de lângă Moscova. Deşi munceau în construcţii cam 12 ore pe zi, viaţa în lagăr era mai uşoară, deoarece se hrăneau, cel mai adesea, cu pâine şi ceai. Uneori, li se oferea şi un terci, ce era rezultanta amestecului dintre pâine şi o supă de legume. Supa putea fi de linte, varză şi, uneori, fasole. Ulterior prizonieratului, tatăl meu, niciodată, nu a mai băut ceai, spunând că „ ...în lagăr, am băut toată cantitaea de ceai ce mi s-a cuvenit pe timpul întregii mele vieţi”. Fără să aibă vre-o zi liberă, munceau cam 12 ore pe zi la construirea unor locuinţe sau la reconstruirea clădirilor afectate de bombardamente. Aşa au trecut patru ani şi jumătate. Era mâhnit că guvernul român nu s-a preocupat, aşa cum au făcut alte guverne – şi mi-l dădea exemplu pe cel japonez –, de soarta cetăţenilor săi captivi Uniunii Sovietice. Prizonieratul fiind, în opinia sa, cvasiinterminabil. Prizonierii japonezi, au părasit lagărul cu 2-3 ani mai înaintea celor români. Bunica Maria îmi povestea că, în acest timp, trăia momente cumplite. De tatăl meu nu ştia nimic, deoarece era considerat „dispărut în campania 1941, în luptele de la 27 august 1944 ale R.4 Grăniceri”. Părinţii tatălui meu, potrivit legislaţiei epocii, au primit un „Titlu de pensie”. Abia la sfârşitul anului 1946, s-a primit o telegramă de la Uniunea Societăţilor de Cruce Roşie din URSS, Filiala oraşului Moskova, prin care, în numele prizonierului Ţăpârlea I. Constantin, bunicii erau înştinţaţi că „Sunt sănătos, n’aveţi grijă de mine, o duc bine. Sper că, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând, ne vom vedea”. Adresa de expediere era codificată: MO 60/41, fără să se menţioneze Lagărul de prizonieri de război de la Moscova. ”Curândul”, invocat în telegramă, s-a „întins” pe parcursul a doi ani şi 3 luni. Mai târziu, când eram cantemirist, cercetând arhiva familiei, am găsit telegrama respectivă de care tata nu ştia nimic. S-a emoţionat, retrăind unele momente din lagăr şi relându-mi cum reuşau, cu sprijinul populaţiei locale, să-şi îmbunătăţească hrana zilnică. Al doilea dintre cei trei fii ai lor, Gavrilă, a murit, în vara anului 1944, de tuberculoză, când abia împlinise vârsta de 21 ani, şi era un eminent sublocotenent al armatei române. Cel de-al treilea fiu, Vasile, adolescent fiind, era „copil de trupă” şi nu ştiau prea multe nici despre el. Ulterior, a devenit un bun poliţist la Poliţia Capitalei.

 Întoarcerea intempestivă din lagăr a tatălui meu, a fost o mare bucurie pentru familie. Călătoria de la Moscova până la Bucureşti, care a durat 2 săptămâni, s-a făcut cu trenul, în vagoane destinate transportului de animale – denumite în epocă „bou-vagon” – sau, uneori, pe acoperişul acestora. Iată, cum tânărul recrut, care abia ieşise din adolescenţă, acum, întors acasă, era un bărbat călit, în vârstă de aproape 29 de ani. Nu avea prea multe obiecte personale. În câteva săptămâni de la întoarcere, în plină iarnă a anului 1949, s-a căsătorit, cu Mareta, o tânără din acelaşi sat, care, la plecarea sa în armată, era elevă în şcoala primară.

 

 

 

Primii paşi în conturarea personalităţii

 

În satul natal am urmat clasele primare. Şcoala primară funcţiona într-o clădire cu arhitectură frumoasă, rechiziţionată de la Ion Ghiţulescu, care era cel mai de „vază” locuitor al satului. În şcoală, noi învăţam în „clase paralele”. Clasa I cu clasa a III-a, şi a II-a cu a IV-a, desfăşurau orele, simultan, în aceeaşi sală de clasă. Atunci când elevii clasei mai mici erau ascultaţi, cei mai mari efectuau teme, şi invers. De multe ori, eu eram atent şi la lecţiile clasei mai mari.

Îmi amintesc, cu mult respect, de primul învăţător, care era şi naşul meu, Goriţă Iliescu, aflat la o vârstă venerabilă. În clasa I, el a fost cel care m-a învăţat să citesc şi să scriu. Apoi, în clasa a IV-a, am avut învăţător pe Ion Şotălă, dascăl tânăr, dinamic şi bine pregătit. Reţineam cam tot ceea ce ne spunea la ore. Temele, de cele mai multe ori, le făcem tot la şcoală, cu o oră înainte de începerea cursurilor. Cu toate acestea, am fost premiant, iar la una dintre serbările de şfârşit de an, învăţătorul a afirmat că acordă premiul întâi elevului „care ştie aproape cât mine”. Am fost plăcut surprins să aflu că acela eram tocmai eu. Evident, tata era mulţumit de prestaţia mea şcolară. Pe cale de consecinţă, nu a intervenit decât de puţine ori în activitatea mea de şcolar, şi atunci doar pentru a mă sfătuii.

Gimnaziul l-am urmat în satul vecin, Pădina Mare, care era reşedinţa de comună. Deplasarea de la casă la şcoală o făcem pe jos, îndiferent de condiţiile meteo. Pentru a ajunge la orele didactice, foloseam drumuri de exploatare şi poteci pentru traversarea a două dealuri. Lungimea traseului ce, zilnic, dus-întors, trebuia parcurs era de 4 kilometri numai într-un sens. Deplasarea o făceam indiferent de condiţiile meteo. În fruntea copiilor, care mergeau în şir indian, era, întotdeauna, admirabila şi exigenta profesoară de română, Elena(Nuţi) Ghiţulescu, fiica propietarului clădirii în care funcţiona şcoala primară. De la Elena Ghiţulescu, cei mai mulţi dintre noi, am învăţat să vorbim corect limba română, accentuând, întotdeauna, pe cunoaşterea şi respectarea regulilor gramaticale. Atunci, am început să descifrez sensurile polisemantice ale cuvintelor. Limbajul pe care-l foloseam nu se încadra, aproape de loc, idiomului „oltenesc”, şi se apropia mult de limba literară. Ceea ce am învăţat atunci, nu am uitat nici-o dată, fapt ce m-a ajutat mult pe timpul anilor de studii şi în carieră. De aceea, şi acum, după aproape 5 decenii, îi sunt recunoscător distinsei mele profesoare. Secretele matematicii le-am asimilat de la venerabilul profesor Ion Miulescu, iar tainele naturii de la diriginta mea, doamna Ghidel Florica.

Deseori, îmi revine în memorie situaţia economică dificilă a celor mai mulţi oameni, înclusiv a părinţilor mei, care, deşi munceau din greu cele 5 ha de pământ, pe care le aveau, nu dispuneau de mijloace de existenţă suficiente. Lucrările agricole se efectuau cu mijloace rudimentare. Ineficientele utilaje agricole erau folosite cu ajutorul animalelor. Cea mai dificilă operaţiune, mi-se părea a  fi, seceratul, care se efectua manual, indiferent de temperatura aerului, de cele mai multe ori, caniculară. Doar, la „amiază” se lua o pauză de masa şi de odihnă. Locul ales era la umbra unui pom. Secerele folosite erau ascuţinte înaintea începerii fiecărei zile de seceriş, în scopul tăierii mai facile a tulpinelor de grâu. Apoi, mănuchiurile de grâu erau legate în snopuri, care erau transportate, apoi, la „arie” unde urmau să fie aşezate în „stog”, care aveau o formă poliedrică, ce se termina printr-un vărf piramidal sau conic. Aria era locul special amenajat unde se treierau cerealele. Treieratul era efectuat cu ajutorul forţei mecanice dezvoltată de de un motor denumit „vapor”,  ce funcţiona cu aburi, asemenea locomotivelor vremii. Acesta avea o roată volantă de mari dimensiuni, ce, prin intemediul unei curele, antrena maşina de treierat, denumită „batoză”. Rolul acesteia era acela de a asigura desfacerea boabelor din spice. Grâul, astfel rezultat, era colectat în saci.Ca produse secundare, rezultau paiele, care erau aşezate în „căpiţe”, pleava şi mult, foarte mult praf. Ulterior, paiele erau transportate în gospodării pentru a servi la hrana şi îngrijirea animalelor, în timp ce pleava nu avea nici un fel de valoare.

Am fost impresionat şi profund marcat de un episod. Era vremea „cotelor”. Adică, o parte importantă din ceea ce produceau agricultorii, era preluată de către stat. Pământul se lucra rudimentar cu ajutorul animalelor. De multe ori era secetă şi, astfel, recoltele erau mici. Cu toate acestea, cotele trebuiau livrate statului. În caz de nelivrare, veneau perceptorii şi goleau cu forţa hambarele. Familii întregi nu mai aveau mijloace de subzistenţă, fiind autarhice, doar în sensul că tot ceea ce produceau consumau. Cred că avem 4 ani când am asistat, plângând, la un asemenea act de forţă petrecut în gospodăria noastră. Evident, plânsul meu nu a impresionat pe nimeni, iar perceptorii au purces la „executarea silită”. Îmi amintesc de faptul că părinţii îmi cumpărau încălţăminte şi imbrăcăminte doar de două ori pe an: la Sfintele Sărbători de Paşte sau la începutul noului an de învăţămînt.

 

Demnele şi onorantele „furci... cantemiriene”

 

            Iată cum, antecesorii mei, au fost slujitori ai Ţării, în uniforma de culoarea imaşului. Din povestirile lor, a rezultat că armata a fost, întotdeauna, în slujba ţării, iar profesia militară, deşi are multe greutăţi şi riscuri, este nespus de frumoasă. Aşa a încolţit în conşiinta mea ideea de a deveni militar. Era, deci, un vis „secret” din copilărie, care a fost alimentat şi de profesorul de geografie din gimnaziu, Ion Dumbrăveanu, care abia se întorsese la catedra de geografie din satul său natal, după ce efectuarea stagiului militar şi obţinerea calităţii de ofiţer în rezervă. Eminentul dascăl ce, peste ani, avea să devină şeful Inspectoratului Şcolar al judeţului Mehedinţi, ne povestea nouă, elevilor, episoade din viaţa de militar. Vorbea cu elocinţă despre situaţiile deosebite prin care a trecut pe timpul aplicaţiilor şi al exerciţiilor tactice organizate de regimentul în care se instruia, despre diferitele întâmplări – unele cu iz de aventură – la care a participat, spiritul de cooperare şi întrajutorare al militarilor şi despre prestigiul social al cadrelor militare.

Ulterior, ideea de a deveni, şi eu, militar, mi-a incolţit. Aşteptam momentul potrivit pentru a-mi încerca forţele la un liceu militar. Am fost decepţionat când, la terminarea gimaziului, am aflat că pot urma cursurile unui liceu militar, doar începând cu clasa a X-a, respectiv, anul al treilea de liceu. Aşa că, fără nici un fel de pregătire prealabilă, m-am înscris la cel mai prestigios liceu din Turnu Severin, care, în acei ani, se numea Şcoala Medie Mixtă nr-1, respectiv Liceul „Traian”. Concurenţa era mare, cam patru candidaţi pe un loc. Şi am fost fericit când am vazut că numele meu nu este înscris pe lista .... respinşilor, pe care am consultat-o prima dată, deoarece în faţa listelor de admisi, era foarte multă animaţie. Mai era încă un avantaj. Pe listele celor respinşi, deşi erau foarte lungi, mă puteam idetifica uşor, deoarece erau întocmite în ordine alfabetică. Era o zi călduroasă, iar eu mi-am scos sandalele din picioare şi, desculţ fiind, am alergat cât am putut de repede, pe asfaltul încins, la sora mamei, Voichiţa, căreia i-am comunicat veste cea bună. Şi acum, după mulţi ani, îi port o recunoştinţă nemarginită. Tanti Chiţa-aşa cum o numeam –, a avut grijă de de mine, fiind de mare ajutor părinţilor mei. Timp de 2 ani, am locuit, în camera pe care mătuşa mea o avea cu chirie pe Calea Traian – Strada mare, cum îi spuneau severinenii.

Erau vremuri grele. Pâinea se vindea pe cartelă. Eu avem ca îndatorire să stau la cozile interminabile pentru a cumpăra „pâinea neagră”, deoarece cea „semialbă” sau cea albă erau mai scumpe, preţul fiind aproape dublu. Trei clase au fost „mutate” de la Liceul Traian la Liceul Teoretic nr. 3 din oraş, deoarece clădirea acestuia era nouă, şi erau spaţii de învăţământ neocupate. Aveam rezultate mulţumitoare la învăţătură, situându-mă în prima jumătate a clasei.

Aici, cu o lună înaintea sfârşitului clasei a IX-a, un căpitan de la Comisariatul Militar al raionului Turnu Severin, a avut o întâlnire cu o parte dintre băieţi, care ar dori să urmeze o carieră militară. Ne-a prezentat modul în care, având asentimetul părinţilor, putem să ne înscriem la concursul de admitere pentru Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza. Am acţionat rapid. Eu am întocmit „autobiografia” tatălui. Am înserat şi faptul că a fost prizonier la sovietici. Mulţi dintre cei înscrişi „picau la dosar”, ca urmare a activităţii părinţilor lor. Erau vremuri în care „lupta de clasă” era pilonul construcţiei politice şi sociale a ţării. Am avut, permanent, o teamă de faptul că, din acest considerent, dosarul poate fi respins. Nici nu le-am spus părinţilor de intenţia şi visul meu de a urma o carieră militară.

La puţin timp după terminarea anului şcolar, am efectuat deplasarea la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, în vederea susţinerii examenului de admitere. Cred că, din regiunea Oltenia, am fost peste 200 de candidaţi. Sub conducerea ofiţerilor şi subofiţerilor de la comisariatele militare, de la gară la Liceul Militar, ne-am deplasat în formaţie de 6 coloane şi, probabil, 40 de rânduri. Aici am fost întâmpinaţi şi „luaţi în primire” de energicul căpitan Alexandru Vlădescu, care, în timp scurt, ne-a organizat pe plutoane. Toţi candidaţii olteni formau o companie. Cazarea s-a efectuat în sala de sport a liceului, iar noi dormeam pe saltele aşezate pe podea. Hrănirea se făcea în „sala cu mese”, pe serii. Concuram mai mult de patru candidaţi pe un loc.

După probele sportive, care erau eliminatorii, au început să plece cei nu treceau baremele stabilite. Alţii au plecat după testele psihologice şi după examenul medical. Examenul de cunoştinţe s-a susţinut la patru discipline (limba şi literatura română; matematică; fizică şi chimie). La primele două discipline, examenul era scris şi oral, iar la celelalte numai oral. Cei ce nu aveau „note de trecere” la lucrarea scrisă, de asemenea, părăseau competiţia. Pe timpul „careului”, care se făcea atât dimineaţa, cât şi seara, erau nominalizaţi colegii care trebuiau să părăsească examenul. Careul devenea, astfel, din ce în ce, mai mic. În final, am fost fericit, când dl căpitan Vlădescu, mi-a citit numele printre cei ce erau admişi. Am primit ordin de serviciu şi foi de drum pentru a mă prezenta pe 12 septembrie 1965 la liceu.

M-am întors, în satul natal, la părinţi, şi le-am spus că voi urma o carieră militară. Am făcut acest lucru, după ce am venit „victorios” de la examen. Dacă aş fi cerut, a priori, consimţământul părinţilor, cred că mama ar fi avut unele rezerve să devin militar, spre deosebire de tata care ar fi susţinut intenţia mea. Eu eram foarte mândru că, trecând peste multe încercări, deveneam cantemirist. A fost o vacanţă scurtă, dar frumoasă, petrecută în Bucureşti, la fratele tatei, Vasile, şi în mediul rustic în care m-am născut.

 

 

Boboc cantemirist

 

 Am avut emoţia debutului în viaţa militară, o dată cu repartizarea noastră pe clase şi echiparea în ţinuta de instrucţie de culoare kaki. Impactul cu statutul de „boboc”a fost destul de dur. Am început învăţarea primelor noţiuni din regulamentul serviciului interior, regulamentul de front şi cel al disciplinei militare. Totodată, am învăţat poziţia „drepţi” şi acordarea salutului militar. Clasele A-F, constituiau prima companie comandată de dl. căpitan Aurel Dominde, ofiţer care, atunci, a reprezentat cel mai concludent exemplu personal pentru noi. Era un model de comportament din toate pnctele de vedere: uman; militar; moral; fizic; ţinută; comunicaţional. Căpitanul Ioan Cherpec şi locotenentul major Florian Lache îl secondau cu brio în activitaea de educare militară generală a elevilor din compania noastră. Căpitanul Cherpec purta o ţinută impecabilă cu nasturi strălucitori la vestoane, care, probabil, erau auriţi. Nasturii noştri trebuiau să fie, de asemenea, lucioşi. Pentru aceasta, îi lustruiam aproape zilnic, deoarece se oxidau rapid, sau „cocleau”, cum spuneau comandanţii noştri. Pentru ca, la inspecţia de dimineaţă, să nu avem nasturi „cocliţi” şi, pe cale de consecinţă, să nu fim atenţionaţi sau chiar pedepsiţi, noi ne lustruiam nasturii cu periuţa şi pasta de ...dinţi. Era procedeul cel mai la îndemână. Uneori, operaţiunea se făcea, mai uşor, cu „Luceol”, o pastă dezoxidantă, pe care o procuram destul de anevoios din comerţ.

O parte dintre colegii noştri, nu s-a putut acomoda cu rigorile vieţii de elev la liceul militar. Pe cale de consecinţă, au decis să ne părăsească. Locul lor era ocupat, după puţin timp, de cei care erau reuşiţi „sub linie”. Clasele aveau, fiecare, câte 36 de elevi. Eu eram în clasa a X-a F. Cam trei sferturi dintre noi proveneau din mediul rural. Explicaţia constă în aceea că viaţa în mediul rural era destul de incomfortabilă şi cu multe vicisitudini, stare ce le conferea acestor copii de ţărani posibilitatea adaptării mai facile la normele ostăşeşti, la rigorile şi sacrificiile pe care le incumbă cariera militară. Şi nu în ultimul rând, cei mai mulţi dintre părinţii noştri, nu aveau suficienţi bani pentru a-şi întreţine copiii la alte şcoli. Cred că, şi acum, elevii Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, preponderent, provin din familii cu venituri mici sau extrem de mici. Cei ce au mulţi bani, nu-şi „sacrifică” odraslele la colegiile militare, le trimit să studieze în străinătate sau la licee de „fiţe” din ţară. Treptat, am început să ne cunoştem şi, după criterii numai de noi ştiute, să ne împrietenim, devenind, în câteva luni, un grup ostăşesc coerent, ai cărui membri răspundeau, individual sau „in corpore”, nenumăratelor solicitări legate, în primul rand, de învăţământ, disciplină şi autoadministrare. Nu am avut momente de recul, ci numai unele episoade mai dificile, dar pe care le-am depăşit.

 

Program cantemirist

 

Programul zilnic cuprindea: gimnastica de înviorare; activităţi administrative; igiena personală; deplasarea la sala de mese şi micul dejun; înspecţia de dimineaţă; 6 ore de învăţămănt, cu o pauză mare de 20 de minute după primele 3 ore; gustare pe timpul pauzei mari; dejun; odihnă; sport sau activităţi recreative, timp de 2 ore; studiu obligatoriu, pe parcursul a 4 ore; cina; apelul de seară; igienă personală şi binemeritata odihnă de noapte(8 ore). Stingerea era dată, tot prin difuzoare, difuzându-se melodia Silance, interpretată la trompetă de Tino Rossi. Lumina electrică era, imediat, stinsă, iar elevul de serviciu şi plantonul urmăreau ca toţi elevii să fie în pat, pentru odihna de noapte.

Studiul era dirijat de un elev autoritar din an mai mare. Erau profesori de serviciu la cabinetele de specialitate, iar noi puteam să solicităm consultaţii. În ultima oră de studiu, aveam permisiunea de a merge la bibliotecă sau în sala de lectură, unde, de regulă, studiam bibliografia recomandată sau citeam lucrările, revistele şi ziarele care ne interesau. Aşa se explică nivelul înalt de pregătire al cantemiriştilor.

            Noi nu aveam femei de serviciu, iar întreţinerea sectoarelor o făceam singuri. Fiecare elev avea responsabilităţi precise. Eu răspundeam de curăţenia din sala de clasă. Sâmbăta după amiază, aveam program administrativ. Trebuia să raşchetez, împreună cu alţi doi colegi, parchetul. Operaţiunea era deosebit de grea, deoarece raşchetam parchetul cu ajutorul unor cioburi de sticlă, găsite prin curtea sau grădina liceului. După raşchetare, ştergeam parchetul cu petrosim iar, apoi, îl ceruiam şi îl lustruiam cu ajutorul unor cârpe. Tot atunci, în pauzele programului administrativ, am învăţat să joc tenis de masă, folosid podiumul pe care se afla catedra profesorilor. În locul paletelor de tenis, utilizam, cu destul succes, un manual-cred că era cel de geologie-, care avea coperţile cartonate. Pe holul etajului la care aveam sala de clasă, era instalată doar o masă de tenis, şi era foarte greu să prinzi „rând”. De aceea, foloseam şi noi ce aveam mai la îndemână pentru a juca tenis de masă.

La sfârşitul clasei a X-a, vacanţa a fost doar de o lună, deoarece am fost selectionat pentru „blocul de defilare” al Liceului pentru a participa parada militară, ce urma să se desfăşoare la Bucureşti, cu ocazia zilei de 23 august 1966. Antrenamentul a fost foarte intens, desfăşurându-se în Breaza şi în cazarma unui regiment mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Atunci, ne-am desăvârşit deprinderile la instrucţia de front. Blocul nostru de defilare deschidea parada militară. Publicul ne aplauda, deoarece eram cei mai tineri militari, perfect aliniaţi, îmbrăcaţi în frumoasa uniformă de liceean militar, compusă din şapcă şi veston deschis la gât de culoare albă, cravată neagră, pantalonul albastru cu lampas roşu şi pantofi negri. Pentru noi era o activitate impresionantă. Ca o recompensă, câţiva colegi – printre care mă enumăram şi eu –, am fost trimişi la mare, în cazarma de la Capul Midia. Era prima dată când vedeam marea. Condiţiile de cazare şi igienă, precum şi calitatea hranei, erau de nivel trupă, evident sub standardul liceului militar. Eram atent supravegheaţi de comandanţii, care ne însoţeau. Intram în apă cu grupa din care făceam parte, şi tot în „formaţie” făceam plajă. Erau măsuri asiguratorii pentru a evita unele accidente. O indigestie, m-a determinat să plec mai devreme. Eram mulţumit că am văzut prima dată marea.

 

Dascăli şi colegi de excepţie

 

Aveam coleg de clasă pe cel mai înalt elev din liceu, Florian Constantin, care, după ce a abandonat cariera militară, a devenit unul dintre cei mai buni rugbişti ai naţionalei României. Reprezenta „reperul” nostru pentru toate activităţile ce presupuneau adunarea clasei sau delasarea acesteia. Admirabil coleg, cu simţ nativ al umorului, non aporic şi non conflictual, emana în prejma lui echilibru şi multă pozitivitate. Faptul că el- „turnul de control al liceului”-, era în clasa noastră ne crea şi un inconvenient. În situaţiile în care noi nesocoteam anumite reguli sau norme interne, profesorii sau ofiţerii de serviciu decelau imediat faptul că elevii de la „F” au făcut ceva. Ulterior, când, în mod voit, trebuia să facem anumite neconformităţi, îi sugeram colegului nostru să nu participe sau, pentru a induce în eroare, să meargă cu colegii din altă clasă. Florian este, acum, un important politician şi om de afaceri constănţean. Participă şi, uneori, organizează, evident pe Litoral, întâlnirile noastre anuale, punându-ne, cu generozitate, la dispoziţie toată logistica necesară.

Ştefan Toporan, cel mai bun dintre noi la învăţătură, era şeful de clasă. Funcţie pe cât de ingrată, pe atât de importantă în structura militară. El era un factor de echilibru şi de atenuare a inerentelor tensiuni ce apăreau în relaţiile intra sau inter grup. Şi astăzi, la 45 de ani de la absolvirea liceului, el este tot „şeful nostru de clasă”. Ţine evidenţele la zi ale tuturor colegilor şi ne „convoacă”, cel puţin o dată pe an, la o întâlnire colegială, la care participă cam două treimi dintre cei 33 de colegi, întrucât firul vieţii s-a întrerupt pentru trei dintre ei. La unele întâlniri, participă şi soţiile noastre. Revederile sunt tonifiante pentru noi toţi, ele reprezintă o expresie şi o consecinţă a spiritului cantemirist. Remarcabil, şi poate unic, este faptul că, din cei 36 de colegi de clasă de la „F”, 5 au ajuns generali ai armatei noastre: Gheorghe Borugă, Ciurea Ion, Gheorghe(Gică) Nicolaescu, Nicolae Popescu(Nae) şi subsemnatul. Este o performanţă notabilă nu numai a noastră, dar şi a profesorilor noştri. Relev şi faptul că toţi colegii mei au ajuns comandanţi, profesori sau specialişti militari de mare clasă în structuri ale armatei sau ale sistemului naţional de securitate. Întâlnirile noastre, atât în timpul actvităţii, cât mai ales acum, sunt pentru noi toţi reconfortante psihic şi afectiv. Enumăr, în mod aleatoriu, şi nu după criterii de simpatie: Caius Popescu; Toma Avrămuţă; Nicolae Popescu; Ion Mareşi; Adrian Teodorescu; Dan Pârvulescu; Toma Gelu; Ion Onescu; Vasile Ivanof; Constantin Vieraşu; Gheorghe Dulgheroiu; Marian Ionescu, Gheorghe Ştefan; Nicolae Ichim; Mihai Predescu; Dumitru Pârlogea; Constantin Ionaşcu; Dumitru Marin; Virgil Diaconu; Virgil Pănescu; Ioan Oprean; Matei Dumitru; Nicolae Fefea. De la celelalte clase, păstrez relaţii de prietenie cu Vasile Băeţelu, Didoiu Ion, Emanoil Cucu, Nicolae Zaharia, Rizea Ion, care a fost şef de promoţie în liceul militar. De asemenea, am conlucrat cu mulţi colegi cantemirişti din promoţii diferite.

Aveam profesori minunaţi, cu o pregătire temeincă, exigenţi şi, în acelaşi timp, apropiaţi de noi. Cel mai important dascăl pentru noi era diriginta clasei, profesoara de chimie Alexandrina Pietrăreanu. Noi am apreciat mult pe toţi profesorii pentru pregătirea lor, pentru modul corect în care eram evaluaţi. Nu am aflat, pe timpul liceului, de intervenţii care să favorizeze pe unul sau altul dintre noi, sau de „atenţii” către cadrele didactice şi comandanţi. Nu erau „pilele”. Funcţionau criterii şiinţifice şi morale de apreciere. De aceea, şi acum, îmi amintesc cu multă consideraţie de dascălii mei. Fără a face comentarii, doresc să enumăr pe cei al căror nume îmi vine, în timp ce scriu, în memorie: Sofia Costaş, română; Alexandru Babov, limba rusă; Benedek Roland şi Ligia Popescu, limba franceză; Stanca Spânu, geografie; Felicia Marin, matematică; lt. Col. Constantin Ungureanu, educaţie fizică şi sport; Ştefan Marinescu, biologie etc.

 

Spiritul cantemirist şi cântecul ostăşesc

Lt. Col Dumitrache Butoi, profesor cu atitudini, concepţii de viaţă şi comportamente alese, ne-a iniţiat în tainele muzicii, prezentându-ne diferitele genuri de creaţie muzicală. Cu mult entuziasm, ne vorbea despre operă, care – în viziunea sa – reprezintă un moment apoteotic al creaţiei în muzică şi în arta interpretativă. Pledoaria sa pentru operă m-a impresionat, provocându-mi, a priori, disponibilitatea de a urmări spectacole de operă. După primele opere vizionate, deşi la început mi se păreau „grele”, am dobândit o apetenţă, şi acum neasfinţită, pentru spectacolele muzicale de acest gen. O parte importantă, a educaţiei noastre ostăşeşti o reprezenta şi învăţarea de cîntece patriotice şi ostăşeşti. Ele ne însufleţeau în deplasările noastre în cazarmă, care se făceau în formaţie. Erau două modalităţi de deplasare: “cu cântec” sau în “pas alergător”. Noi optam, de cele mai multe ori, pentru prima variantă. Subofiţerii din famfara Liceului ne învăţau aceste marşuri, evident pa baza celor stabilite de profesorul nostru de muzică. Remacabil era faptul că noi învăţam cîntece ce aparţineau, cu precădere, creaţiei muzicale naţionale, dar universale. Dintre acestea, îmi amintesc Marşul Gloriei din opera verdiana Aida, pe care, şi acum, îl fredonez, chiar şi atunci cînd vizionez spectacolul operei respective. Melodia şi versurile sunt nemuritoare:

Cântaţi Gloria ţării, azi e sărbătoare!

    De departe vin bravi eroi, ce au învins pe duşmani

Lăsaţi câtecul vostru tot mai sus să zboare

Iar în calea lor presăraţi, cu avânt, flori şi élan.

 

Sâgele şi-au vărsat

Patria au salvat

Visul de mult dorit

Azi e implinit…

 

Constrângeri ....necantemiriene

 

În liceu, nu aveam voie să deţinem aparate de radio, probabil pentru a nu asculta posturi interzise, cum erau atunci „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. Era, cred, o regulă valabilă în toată armata pentru elevi, studenţi şi militari în termen. Aveam, însă, un sistem intern de radioficare, care funcţiona în dormitoare. Programele de televiziune puteau fi urmărite, doar în timpul liber sau „la ordin”. Pentru aceasta, era înstalat un televizor în Sala de festivităţi. O dată pe săptămână, în acest spaţiu, vizionam un film şi, uneori, asistam la diferite spectacole prezentate de trupe profesioniste de teatru, la conferinţe prezentate de personalităţi ale vremii sau de diplomaţi militari străini. Aici, am participat la un spectacol memorabil prezentat de o formaţie artistică a Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Bucureşti. Din formaţie, făceau parte Vlad Rădescu şi regretatul Florian Pitiş, artişti tineri remarcabil de talentaţi. Vlad Rădescu devenise celebru, deoarece era unul dintre protagoniştii filmului „Dacii”.

Respectul faţă de colegii mai mari din clasa a XI-a era necondiţionat. Îi salutam atunci când îi întâlneam, şi le ascultam sfaturile. Fiecare clasă era condusă de un elev din anul superior, în afara programului de învăţămînt. Noi îl aveam, în calitate de „monitor”, pe elevul sergent Ion Cumpănăşoiu, datorită căruia, având o notă de 3 şi una de 6 la fizică acordate de dl profesor Remus Pietrăreanu, nimeni altul decât soţul dirigintei noastre, s-a trimis o scrisoare părinţilor prin care se spunea că eram în pericol de a rămîne corigent. Dl prof. Pietrăreanu era foarte exigent. Acorda nota 8 celor ce stăpâneau la perfecţie materia. Notele de 9 şi 10 reprezentau „evenimente didactice”. Cred că, în clasa noastră, doar şeful ei, Ştefan Toporan, a avut unele medii de 9, deşi el era un elev eminent.

Urmare a scrisorii primite, tatăl meu l-a anunţat pe fratele lui din Bucureşti, care, imediat, s-a deplasat la liceu, pentru a constata situaţia în care mă aflam. Până să ajungă scrisoarea la destinaţie, situaţia mea se schimbase în bine. Media la fizică era, de acum, şase, deoarece mai primisem, între timp, o notă mare. Discuţia unchiului meu cu diriginta şi căpitanul Cherpec a evidenţiat un profil de elev diferit de cel „în pericol să rămână corigent”.

Încă din perioada de admitere, unul dintre colegii mei severineni-Gheorghe Păuna- mi-a spus „Miţă”. Apelativul era format din prima silabă al numelui de botez şi prima silabă a numelui de familie. Aşa mă apeleză, şi acum, colegul meu col. Constantin Ionaşcu, remarcabil specialist în transporturi militare.

 

Vrem mărar mai... rar

 

Evident, hrana ce ni-se oferea, avea valoarea calorică prevăzută în actele normative în materie ale acelei perioade, respesctiv, 2500 calorii. Organismele noastre erau în creştere, şi aveau nevoie de un asemenea volum de calorii. Meniurile nu erau, însă, suficient de diversificate. Cartofii, orezul şi macaroanele erau de nelipsit. Mâncarea de orez era denumită „balast”, tocana de legume în care predominau cartofii “adunare generală”, iar brânza din macaroane era numită “aromă de brânză”. Ceaiul, se zvonea în rândul nostru, conţinea “bromură”, probabil, în scopul frânării pornirilor noastre erotice.

Un fapt, însă, a fost aproape de un paroxism comportamental. Voi încerca să-l descriu pe scurt. „Spatele” liceului cum se numeau, atunci, „serviciile” sau logistica de acum, s-a aprovizionat cu o mare cantitate de mărar. Întrucât această benefică plantă era perisabilă, toate mesele noastre zilnice, timp de o săptămână, erau constituite din feluri de mâncare din mărar: sos de mărar; tocăniţele, cartofii, ciorbele, chiftelele sau alte feluri de mâncare cuprindeau, invariabil şi în exces, mărar. Până şi clătitele, servite la desert, aveau brânză cu.... mărar. Mărarul, devenise, aşadar, suveran în toată gama de preparate culinare. Doar ceaiul, laptele şi iaurtul nu conţineau această mirifică plantă al cărui loc, apreciază unii specialişti, ar trebui să fie în...farmacie. Sintetizând, pot afirma că nici un meniu nu era conceput în afara mărarului.

Tot mai mulţi colegi, şi eu insumi, consonant lor, îşi manifestau nemulţumirea. Se pare că, la simpla noastră semnalare, nu s-a luat nici un fel de măsură. Ajunşi la capătul rabdării, în timpul unei cine, colegii din clasa a XI-a, au început să scandeze: „Nu mai vrem mărar! Vrem mărar mai... rar!”. Noi, cei din clasa a X-a, i-am secondat imediat. Scandările celor aproape 700 de elevi au creat un vacarm asurzitor şi, evident, inacceptabil din punct de vedere al prevederilor regulamentelor militare. Alarmat de cele întâmplate, ofiţerul de serviciu, energicul căpitan, Constantin Susanu, a intrat intempestiv în sala de mese şi, cu o voce puternică de tenor, a ordonat „Tăceţi! Tăceţi! Tăceţi!”. Cum nu a fost auzit de unii elevi, şi neascultat de alţii, a scos pistolul, l-a orientat spre tavan, şi a strigat din nou, mai puternic şi, evident, mult mai...argumentat. „Tăceţi că trag!” Era pentru prima dată, când cineva ni se adresa, când ne soma în acest fel. Toţi, deândată, am tăcut. Ofiţerul de serviciu, în continuare, ne-a făcut „o prelucrare” energică şi convingătoare privitoare la protestul nostru colectiv, care era interzis de regulamentele militare. Totodată, a promis că va raporta despre „excesul de mărar culinar” conducerii liceului. Dovadă că a sesizat comanda liceului, este faptul că, începând cu a doua zi, mărarul nu a mai reprezntat o „povară” culinară pentru elevi. După câţiva ani, l-am întâlnit pe colonelul Susanu la Academia Militară, unde era şeful unui birou ce se ocupa de organizarea învăţământului militar universitar.

 

Arhetipul frumuseţii feminine

Poartă de intrare în Valea Prahovei şi zonă de contact dintre deal şi munte, oraşul „cuibului de şoimi cantemirişti”, avea, în acea perioadă, o populaţie în jurul a 15.000 de locuitori. Cilma este blândă iar aeroionizarea, predominant negativă, constituie  factori favorizanţi pentru dezvoltarea intelectuală şi psihomotorie. Departe de tumultul marior oraşe, localitatea îndeplinea, condiţiile climaterice şi socio-culturale pe care întemeietorul primului liceu,  Nicolae Filipescu, le-a gândit a fi necesare pentru un liceu  militar. Învoirile în oraş erau rare şi scurte. Uneori, aveam învoire doar în zilele de duminică. Erau, însă, şi perioade de „carantină” pe timpul cărora învoirile erau interzise. Oraşul era destul de mic, şi oferea puţine posibilităţi de a ne petrece timpul liber. Îmi amintesc că existau doar două cofetării, un cinematograf la Casa de cultură şi un parc. Timpul îl petreceam mai mult plimbându-mă. Rareori, vizionam un film. În Breaza, cele mai multe fete erau deosebit de frumoase, parcă cele mai frumoase din ţară. Posedau, ca nimeni altele, pecetea eontică a frumuseţii. Pe timpul unei învoiri, am cunoscut-o pe Aneta Stanciu, elevă la Liceul brezean „Aurel Vlaicu”. Era prietena  frumoasei Franciscăi Tudor, amica colegului şi sătenului  meu, Emanoil Cucu de la Clasa a X-a G.     Atunci, am simţit primii fiori ai dragostei adolescentine, acea vrajă demonică unică a iubirii. Nu aveam posibilitatea de a comunica cu prietena mea decât în scris. De aceea, cu mult trac, am scris prima scrisoare unei fete. Am fost ajutat, la stilizarea textului, de prietenul şi colegul meu de clasă, Gheorghe(Gică) Nicolaescu, care era eminent la limba română, deoarece citea mult. Tătăl său, din câte îmi amintesc, era bibliotecar într-un oraş din sudul Olteniei.

Mult mai târziu, gl. Gheorghe Florea, comandantul brigăzii braşovene de vânători de munte, mi-a relatat un aforism al vremii specific zonei : „Să nu-ţi iei fată din Breaza şi cal de la Comarnic!”Am încercat să descopăr temeiul acestui îndemn. Cei aproape 800 de elevi ai Liceului Militar, precum şi sutele de adolescenţi din localitate creau, pe plan local, un raport supradimensionat, disproporţionat în favoarea băieţilor. De aceea, fetele aveau mulţi „curtezani”. Prin urmare, puteau apărea şi unele comportamente îndoielnice. La rândul lor, cele mai multe fete doreau relaţii de prietenie cu elevii cantemirişti. Erau atrase nu numai de uniformele noastre albastre cu lampas roşu, sau de perspectiva de a avea cariere onorante, ci şi de modul nostru sobru şi civilizat de comportare. De cele mai multe ori, relaţiile de prietenie nu puteau, în epocă, atinge un grad avansat de intimitate.

Promisiunile de căsătorie făcute de unii dintre colegi rămâneau, după terminarea liceului, în cea mai mare parte a lor, doar vorbe în...vânt. Câţiva colegi,  ulterior absolvirii liceului, au realizat mariaje reuşite cu fete din Breaza.

Evident, au urmat cei aproape 4 ani de şcoală militară la Sibiu, şi relaţiile noastre nu au fost atât de apropiate, încât să evolueze spre un mariaj. Nici imediat după ce am devenit ofiţer, nu am considarat oportună o căsătorie, iar noi comunicam sporadic. De aceea,  Nety, aşa cum o alintam, s-a grăbit, şi s-a căsătorit cu alesul inimii sale.

Cât despre sintagma  „...caii de la Comarnic”, am înţeles că era recomandată evitarea cumpărării lor, deoarece cei mai mulţi dintre ei sufereau de silicoză animalieră, ca  urmare al particulelor existente în aer, ce erau emanate de la fabrica de ciment din localitate, care polua o mare parte din Valea Prahovei.

 

 

Paradoxul libertăţii în spirit cantemirist

 

Ca „boboc” cantemirist, a fost, la început, mai greu. Am încercat să găsesc soluţii pentru a mă acomoda şi integra cât mai rapid în realitatea liceului. Cea mai bună modalitate pe care am aplicat-o, mi-a fost sugerată de tatăl meu, înainte de începerea devenirii mele cantemiriene. „În armată, ca şi în societate, cu cât respecţi întocmai regulile specificate în regulamentele militare, cu atât mai mult eşti mai...liber” La început, am considerat spusele tatălui meu ca un paradox, dar viaţa de zi cu zi i-a dat dreptate. Iar eu i-am fost recunoscător. În toată cariera mea militară, dar şi acum în activitaea cotidiană, în relaţiile de serviciu, în relaţiile sociale pe care le cultiv, mă conduc după un asemenea principiu. Această consecveţă a mea a determinat ca, în cei peste 40 de ani de activitate în calitate de militar, dar şi, ulterior, în „viaţa civilă”, să nu fiu niciodată sancţionat, nici măcar cu „mustrare scrisă”.

Observaţii şi mustrări verbale am primit. O dată, în timpul pregătirii pentru parada militară ce urma să se desfăşoare cu prilejul Zilei naţionale a României –23 august 1966 –, am cules câteva pere din livada liceului, în condiţiile în care consumul de fructe era interzis pentru a nu avea probleme digestive de sănătate. Am consumat câteva din ele, iar pe cele două pere rămase le ţineam în buzunare. Am fost văzut consumând pere de ofiţerul de serviciu, acelaşi căpitan Susanu. Pe timpul „careului” ce se făcea, zilnic, cu elevii ce compuneau „blocul” de defilare, am fost scos în faţa formaţiei, iar abaterea mea a fost prelucrată, şi s-a sugerat să-mi fie atribuit apelativul „pară”. Evident, doar dl. căpitan a fost sigurul care, în câteva rânduri, astfel, m-a apelat.

 

Diriginta şi opţiunea pentru specialitatea chimie militară

 

Îmi amintesc că, la puţin timp de la începerea clasei a X-a, la un extemporal la chimie, am fost primul care a rezolvat problema dată. Cred că a fost şi prima notă maximă obţinută de mine. Chimia nu era disciplina mea predilectă, aşa cum au fost geografia, geologia sau biologia. „Cheia” rezolvării problemelor de chimie o preluasem de la domnişoara profesoară Popa de la liceul civil din Turnu Severin. Doamna dirigintă a rămas plăcut surprinsă de prestaţia mea. M-a evidenţiat şi, totodată, m-a atenţionat că, dacă nu voi obţine note maxime la chimie de acum încolo, va fi vai şi amar de mine, interpretându-se că manifest rea voinţă la învăţătură. Evident, m-am străduit să nu-mi dezamăgesc diriginta şi, drept urmare, după absolvirea liceului, m-am înscris să susţin examen de admitere la specialitatea chimie militară a Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Liceul nostru avea repartizate 10 locuri. La fel ca mine, au procedat încă trei colegi de clasă: Florian Constantin, Ion Mareşi, Nicolae Popescu. Examenul a fost trecut de toţi cei 4 elevi ai clasei a XI-F. Era un gest de recunoştinţă, de mare consideraţie pentru diriginta noastră, pentru toate calităţile sale de dascăl şi om.

Nu am regretat niciodată alegerea făcută. Specialitatea chimie militară mi-a oferit satisfacţii deosebite pentru scurta perioadă în care am lucrat în domeniul protecţiei antichimice, dar şi după aceea pe parcursul întregii mele cariere.

Aşadar, iată cum un simplu extemporal la chimie, mai bine spus cum calitatea deosebită a dirigintei noastre a influenţat hotărâtor opţiunea mea şi a altor colegi pentru specialitatea militară NBC, aşa cum, în limbajul NATO, este numită, astăzi, chimia militară.

 

Asfinţirea sentimentului suficienţei

 

Acomodarea cu specificul şcolii militare a fost naturală, aproape fără dificultăţi majore, deoarece pregătirea militară generală şi deprinderile de bază necesare vieţii ostăşeşti le aveam temeinic formate din perioada cantemiristă. De asemenea, cunoşteam, în bună măsură, principalele prevederi ale regulamentelor militare generale. Specialitatea noastră nu avea elevi numeroşi. Un factor favorizant de coeziune, îl reprezenta faptul că nucleul de bază, îl formau cantemiriştii, din care erau patru colegi de clasă de la F. Ceilalţi colegi proveneau de la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc. În fiecare an de studiu, erau între 18-20 elevi, care formau un pluton. Cele patru plutoane formau o companie. Compania mea făcea parte din „batalionul mozaic”, ce format din cîte o companie reprezentând specialităţile: pază obiective speciale (securitate); pompieri; chimie; intendenţă şi finanţe. Primele două specialităţi aparţineaau de Ministerul de Interne. Comandantul batalionului era lt. col. Pompiliu Stănescu, ofiţer de pompieri. Era celebru pentru faptul că punea un accent deosebit pe respectarea regulilor de prevenire a incendiilor. Interzicea călcatul ţinutei. Când era ofiţer de serviciu, alarma, în mod repetat, subunitatea care era „pichet de incendiu”.

Pe parcursul unei singure luni, în decursul anului doi, s-au petrecut „evenimente” deosebite, specifice specialităţilor din batalion. La compania de pază, s-au furat, prin efracţie, unele bunuri din magazie. La pompieri a luat foc o sobă, care a fost stinsă cu o oarecare dificultate. La noi, la chimişti, aproape 30 de elevi s-au intoxicat cu oxizi de carbon emanaţi de o sobă de teracotă cu gaz defectă. Neplăcutul eveniment s-a petrecut într-o sâmbătă seara, în timp elevii se odihneau. Colegul meu, Traian Zaha, care era sergent de serviciu pe companie, a avut o prezenţă de spirit extraordinară. Un elev de la o altă companie, a solicit sergentului de serviciu, să-l trezească pe un coleg de-al nostru din anul trei. Stupoare, colegului nostru i s-a făcut rău la câteva secunde de la ieşirea din dormitor. Dând dovadă de tărie de caracter, Traian a alarmat, imediat, toată compania. Şi altor colegi li s-a făcut rău, cinci dintre ei au fost duşi, în regim de urgenţă, la spital, unde, după câteva ore, şi-au revenit. Probabil că, dacă mai stăteau mai puţin de o jumătate de oră, se întâmpla o mare tragedie. Iată cum o întâmplare – dorinţa unui elev de a-şi vedea un prieten –, şi prezenţa de spirit a colegului meu Zaha au preîntâmpinat o mare tragedie. Fiind chimişti, noi eram bănuiţi că s-au folosit substanţe toxice, care au provocat stările de leşin ale colegilor. Profesorii noştri de specialitate au încercat, cu aparatură perfecţionată adecvată, să deceleze eventualele STL (substanţe toxice de luptă) din aerul din dormitor. Rezultatul a fost negativ, iar cauza principală s-a constatat a fi defecţiunea sobei cu gaz. Ştiam de la orele de specialitate că monoxidul de carbon, rezultat în urma arderii incomplete, nu poate fi perceput cu simţurile umane, fiind considerat un „gaz insidios”, neavând culoare, gust şi miros. Ajungând în sânge, formeaxă carboxihemoglobina, care provoacă, în mod rapid, moartea. Din fericire, nici un coleg nu a inhalat doza letală.

 Presupunerea de a fi fost folosite STL, avea un anumit temei. Uneori, în încăperea în care ne ţineam încălţămintea pe timp de noapte, era presărată puţină pulbere impregnată cu substanţe iritant-lacrimogene. Pulberea era prelevată din grenadele de instrucţie, care conţineau asemenea substanţe. Când ofiţerii de serviciu controlau „starea de întreţinere” a bocancilor, aveau surpriza să aibă o iritare şi o lăcrimare insuportabile ale ochilor. Evident, acţiunea de control înceta, iar responsabilul elevilor era chemat să dea explicaţii.

            Un alt episod interesant, s-a petrecut ca urmare a faptului că, în timp ce eram la înviorare, câţiva elevi de la finanţe foloseau, uneori, apa de toaletă de foarte bună calitate a unui coleg de anul patru. Acesta era revoltat, şi nu ştia pe cine să acuze văzând că, în fiecare zi, volumul licorii se micşora. Atunci, pentru a identifica pe „făptuitori”, a avut o idee pentru care şi specialiştii în cercetări penale îl pot invidia. În recipientul cu apa de toaletă a adăugat un nitrat de argint, substanţă incoloră care, în prezenţa oxigenului, devine de culoare neagră. Pe platou, în timpul inspecţiei de dimineaţă, au apărut doi colegi de la finanţe, care aveau obrazul „negru”, ca urmare a folosirii apei de toaletă fromos mirositoare. Evident, ei erau făptuitorii. Fenomenul nu s-a mai repetat niciodată.

            Corpul de comandanţi şi cadre didactice de la specialitatea noastră poseda o pregătire deosebită. Pentru şcoală, erau selecţionaţi cei mai buni ofiţeri chimişti, care aveau şi har de dascăli. În mod firesc, cel mai important şi cel mai apropiat pentru mine şi colegii mei a fost comandantul nostru de pluton, locotenentul Radu Enescu, fost şef de promoţie al seriei ce absolvise şcoala. Era debutul său în cariera de ofiţer. A stat la comandă doar un an, fiind, apoi promovat, în conducerea şcolii, ocupându-se cu munca de tineret. Era un ofiţer educat, manierat, dinamic, dornic de afirmare, coleric şi creativ. Locotentul major Nicolae Vlad, care i-a urmat în funcţie, era sangvinic, drept, metodic şi de o moralitate ireproşabilă. Aşa că, amândoi, au reprezentat modele pentru noi.           Comandantul de companie, lt. col. Ştefan Marinca, era foarte exigent, bun cunoscător al „sufletului” şi trăirilor elevilor. Avea marea calitate de a reduce problemele complicate la esenţă, ceea ce era o condiţie de succes în complexul şi delicatul proces al deveniri noastre. Col. ing. Gheorghe Drăghici şi col. ing. Niculescu Noni, predau: chimia miltară, care aveau ca obiect substanţele toxice de luptă(STL); fizica – arma nucleară – şi biologia – arma biologică. De asemenea, conduceau şedinţele şi perioadele de activităţi practice în poligon sau la câmpul de instrucţie. Tehnica de luptă specifică armei şi tactica de specialitate erau predate de lectorii col. Gheorghe Pleşa, col. Nicolae Bărbulescu, mr. Mihai Mitrică şi, uneori, Balogh Ştefan, care era un schior de mare clasă.

Pregătirea tactică generală şi de specialitate o efectuam în tabere de instrucţie, de vară sau de iarnă organizate la Crinţu sau în poligoanele Centrului de Instrucţie al Trupelor Chimice de la Valea Poienii. Cele mai multe exerciţii de specialitate le făceam în Poligonul Poplaca din apropierea Sibiului. Îmi amintesc că, la unele şedinţe de tactică sau de „tratare specială” – sitagmă folosită pentru a desemna procesele de neutraliazare sau îndepărtare a agenţilor chimici, nucleari sau biologici –, îmbrăcam completul de protecţie nr. 3 şi masca contra gazelor. Costumul era confecţionat dintr-un cauciuc special, având o grossime apreciabilă, care ne izola complet corpul faţă de mediul exterior, condiţie esenţială pentru a nu veni în contact cu factorii patogeni. Organismul nostru, mai ales când afară erau călduri toride, transpira puternic. Îmi amintesc de faptul că, uneori, în cizmele de cauciuc se colecta transpiraţia, care ne dădea senzaţia că picioarele noastre stau în apă.

 

21 august 1968

Era ziua mult aşteptată, deoarece, elevii şcolilor militare, urmau să plece âîn concediu pentru o lună. Terminasem anul întâi, şi eram bucuros deoarece aveam rezultate printre cele mai bune la învăţământ şi instrucţie. M-a trezit parcă mai de vreme de ora „deşteptării” şi am purces la punerea în ordine a sectorului exterior, pe care eram repartizat în cazarma din „Calea Dumbrăvii”. Doream ca, până la plecare, să mă achit de toate obligaţiile pe care le aveam, iar gândul să-mi fie doar la modul de petrecere a concediului. Chiar atunci, la buletinul de ştiri de la ora 6 dimineaţa, am aflat că, în noaptea tocmai ce se încheiase (20-21 august 1968), forţe militare ale Tratatului de la Varşovia au invadat Republica Socialită Cehoslovacia. Apreciabile forţe miliatre ale Uniunii Sovietice, RDG, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei înaintau spre Praga cu ajutorul câtorva mii de tancuri, fără să întămpine nici un fel de rezistenţă. Nu înţelegeam de ce popoarele ceh şi slovac nu se opun invaziei prin folosirea mijloacelor militare. Am fost plăcut surprins aflu faptul că România a refuzat să participe la invazie. Noi, elevii, nutream sentimente de nelinişte amestecate cu fiori de satisfacţie patriotică, datorită neparticipării armatei romîâne la invazie. Presimţeam, însă, că se va întâmpla ceva, ce ne va bulversa perioada de concediu. Cu toate acestea, noi am continuat pregătirile în vederea plecării în concediu. Am conservat armamentul individual, care a fost sigilat şi predat plutonierului de companie, sergentul major Milotinescu. De la magazie, am luat ţinuta de oraş. Ne-am călcat pantalonii şi cămăşile, am lustruit pantofii, am predat unele materiale de instrucţie şi echipamentul ce erau asupra noastră, precum şi cărţile împrumutate de la bibliotecă. Am primit ordinele de serviciu şi foile de drum şi ne-am echipat în ţinuta de oraş etc. Înainte de a lua masa de prânz, am primit ordin să mergem în sala de mese, unde era instalat un televizor, pentru a urmări o importantă „cuvântare” a lui Nicolae Ceauşescu, ţinută, la Bucureşti, în faţa a peste o sută de mii de „oameni ai muncii”. Am fost surprinşi, în mod plăcut, de atitudinea hotărâtă luată de Ceauşescu, care s-a opus cu fermitate invadării Cehoslovaciei şi a criticat, în termeni deosebit de duri, politica de „amestec în treburile interne” promovată de către Uniunea Sovietică. Promotorul reformelor în ţara aliată şi prietenă, Alexander Dubček, a fost arestat şi dus la Moscova. Ceauşescu a îndemnat poporul român şi armata să lupte prntru apărarea independenţei şi suveranităţii României, care erau în pericol. A anunţat crearea, tocmai în acest scop, a gărzilor patriotce, ca „formaţii înarmate ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Era operaţional, în acea perioadă, conceptul doctrinar de „război al întregului popor”, fiind piatră filosofală a sistemului naţional de apărare. Câteva detaşamente de gărzi patriotice au defilat în ovaţiile mulţimii. Atunci, am realizat că, şi România, era în pericol de a fi ocupată de trupele sovietice. Aveam trăiri contradictorii, presimţeam că lumea, inclusiv „lagărul socialist”, este în schimbare. După terminarea „cuvântării” – aşa cum erau denumite discursurile lui Ceauşescu în epocă –, am fost învitaţi să luăm masa. Pe timpul dejunului, potrivit dispoziţiilor ierahice primite, şefii de clasă au strâns ordinele de serviciu şi foile de drum. Era evident că, în concediu, nu mai puteam pleca. Nici un comandant din cei pe care-i aveam nu ne spunea nimic. Apoi, am primit, cu multă blândeţe, ordinul de a ridica şi „degresa” armamentul individual. Din ziua următoare, am început un program intens de pregătire militară, participând la şedinţe de instrucţia focului, trageri cu armamentul de infanterie, instrucţie de front, exerciţii de tactică de infanterie şi de tactică de specialitate etc. Se zvonea că este posibil să primim o misiune de luptă, undeva la frontieră. Nu se spunea nimic despre pregătirile pe care le făcea armata. Ştiam că au fost câţiva ofiţeri din şcoală care au primit, în acea perioadă, alte însărcinări, decât cele legate de procesul de învăţământ. Eram informaţi cu aspecte doctrinare de ordin general şi, mai ales, cu politica lui Ceauşescu, care se opunea amestecului în treburile interne ale statelor socialiste şi combătea cu tărie doctrina brejneviană a „suveranităţii limitate”. Doctrina această fusese elaborată în laboratoarele Kremlinului şi prevedea că, atunci când într-un stat membru al Tratatului de la Varşovia sunt forţe ostile socialismului ce încearcă să direcţioneze dezvoltarea către capitalism, aceasta nu este doar o problemă a ţării în discuţie, dar constituie şi o problemă pentru toate ţările socialiste. Era o justificare pentru invazia din Cehoslovacia. A fost foarte grea perioada de 5-6 săptămâni ce a urmat, timp în care am făcut o pregătire militară intensă. În toate subunităţile de elevi, se manifesta o coeziune şi o solidaritate deosebite. Nimeni nu a săvârşit abateri disciplinare. În timpul deplasării la câmpul de instrucţie sau la înapoierea în cazarmă, întâlneam coloane interminabile de maşini înmatriculate în Cehoslovacia. Erau mii – poate zeci de mii – de turişti cehoslovaci ce-şi petreceau concediul pe Litoralul Mării Negre şi care, aflând ocuparea militară a ţării lor, doreau să se întoarcă acasă. O perioadă de timp, nu li s-a permis repatrierea, iar cetăţenii respectivi au rămas o perioadă scurtă de timp pe teritoriul ţării noastre. Ştiu că autorităţile române au acordat cazare şi masă gratuite pentru câteva mii de turişti cehoslovaci. La trecera noastră pe lăngă ei, eram întâmpinaţi cu ropote de aplauze. Evident, erau semne de recunoştinţă sinceră faţă de refuzul României de a participa la invazie şi pentru ajutorul acordat de ţara noastră. Perioada aceasta, destul de confuză pentru noi elevii, a durat ceva mai mult de o lună. Intempestiv, a fost anunţaţi că putem pleca în concediu, care, evident, s-a scurs repede. La întoarcere, ni s-a comunicat faptul că, prin ordin al ministrului, perioada de pregătire a viitorilor ofiţeri în şcolile militare, s-a micşorat de la 4 la 3 ani. Programa de învăţămât nu mai conţinea disciplinele fundamentale, care se studiau în instituţiile de învăţamânt superior. În aceste condiţii, se punea un mare accent pe pregătirea militară şi de specialitate, renunţându-se la disciplinele fundamentale. Nu mai aveam, de acum, profesori universitari pe şoţii Rodica şi Virgil Bota. Rămâneau în programă doar ramurile chimiei şi fizicii care aveau legătură directă cu problematica protecţiei trupelor împotriva armelor de nimicire în masă, respectiv arma chimică, arma nucleară şi arma bacteriologică. Pe cale de consecinţă, echivalarea şcolii de ofiţeri cu facultăţile civile nu mai avea temei juridic şi real. Pentru cei ce eram deja elevi ai şcolilor militare durata ciclului de învăţământ fost stabilită la 3 ani şi jumătate. Totodată, la întoarcerea din vacanţă, am constatat că, în anul întâi, aveam două plutoane de elevi, în loc de unul, aşa cum era în fiecare an. Selecţia noilor colegi a fost rapidă şi superficială din rândul militarilor în termen sau al tinerilor care obţinuseră bacalaureatul înaintea noastră şi nu reuşiseră să treacă examenele de admitere la diferite facultăţi. Cred că examenul de admitere, a fost o formalitate. În această serie, nu erau şi absolvenţi ai celor 2 licee militare, deoarece se făcea trecerea de la curricula liceală de 11 la cea de 12 clase. Ştiu că, pe parcursul celo 3 ani de studii, mai mult de o treime dintre ei, au abandonat cariera militară. Astfel, s-a relevat, dacă mai era necesar, rolul deosebit al liceelor militare în pregătirea viitorilor ofiţeri ai armatei, precum şi necesitatea menţinerii acestora, şi în viitor.

Vis împlinit

Menţionez că pregătirea noastră se făcea la standarde de exigenţă şi de învăţământ înalte. Comandanţii şi lectorii chimişti erau foarte exigenţi. Activitatea ostăşască este, natural, o activitate temeinic normată. Cu prilejul activităţilor organizate, ne erau prezentate, în mod persuasiv, actele, acţiunile, cadrul restrictiv, limitele morale, juridice, ostăşeşti sau sociale, care trebuiau să ne ghideze în carieră. Atunci am învăţat „Ce trebuie să facem şi cum să facem?”, “Ce este permis să facem?, “Ce este interzis să facem?” Era firesc, deoarece activitatea unui militar este o activitate, care trebuie să încadreze în normele juridice interne şi în cele de drept internaţional umanitar. Sentimentul suficienţei era înlăturat din tot ceea ce făceam. Trebuia să depun eforturi stăruitoare pentru a fi la înălţimea aşteptărilor. De asemenea, eram conştient că performanţele mele din şcoală, îmi vor influenţa foarte mult startul în frumoasa carieră de ofiţer.

Acest sistem de valori, această stare de emulaţie profesională, s-a imprimat personalităţilor noastre. Performanţele mele la învăţătură au fost, din ce în ce, mai bune. La absolvire, am fost declarat şef de promoţie, specialitatea chimie militară. Prin urmare, pregătirea temeinică dobândită cu multe eforturi şi sacrificii, mi-a permis mie şi colegilor mei să obţinem rezultate remarcabile în activitatea profesională. Am terminat şcoala 18 locotenenţi, din cei 20 de elevi care erau în anul întâi. Amintesc doar pe câţiva dintre ei: Ionel Nanu, Alexandru Postelnicu, Aurel Dedu, Ion Scurtu, Gheorghe Dumbravă, Ion Mareşi, Petre Mitriţă, Teodor Ghiur, Ion Rizea, Nicolae Popescu, Crişan Doru, Cheşa Traian, Zaha Traian, Ion Herciu, Ion Chimu, Bărănescu Ion. Trei dintre noi, respectiv, Nicolae Popescu, Ion Rizea şi subsemnatul au obţinut gradul de general. Cred că este o performanţă unică în rândul chimiştilor, ca o singură şi puţin numeroasă promoţie să aibă trei generali.

 Primii trei clasaţi, pe baza mediilor de absolvire a şcolii de ofiţeri, puteau să-şi aleagă repartiţiile din situaţia care se afişa pe tablă. Am primul ce era îndrituit să aleagă, şi am ales funcţia de comandant de pluton la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr.1 din Bucureşti. Îmi amintesc de faptul că, la repartiţie, şeful comisiei colonelul Butoi, a insistat să aleg garnizoana Câmpulung, unde funcţiona Centrul de Instrucţie al Trupelor Chimice, unitate ce avea un rol deosebit în pregătirea de specialişti de înaltă clasă, precum şi în cercetarea şi inovarea în domeniu. Aici, puteam ajunge, după un de activitate, comandant de companie. Cu toate argumentele aduse, printre ele era şi acela că aş fi lucrat în „templul chimiei militare”, unde puteam face o frumoasă carieră, am refuzat cu încăpăţânare şi am rămas la opţiunea mea. Locul respectiv i-a fost atribuit colegului şi prietenului meu Nicolae Popescu, argeşan, excelent om şi ofiţer, care, nu peste mulţi ani, avea să devină comadantul acestei unităţi şi general al armatei, începând şi terminând cariera în aceiaşi unitate.

Concluzionând, pot spune, şi acum, că mediul strict în care au fost educaţi şi instruiţi în Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcesu” pentru a deveni ofiţeri, a fost de natură să ne confere o pregatire superioară semenilor noştri, o cultura generală cu mult peste medie, capacitatea de a învinge obstacole ce pentru alţii erau de netrecut, rigurozitate în gândire şi acţiune, punctualitate. Tot aici, am învăţat ce însemnă demnitatea şi onoarea militară, valori esenţiale pentru o carieră militară de succes.

 

Rolul familiei

 

Cert este că, niciodată, părinţii mei nu m-au obligat să fac sau să nu fac ceva. Nu am ştiut ce-i aceea bătaia „ruptă din rai”, aşa cum unii copii de vârsta mea ştiau. Ei mă sfătuiau, iar hotărârea, de fiecare dată, mi-a aparţinut. Au avut permanent încredere în mine, în capacitatea mea de a decela binele de rău, apreciind viziunea mea privitoare la viaţă, în general. Dacă nu aş fi urmat cariera militară, cred că aş fi devenit profesor de geografie, deoarece geografia devenise disciplina mea predilectă, datorită dascălului din gimnaziu, Ion Dumbrăveanu. Cantemirist fiind, aveam asigurate condiţiile esenţiale de viaţă, aveam o siguranţă socială, psihică şi materială. Orice s-ar fi întamplat, în condiţiile create, chiar şi fără sprijin din partea familiei, evident mai greu, mă puteam realiza ca ofiţer. Familia reprezintă ceva sacru, care mi-a fost şi îmi este de mare ajutor. Am avut un sprijin – moral, în primul rând –, deosebit. În timpul deselor deplasări în aplicaţii, inspecţii, controale, al programului prelungit sau al zilelor libere lucrate, familia a trebuit să-mi suplinească lipsa. În cele mai multe situaţii, am depăşit programul de lucru stabilit, plecând acasă doar după ce îmi terminam ceea ce aveam de făcut. Şi acum, deşi nu mai lucrez în mediul militar, procedez identic. De aceea, este regretabil faptul că unii guvernanţi nu înţeleg specificul activităţii militarilor şi, prin acte normative aberante, au lovit în demnitatea de militar.

M-am căsătorit, relativ repede, la 24 de ani, cu Valentina, studentă la filologie, apoi profesoară de limbile rusă şi română. După doi ani, s-a născut Lavinia, fetiţa noastră. Din păcate, când Lavinia avea puţin peste patru ani, în urma unei boli incurabile, mama ei a decedat, la vârsta de 28 de ani. A trebuit să mă ocup, singur, o perioadă de câţiva ani de creşterea şi educarea fetiţei. M-am recăsătorit cu Marilena, inginer, fire energică care m-a degrevat de multe sarcini, fapt ce m-a ajutat mult în carieră. Soţia mea are o fiică, Roxana, apropiată de vârsta Laviniei. Suntem o familie solidară. Lavinia este consilier juridic, după ce a cochetat cu avocatura, iar Roxana are o afacere în domeniul traducerii şi interpretariatului. Acum, avem două adorabile nepoţele, câte una de la fiecare fiică: Emese-Maria şi Maia-Maria.

 

 

 

Repere dintr-o profesie a demnităţii

 

M-am prezentat, cu mare emoţie, la sfârştul lunii ianuarie 1971, în prima mea zi de muncă, în funcţia de comadant de pluton elevi, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr.1 Bucureşti. Menţionez că mai erau încă două şcoli de rezervă, la Bacău şi la Lipova. Aici, în Bucureşti, se pregăteau ofiţerii de rezervă în specialităţile militare infanterie, transmisiuni, chimie militară şi topografie. Mai aveam un coleg de promoţie chimist, lt. Mitriţă Petre, repartizat pe funcţia de comandant pluton APL (asigurarea pregătirii de luptă), format din militari în termen.

Debutul meu în carieră a fost extraordinar. Era greu şi, în acelaşi timp, uşor să lucrezi cu oameni cu o pregătire profesională înaltă. Aveam în plutonul (clasa mea) pe care-l comandam ingineri chimişti, asistenţi universitari, profesori de liceu, chiar şi un director adjunct de la o mare intreprindere. Toţi erau mai în vârstă decât mine. Directorul era mai mare cu 10 ani. Era greu să te impui în faţa lor, deoarece trebuia să stăpâneşti foarte bine disciplinele de specialitate, care erau punctul lor forte. Noi, la Sibiu, doar în timpul primului an am studiat diferite ramuri ale chimiei, matematicii sau fizicii. Deci, din punct de vedere pur ştiinţific, comparativ cu ei, pregătirea mea era destul de lacunară.

Pe cale de consecinţă, am hotărât că nu puteam să mă prezint la exerciţiile tactice sau orele de specialitate pe care le conduceam, decât dacă, în domeniul respectiv, aveam cunoştiinţe cel puţin la nivelul elevilor mei. Pentru aceasta, am reluat studiul tratatelor de chimie, elaborate de D.D. Neniţescu. Studiam foarte mult în timpul liber şi, uneori, noaptea. Altfel, mă compromiteam şi nu mai reprezentam modelul de care elevii aveau nevoie.

 De asemenea, impuneam ca întreaga activitate să se desfăşoare în strictă conformitate cu prevederile regulamentare. Chiar din prima zi, după 2-3 ore de la prezentarea la unitate, începeam, după echipare lor în ţinută militară şi repartizarea armamentului de infanterie, orele de instrucţie de front. Le prezentam demonstrativ mişcările şi exerciţiile de specialitae. Procedam metodic, iar ei acumulau rapid cunoştiinţele teoretice şi îşi formau, în timp scurt şi temeinic, depriderile practice. La diferite controale şi inspecţii eram foarte mulţumit cu rezultatele pe care le obţineau. Mă străduiam, zilnic, să fiu un bun exemplu, din toate punctele de vedere pentru ei. La o oră de instrucţia tragerii cu armametul de infanterie, la câmpul de instrucţie, am fost asistat şi inspectat de o comisie condusă de comandantul şcolii, colonelul Vasile Bălaş, din care mai făceau parte şeful de stat major, comandanţii de armă, şefii de catedre şi comandanţii de batalioane. Prestaţia mea „didactică” a fost mult apreciată, aveam să aud acest lucru a doua zi, când s-a dat ordin ca metodele folosite de mine să fie preluate de toţi comandanţii de plutoane şi companii. La rândul meu, le preluasem de la comandanţii din Şcoala militară. Trebuie să mai amintesc faptul durata de pregătire a viitorilor ofiţeri de rezervă era de 6 luni. Ei făceau doar pregătire militară generală, disciplinele de protecţie antichimică şi tactica trupelor chimice. La final, susţineau examenul de absolvire şi, prin ordin al ministrului, întru-un cadru festiv, li-se acorda gradul de sublocotenent în rezervă.

Comnadantul şcolii, col Vasile Bălaş, era deosebit de exigent. Era un exemplu de comportament şi conduită pentru toţi subordonaţii. Nu admitea din partea nimănui abateri de la prevederile regulamentare sau de la dispoziţiunile sale verbale. Era firesc! În subordinea lui erau 13 ofiţeri cu gradul de colonel, unii dintre ei veniţi din Marele Stat Major sau alte structuri centrale ale ministerului.

În plutonul pe care-l comandam, aveam un inginer, care se numea Ionică Bodnăraş. L-am întrebat dacă are vre-o legătură cu Emil Bodnăraş. Mi-a spus că nu. Era de o modestie remarcabilă, bine pregătit din punct de vedere profesional, şi lucra la o fabrică de ferită în oraşul Urziceni. Cam cu o săptămână înaintea depunerii jurământului militar, am fost chemat, în biroul său, de către comandantul şcolii. M-a întrebat dacă am în pluton un elev Bodnăraş. I-am răspuns: „Da! Se numeşte Ionică Bodnăraş, şi este inginer la Urziceni”. Atunci, mi-a dat ordin să-l echipez în ţinuta de oraş şi, cu autoturismul comandantului, să-l trimit acasă, deoarece mama sa era grav bolnavă. Ştiam că, din cazarmă, se poate pleca decât după ce militarii au depus jurămâtul militar. Văzând uimirea ce îmi cuprinsese faţa, mi-a spus că elevul este fiul lui Manole Bodnăraş, care era ambasador al României în Coreea de Nord, iar unchiul său era Emil Bodnăraş, fostul ministru al apărării. Evident, m-am conformat. Lui Ionică, i-am reproşat că nu mi-a spus adevărul despre el. A afirmat că mi-a răspuns corect la întrebarea mea, deoarece ea nu se referea la legăturile de rudenie, iar el nu avea legături cu unchiul său.

Elevul în discuţie s-a prezentat la unitate, a doua zi, înainte de începerea programului. După nici 2 săptămâni de la această întâmplare, am fost, din nou, chemat la comandant. De această dată, mi-a dat ordin ca elevul Bodnăraş să nu mai primească învoire, decât atunci când îmi va spune dumealui. Mi-a solicitat, totodată, să fac ceva pentru a-l despărţi de prietena lui. A justificat prin aceea că doamna Bodnăraş nu-i agrea prietena, cu care avea întenţia să se căsătorească. Am respectat, evident, ordinul, dar numai parţial, deoarece nu am depus nici-o diligenţă pentru despărţirea celor doi. Nu era obligaţia mea de serviciu, şi nu era nici moral să fac acest lucru. Mai mult, într-o zi l-am întâlnit, în timpul liber, pe subordonatul meu, care conversa cu prietena lui, în camera de oaspeţi de la punctul de control al unităţii. Am dialogat cu amândoi. Ulterior, Ionică mi-a relatat că iubita lui este o colegă de facultate, ce provine dintr-o modestă familie din provincie. Pentru că nu este de „neam mare”, mama i-a interzis să mai aibă relaţii cu ea, fapt cu care el nu era de acord. Mi-a spus că orice s-ar întâmpla, iubita îi va fi, în timp scurt, soţie. Evident, iubirea trebuia să învingă! În altă zi eram ofiţer de serviciu, calitate ce îmi permitea ca, în situaţii deosebite, să acord bilete de voie pentru 2-3 ore, numai după încheierea programului de învăţământ. Elevul Bodnăraş se prezintă la mine, şi-mi solicită acordarea unei învoiri de câteva ore, deoarece nu şi-a întâlnit iubita de peste o lună. Am acceptat solicitarea şi i-am acordat două ore învoire cu condiţia să se întoarcă inainte de ora 19.00, oră la care, zilnic şi invariabil, comandantul unităţii verifica modul în se desfăşurau activităţile, studiul individual, precum şi vizionarea „telejurnalului de seară”, care era o activitate obligatorie pentru toată armata. Am trecut prin mari emoţii, deoarece se apropia ora sosirii comandantului, iar elevul învoit nu se mai întorcea. Ştiam că, în cazul în care se constata lipsa acestuia, eu aş fi fost aspru pedepsit, inclusiv mutat din şcoală. Comandantul a sosit. Eu i-am prezentat raportul „ În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit...”. Apoi, l-am însoţit pe timpul controlului. A început prin a verifica sălile de clasă în care se efecua studiul îndividual. Clasa mea era situată la parter, şi era a doua în ordinea de control. Aveam mari emoţii. Ştiam că, într-o fracţiune de secundă, comandantul ar fi observat lipsa elevului. Picioarele îmi tremurau, iar eu eram captivul unei tensiuni nervoase devastatoare, pe care, cu greu, încercam s-o disimulez. Am rămas stupefiat, cînd la intrarea în sala de clasă, am avut surpriza să constat că Bodnăraş era la locul lui şi citea „Regulamentul disciplinei militare”. Evident, mi-a venit „inima la loc”. Elevul a intrat în cazarmă când eu prezentam raportul, iar el a pătruns în clasă pe ferestră. Cînd uşa s-a deschis el se aşezase în bancă de câteva secunde. Mi-am recăpătat echilibrul emoţional, convins fiind că, mai departe, nu se putea întâmpla nimic rău. Controlul a continuat. Colonelul Bălaş avea un spirit de observaţie ieşit din comun şi o intuiţie pe măsură. A solicitat să fie controlată o sobă din spaţiul companiei de transmisiuni. Stupoare, în focarul său s-a găsit o sticlă de bere. În aceiaşi seară, în prezenţa mea, s-au verificat toate sobele şi în nici un nu s-a mai găsit nimic ascuns.

Am fost solicitat, să colaborez cu catedra de ştiinţe sociale a Şcolii pentru a conduce unele seminarii la învăţamântul de ştiinţe sociale, deoarece nu erau ocupate toate funcţiile de lectori. Ulterior, am fost promovat în conducerea instituţiei, îndeplinind funcţia de şef de club. După doi ani de activitate, în urma unui control, am fost promovat în Consiliul Politic Superior, ocupându-mă, câţiva ani, de munca cu tinerii, iar apoi de învăţământul de ştiinţe sociale. Aici am avut şansa să lucrez, în calitate desubordonat sau coleg,  cu oameni cu o înaltă pregătire. Printre aceştia, îmi amintesc cu plăcere de gl. Constantin Antip, col. Mihai Arsântescu, gl. Gheorghe Arădăvoaicei, gl. Nicolae Mateescu, gl. Vasile Băeţelu, col. Dumitru Bâsceanu, gl. Lucian Culda, gl. Neculai Bălan etc.

 

 

Cultură militară organică de adâncime

 

Am urmat cursurile Academiei Militare, relativ, târziu, atunci când aveam aproape 38 de ani – vârsta maximă admisă pentru intrarea în Academia Militară –, deoarece eram clasat medical „apt limitat”, ca urmare a unei boli de inimă - fibrilaţie atrială paroxistică. Am stăruit pe lângă medici să-mi ridice clasarea. Realitatea este că, de-a lungul anilor, afecţiunea, apărută la vârsta de 28 ani, nu a dispărut, ci s-a cronicizat devenind permanentă. Toate încercările şi metodele folosite de către iluştri cardiologi-aşa cum este şi gl. medic prof. Dr. Ion Ţintoiu -, nu au condus la eradicarea ei. Concursul de admitere a fost dificil, deoarece concurenţa la Facultatea de Comandă şi Stat Major era de patru candidaţi pe un loc, în timp ce pentru ofiţerii care proveneau din rândul muncitorilor concurenţa era nulă:„omul şi locul”. Datorită faptului că, la examen, ofiţerii femei erau foarte bine pregătiţi, în anii anteriori, ponderea celor admişi era destul de mare. Pentru a nu se „feminiza” peste măsură ofiţerii de comandă, s-a limitat la patru numărul locurilor repartizate acestora. Pe cale de consecinţă, concurenţa pentru colegele noastre era şi mai disproporţionată: 9 candidate pe un loc. Erau măsuri aberante ceauşişte, menite să „întărească rolul conducător al clasei muncitoare” şi în armată.

Eu am reuşit pe locul doi, ca urmare a eforturilor deosebite pe care le-am depus sub îndrumarea excelentului profesor de tactică col. Gheorghe Emil. Anul I era format din 6 grupe. Eu am fost repartizat în grupa B, şi am fost numit şeful acesteia. În grupă erau 18 ofiţeri, dintre care doar 10 proveneau din structurile armatei. Ceilalţi opt reprezentau structurile Ministerului de Interne, respectiv securitate (cpt. Heran Nicolae; Jişcanu Liviu; Aurel Volungan), pompieri (cpt. Silviu Cotruţă şi Ion Sechel) şi contraspionaj (cpt. Lucian Ciurlin şi Cornel Vizireanu). La unele grupe erau şi ofiţeri elevi miliţieni. Din armată, aveam colegi pe cpt. Dan Gheorghiu, care a fost avansat pentru o misiune îndeplinită pe timpul revoluţiei la fabrica „Semănătoarea”. El a spus că nu merită să fie avansat la excepţional, deoarece şi-a făcut, doar, datoria. Apoi, amintesc pe cpt. Mirel Băbeanu; Cristian Căpraru; Mocanu Pavel; Cornel Iriciuc. Un alt coleg, cpt. Gheorghe Başnău, niciodată nu şi-a depăşit condiţia de „omul şi locul”, reprezentând un om nepotrivit la un loc....potrivit altui ofiţer. O prezenţă cu totul agreabilă, a fost colega noastră cpt. Ica Siteanu, care îşi îndeplinea cu multă acribie sarcinile ce-i reveneau. Atunci când un coleg încerca s-o ajute, refuza spunând că „şi eu sunt ofiţer, ca şi voi”. Cu toată dispersia de origine, noi a format un grup deosebit, fiind una dintre cele mai bune grupe din facultate. Ne înţelegeam bine şi cu colegii ce proveneau din Ministerul de Interne. Întâlnirile grupei noastre, care au loc, sporadic, sunt edificatoare în acest sens. Cpt. Nicolae Heran nu avea copii. Soţia sa, Mariana, avea o afecţiune care nu-i permitea să dăruiască viaţă unui copil. Ei, bine, într-o zi, colegul meu a venit acasă cu un băieţel în vârstă de 2 săptămâni, spunându-i soţiei “Mariana acesta este băiatul meu. Dacă vrei, va fi al nostru, dacă nu rămâne numai al meu”. Mariana, şocată, şi-a chemat părinţii. Aceştia au reuşit şă detensioneze situaţia. Acum, la două decenii de la eveniment, colegul meu şi soţia lui se mândresc cu băiatul lor, care este un fotbalist talentat.

În acea perioadă, se manifesta o mare exigenţă, duritate chiar, faţă de ofiţerii elevi. Programul zilnic de studiu obligatoriu era de aproape cinci ore şi jumătate, cu execepţia zilelor de sâmbătă şi duminică. Nu se admiteau întârzieri la întoarcerea din „părăsirea garnizoanei”. Câţiva colegi au fost îndepărtaţi, ca urmare a unor întârzieri la program. Era stabilit ca cei ce trebuie să meargă la familii în provincie, să plece în după-amiaza zilei de sâmbătă, iar întoarcerea să se efectueze în cursul serii de duminică. Munceam foarte mult în special la tactica „armelor întrunite”, deoarece ni se dădeau exerciţii de „lucru pe hartă”, situaţii tactice care necesitau şi opt ore de muncă. Practic, ce lucra un stat major de regiment sau de divizie într-o zi, noi trebuiam să realizăm în câteva ore. Am avut sansa ca grupa din care făceam parte să aibă profesori pe cele mai exigente cadre universitare din Academie. Col. Ion Săcuiu, conducătorul de grupă din anul I, poseda harul rar al profesorului şi, în egală măsură, al comandantului. Era foarte exigent. Îmi amintesc de prestaţiile didactice deosebite ale: col. Florian Dumitrescu-conducătorul de nostru de grupă din anul II -, căruia îi spuneam, în semn de preţuire „omul de ştiinţă”; col. Alexandru Bodoni – tactica armelor întrunite; col. Agop Chircorian – cercetare; col. Eugen Cican – mobilizare; col.Nicolae Ciobanu – georgafie militară şi istoria artei militare; col. Lucian Culda şi mr. Vasile Tran – filosofie; col. Valentin Nicolau – doctrină militară etc. Deşi aveam studii superioare, aici am învăţat temeinic risipire a subiectivităţii, nici împiedicarea curgerii şi fluidităţii amintirilor, care se contopesc într-un şuvoi de trăire lăuntrică

Noptea “Valpurgiei” şi dosarul “Corbul”

 

Eram student sau, mai bine spus cum era statutul nostru, ofiţer elev, în anul 2, la Facultatea de Comandă şi Stat Major a Academiei Militare, aşa cum, atunci, era denumită Universitatea Naţională de Apărare de astăzi. Era seara zilei de duminică 17 decembrie 1989, în jurul orei 19.00. A sunat telefonul şi, când am răspuns, mi s-a transmis “Executaţi indicativul Ştefan cel Mare”. Era indicativul de alarmă de luptă. A fost chemat la multe alarme, dar erau alarme de exerciţiu, pe bază cărora se antrena personalul unităţilor în care am lucrat. Mai erau alarme ce se dădeau în cadrul unor inspecţii sau controale efectuate de eşaloanele militare superioare în scopul verificării capacităţii de luptă a unităţilor. Dar acum era ceva fără precedent. Gândindu-mă la ce ar fi putut determina o asfel de măsură de punere în stare de război a armatei, un vârtej interior asemănător unei tornade, care mă consuma până la absurd, a început să se producă. Procesul declanşat în mintea mea era haotic şi aproape de necontrolat. Am făcut mai multe presupuneri, de la o invazie militară-gen Cehoslovacia 1968-până un fapt ce a dus la dispariţia lui Ceauşescu. Ştiam de stare de revoltă, ce mocnea în rândul multor cetăţeni. Telefonul a mai sunat încă o dată, iar soţia mea a primit acelaşi indicativ, întrucât lucra, în calitate de inginer, la Centrul de Proiectări Construcţii Militare. Am plecat, în cel mai scurt timp, la unităţile militare de care aparţineam. Cele două fete ale noastre, care erau în pragul adolescenţei, din fericire, erau plecate în vacanţă, la bunici. Locuiam aproape de Academie, şi deplasâdu-mă cu autoturismul, am ajuns în cîteva minute. În scurt timp, în sala de clasă, s-au strâns toţi colegii, inclusiv cei ce veneau din alte oraşe. Conducătorul nostru de grupă, col. Florin Dumitrescu, ne-a spus că, în nota telefonică primită, se justifica aducerea armatei în stare de război prin demonstraţiile de la Timişoara.

Abia după sosirea colegului nostru timişorean, lt. maj. Cornel Iriciuc, am aflat de demostraţia şi de actul de solidaritate al timişorenilor cu episcopul reformat Laszlo Tokes. Ne-a mai spus că erau cetăţeni care îndeplineau unele acţiuni provocatoare la adresa militarilor, săvârşindu-se chiar şi acte de violenţă. Începând cu acea seară, am ramas în cazarmă, avâd asigurată cazarea la Căminul Panduri, din apropierea Academiei. Aşa au trecut câteva zile. Aşteptam comunicatele oficiale.Urmăream doar emisiunile de la televizor, emisiuni de la care nu aflam aproape nimic.

 În ziua de 21 decembrie, la Casa Centrală a Armatei, avea loc o adunare festivă, prilejuită de vizita unui ministru al apărării. De fiecare dată, la activităţile de acest tip, care erau formale, se solicitau şi ofiţeri elevi din Academie pentru a “aplauda” – în stilul caracteristic al vremii – spusele celor din prezidiu. Am desemnat doi sau trei colegi să participe la eveniment. Unul dintre ei, cpt. Liviu Jişcanu, ne-a relatat, la întoarcere, îngrozit, cum o zeci de mii de oameni erau puşi pe fugă de forţele de securitate, că o mare de oameni se îndrepta spre Piaţa Universităţii şi străzile adiacente acesteia. Era vorba de un miting al oamenilor muncii, organizat în faţa clădirii CC al PCR, pentru a înfiera unele acte de politică externă ale imperialismului american şi care, în mod spontan, s-a transformat într-o demonstraţie anticeauşescu. A fost evident pentru noi că revolta populaţiei se declanşase şi în Bucureşti, iar Ceauşescu avea să dispară în curând.

Noi, ofiţerii elevi, eram în sălile de studiu, şi nimeni nu ne spunea nimic. Simţeam, însă, o tensiune, o stare de efervescenţă latentă, o acumulare de energie socială care nu mai putea fi stăvilită. În acea perioadă, eram trataţi aproape ca soldaţii. Aveam în dotare pistoale miltralieră, care erau ţinute în magazii speciale, în condiţii de siguranţă. Nu a trecut mult timp, şi am primit ordin să ne luăm armamentul individual şi să aşteptăm noi ordine pe platou. Menţionez că eu, în calitate de şef de grupă, de fiecare dată, pretindeam ca grupa noastră să fie prima. Eram ascultat, fiiind mai mare în grad decât colegii mei. În plus, eram şi membru în Senatul Academiei. În multe situaţii, grupa noastră nu era controlată de către reprezentanţii facultăţii pentru că era un model, din toate punctele de vedere. De această dată, am “temporizat” ieşirea noastră din clasă şi luarea armamentului. Din cele 6 grupe ale anului nostru, noi am fost ultimii. Când o grupă avea armamentul asupra sa, era, imediat, îmbarcată într-um autobuz. La completarea locurilor, autobuzul, având ca şef un cadru didactic, pleca într-o direcţie necunoscută de noi. Autobuzele se întorceau cam într-o jumătate de oră. La rândul nostru, am fost îmbarcaţi într-un asemenea autobuz, care avea responsabil pe col. dr. Valentin Nicolau, şef de comisie, în cadrul Catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. Acesta ne-a relatat că ofiţerii elevi erau integraţi într-un dispozitiv de împiedicare a demonstraţiei din Piaţa Universităţii, alături de forţe de securitate şi miliţie. Ne-a mai relatat că s-a deschis foc asupra demonstranţilor, apărând primele victime. De asemenea, ne spunea că demonstranţii erau arestaţi cu sutele şi trimişi, probabil, pe un stadion. Lucru inexact, deoarece ei erau trimişi cu dubele la Jilava, aşa cum, ulterior, am aflat. Noi eram debusolaţi şi tensionaţi. Nu dorea nici unul dintre noi să ajungă în Piaţa Univerităţii. Din cauze neştiute, dar benefice pentru noi, autobuzul a fost oprit şi ţinut în staţionare pe aleea principală din incinta Academiei, gata de plecare în orice moment. Am aşteptat, în autobus, cam trei ore. Apoi ni s-a dat ordin să mergem la odihnă, iar la ora 5.30 dimineaţa să luăm micul dejun şi să fim, echipaţi de luptă, gata de plecare. Menţionez că, fiecare dintre noi, avea 60 de cartuşe de război asupra sa, în două încărcătoare. Aşa cum a fost stabilit, cam pe la ora 6.00, ofiţerii elevi care în noaptea precedentă nu au fost în Piaţa Universităţii, erau îmbarcaţi în autobuze.

Pe traseu, am observat pe unii pereţi înscrisuri de genul “Jos Ceauşescu”, “Jos dictatorul” iar pe alţii se putea constata faptul că înscrisurile au fost şterse sau vopsite, în cursul nopţii. De asemenea, asfaltul străzilor era spălat pentru a nu se vedea urmele de sânge. Nu era nimeni pe stradă, totul părea pustiu. Eu simţeam că această linişte este doar aparentă, fiind premergătoare unui uragan social fără precedent. Nu ni se spunea nimic. Deodată, în proximitatea Magazinului Unirea, am fost debarcaţi. Am fost repartizaţi în două detaşamente, dispuse pe trotuar, de o parte şi de alta a bulevardului. Îmi era ruşine, de faptul că eram desconsideraţi şi puşi să îndeplinim misiuni dezonorante, nu numai pentru ofiţeri, dar şi pentru…soldaţi. Noi toţi, în frunte cu ofiţerii cadre didactice, care ne însoţeau, nutream sentimente de confuzie totală, nesiguranţă, frică şi chiar panică. După un oarecare timp, din staţiile de metrou, ieşau zeci de mii de locuitori ai Bucureştiului, care se îndreptau spre Universitate. Evident, eram priviţi cu ostilitate. În sinea noastră, eram revoltaţi. Nu ştiam cine este comandantul detaşamentului, şi nici de la cine trebuia să primim ordine.Era un paroxism general pe care abia-l putem stăpâni. Şopteam, printre dinţi, că noi un vom trage în populaţie. Feţele împietrite ale colegilor exprimau aceeaşi dorinţă. Au fost şi momente în care am primit flori de unele femei care treceau pe lângă noi. Iar noi spuneam celor care ni-le ofereau că nu vom trage asupra oamenilor paşnici, şi că pot să-şi continue drumul. Apoi, pentru a evita incidente cu populaţia, ne-am schimbat locul şi, în formaţie compactă, “staţionam” pe podul ce traversează râul Dâmboviţa, lăsând libere trotuarele pentru trecerea demonstranţilor. Pe lângă noi, erau numeroşi ofiţeri de contrainformaţii sau de securitate, care observau, cu multă atenţie, mişcările noastre şi ale manifestanţilor. Chiar în grupa mea erau doi colegi de la contrainformaţii, cpt. Lucian Ciurlin şi cpt. Cornel Vizireanu. Evident, într-o asemenea situaţie, aveam grijă să nu pronunţăm cu voce tare tot ce gândim.

Mulţimea era, din ce în ce, mai numeroasă. Peste puţin timp, pentru a nu îi împiedica zecile de mii de bărbaţi, femei, tineri şi adolescenţi ce se deplasau spre Piaţa Universităţii, ne-am deplasat în parcul din apropiere. Au fost momente înălţătoare. Se scanda “Armata e cu noi”, iar noi puneam florile primite la ţeava pistoalelor mitralieră. După puţin timp, am aflat de la radioul unui trecător de faptul că “trădătorul Milea” s-a sinucis. Noi am spus că nu mai are rost să stăm în piaţă şi că trebuie să ne retragem în cazarma Academiei Militare. Am început deplasarea în pas alert pe Bd. Regina Maria, care atunci se numea George Coşbuc. Un cadru didactic, ne-a transmis ordinul să mergem în curtea Academiei Tehnice Militare. După puţin timp, au venit două autobuze, care ne-au transportat la Academia Militară. Am aflat, apoi, de la radio că armata a primit ordin să se retragă în cazărmi. Am auzit vocea fostului meu coleg mr. Lică Pavel, redactor la “Ora Armatei”, că dictatorul Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe clădirea CC. După acest anunţ, a urmat cântecul “Deşteaptă-te române”. Noi am început să ne îmbrăţişăm de bucurie. La sugestia mea, cpt. Liviu Jişcanu, a dat jos de pe perete portretul dictatorului comunist. Am aşteptat începerea transmisiei Televiziunii Române. Chiar de la începutul transmisiei, prin care se dădeau diferite anunţuri de către cei aflaţi în celebrul Studiou 4, colegul meu de grupă, cpt. Heran Nicolae, îmi spunea că “vor apărea imediat tov. Ion Iliescu şi tov. gl Militaru”. L-am întrebat de unde ştie, iar el, zâmbind, mi-a spus “Corbul! Dosarul corbul, şefu”. Am fost foarte mirat atunci când, peste puţin timp, cele spuse de către colegul meu s-au petrecut întocmai.

Gl. lt. Gheoghe Logofătu, de câţiva ani, era împuternicit să îndeplinească funcţia de commandant al Academiei Militare. A fost chemat la Ministerul Apărării Naţionale pentru face parte din grupa operativă, ce se constituise sub conducerea gl. Nicolae Militaru, care devenise, între timp, ministrul apărării naţionale. La comanda Academiei a rămas gl. Corneliu Soare, şeful catedrei de….filosofie. Atunci când, în cursul serii s-au anunţat atacuri teroriste asupra Ministerului Apărării Naţionale, din nou, noi am primit ordin să ridicăm armele şi să mergem la minister pentru a-l apăra. Grupa mea, iarăşi, nu s-a grăbit. Se pleca în ordine aleatorie, cred că singurul criteriu era acela al ordinii echipării de război. Am rămas în autobuzul ce trebuia să ne transporte. Se auzea zgomontul unor împuşcături din zona ministerului şi din proximitatea Academiei. Parcă ne aflam într-un poligon de tragere. După puţin timp, s-au auzit primele focuri de armă în interiorul pavilionului învăţământ şi, apoi, în incinta Academiei. Noi am debarcat din autobus şi am ocupat poziţii de tragere la adăpostul unor clădiri. Nu aveam nici un comandant. Cadrele didactice intraseră, cel mai probabil, în birouri. Am considerat necesar să preiau comanda grupei mele şi a încă unei grupe de la facultatea noastră. Am înterzis colegilor să tragă, fără a primi un ordin în acest sens. Au urmat ore îngrozitoare….a fost noaptea cea mai lungă şi cea mai chinuitoare din viaţa mea. O noapte fără sfârşit, o noapte faustiană “a Valpurgiei”, în care s-au dezlănţuit, în mod haotic şi rebel, demonii. Se trăgea în curte, la fel ca şi în unele pavilioane. Nu ştiam de unde se trage. Nimeni nu ne spunea nimic. Noi nu aveam nici un fel de protecţie împotriva gloanţelor, stăteam culcaţi pe lîngă zidurile clădirii dinspre Institutul Pedagogic. Se vorbea de terorişti, de galerii subterane, de forţele lui Ceauşescu, care ar fi formate din luptători palestinieni instruiţi la noi…. Este posibil ca, în proximitatea Academiei, să se fi folosit dispoztive, care imitau focul de arme automate. Aserţiunea este corectă, deoarece pe faţada Pavilionului învăţământ nu s-au constatat urme ale inpactului gloanţelor cu pereţii exteriori.

 La minister se ştia că “Academia este ocupată”. Col. Ion Săcuiu, profesor de tactică, conducătorul nostru de grupă din anul întâi, a primit ordin să raporteze verifice şi să raporteze situaţia. Cu un curaj ieşit din comun, ajutat statura sa scundă, a inspectat perimetrul Academiei, evaluând situaţia. Când ajungea în apropierea noastră, spunea “Săcuiu sunt! Colonelul Săcuiu!” A fost o minune că nu s-a deschis focul asupra sa. În final, a raportat celor ce-i dăduseră ordinul “Academia nu este ocupată!”. Dimineaţa, am încercat să telefonez soţiei pentru a vedea situaţia familiei. Am rămas îngrozit când a văzut un număr de cinci morţi, printre care se număra şi col. Victor Gomoescu, profesor la Catedra Cercetare. Şi atunci, la fel ca şi acum, sunt sigur că pierderile de vieţi omeneşti s-au datorat lipsei de coordonare şi labilităţii psihice a unor colegi, care deschideau focul la întâmplare. Şi următoarele zile au fost foarte grele. O parte a elevilor studenţi era plecată la minister. Cei rămaşi, erau repartizaţi în diferite pavilioane pentru a apăra Academia. În special, pe timp de noapte, se trăgea haotic spre împrejurimi. Prin urmare, în proximitate, pe Şoseaua Panduri şi în direcţia Răzoare, destul de mulţi trecători erau ucişi sau răniţi. Răniţii erau aduşi la Policlinica din incinta Academiei, apoi erau transportaţi de salvări la Spitalul Militar Central. Tărgile erau impregnate cu sânge uman. Fiind chimist, am lucrat, în cadrul disciplinei chimie analitică, cu unele substanţe ce aveau un miros greu de suportat. După câteva ore, sângele avea un miros îngrozitor, cel mai îngrozitor miros întâlnit de mine vreodată. Emana miasme insuportabile, care nouă, celor din apropiere, ne provocau senzaţii de vomă.

În foayerul Academiei, a fost depus, pentru o noapte, sicriul cu trupul neânsufleţit al gl. Vasile Milea, fost ministru al apărării naţionale. Împreună cu trei colegi-toţi proveniţi din structuri ale Ministerului de Interne-, am primit misiunea de a apăra intrarea oficială şi, deci, de a veghea la catafalcul gl. Milea. Colegii mei, căpitanii Liviu Jişcanu şi Nicolae Heran, mi-au cerut consimţământul de a-le permite să dezbrace cadavrul pentru a constata câte “găuri” are trupul generalului. Am analizat solicitarea şi, întrucât în Aulă, s-a auzit zgomotul unei scurte rafale de pistol mitralieră, am ajuns la concluzia că exista riscul ca, şi noi, să fim împuşcaţi. Pe cale de consecinţă, am interzis, deci, o asemenea acţiune. Poate era bine din perspectiva cunoaşterii adevărului dacă aş fi permis realizarea propunerii. Însă, a fost o măsură firească de precauţie, de evitare a unui risc, care ne-ar fi periclitat viaţa.

A doua zi, a început mitingul de doliu pentru fostul ministru al apărării, care era transmis, în direct, la televiziune. La miting, au aprticipat Gelu Voican Voiculescu, generalul Nicolae Militaru, câţiva generali activi, precum şi mulţi generali în rezervă. Am asistat la solicitările gl Militaru adresate foştilor lui colegi sau colaboratori de a-l sprijini în activitatea de conducere a ministerului. Cei mai mulţi au acceptat “oferta”, fostului colaborator al KGB. Îmi amintesc că, doar, generalul de armată Ion Tutoveanu a refuzat oferta de a redeveni comandat al Academiei Militare, spunând că este prea bătrân. Apoi, Militaru a adresat solicitarea generalului Şuţa, care a acceptat-o imediat.

 

Management cultural militar

 

La terminarea Academiei de Înalte Studii Militare, aşa cum se numea începând cu anul 1990, m-am încris la concursul pentru ocuparea unui post de asistent universitar. Am obţinând acest post în Cadrul catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. După câteva luni, am fost promovat, tot pe bază de concurs, în funcţia de şef al Biroului relaţii culturale din cadrul Inspectoratului General pentru Cultură, cel avea şef pe col. Nicolae Mateescu, în subordinea cărui mai lucrasem îm urmă cu ceva ani. Instituţia în care lucram coordona activitatea a 11 instituţii centrale de cultură, cercurile militare din toate garnizoanele ţării, precum şi peste 400 de biblioteci din unităţile militare. Am avut prilejul să contribui la dezvoltarea relaţiilor militare externe cu armatele NATO, în primul rând. Relaţiile cu SUA au demarat, chiar în 1990, cu un turneu al formaţiei „Galaxy” a Forţelor Militare Aeriene ale SUA din Europa, precum şi cu vizita unui capelan militar american. Am conceput şi organizat patru ediţii ale Festivalului Internaţional al Filmului Militar de la Bucureşti, activitate cu larg ecou în ţară şi străinătate. Doar Italia şi Franţa organizau asemenea festivaluri. În Italia festivalul se numea „Eserciti e Popoli”, iar cel din Franţa era „Festivalul Internaţional al Filmului Militar de la Versailles”. Festivalul nostru se bucura de largă din partea cineaştilor români şi străini, devenind un reper cinematografic internaţional. Participau în jur de 30 state din Europa, Asia, America şi America Latină. Personalităţi remarcabile ale cinematografiei şi culturii româneşti jurizau filmele. Amintesc doar pe academician Mihnea Gheorghiu, academician Răzvan Teodorescu, prof. univ. Manuela Cernat, regizorul Constantin Vaeni etc. TVR transmitea reportaje de la festival şi, în direct, gala finală a acestuia. De remarcat este faptul că filmele, cu care se prezentau statele străine, intrau şi în patrimoniul nostru naţional, putând fi difuzate la televiziune sau folosite în procesul de instruire a militarilor. Am rămas plăcut impresionat de faptul că, un organizator al festivalului francez, mi-a solicitat telefonic să-i spun cum rezolvat unele probleme organizatorice. Ulterior, am fost invitat să particip, împreună cu un regizor de la Studioul Cinematogrefic al Armatei, la festivalul de la Versailles.

Pe baza dispoziţiilor domnului Gheorghe Tinca, ministrul apărării naţionale, am organizat patru ediţii ale concertului vocal simfonic şi instrumental „Cântec de primăvară”, concert la care participau cei mai importanţi muzicieni şi artişti lirici români, precum şi instrumentişti ai ansamblului artistic „Doina” al Armatei. Am stabilit relaţii de colaborare şi de prietenie sinceră, cu Pompeiu Hărăşteanu, un adevărat fenomen care, la o vârstă respectabilă, impresionează, şi acum, prin forţa sa artistică inimaginabilă. Viorica Cortez, Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu, Ecaterina Ţuţu, Florin Diaconescu Mihnea şi Gladiola Lamatic, Ionel Voineag; Florin, Nicolae Licareţ, sunt doar o câţiva artişti care au dat strălucire evenimentelor organizate. De asemenea, am colaborat cu maeştrii Iosif Conta, Cornel Trăilescu, Cristian Mandeal şi Răzvan Cernat, care au dirijat şi au contribuit la alcătuirea programului. De asemenea, am organizat, tot la iniţiativa domnului Tinca, „Balul Parteneriatului pentru Pace”, acţiune menită să contribuie la o mai bună cunoaştere a României de către reprezentanţii altor state. A fost o perioadă propice dezvoltării relaţiile culturale externe ale armatei. Îmi amintesc de participarea Muzicii Reprezentative a Armatei la un complex de manifestări intitulat „Ducasse de Mons” organizat la Mons, Belgia. Aici funcţionează o importantă strucură militară NATO, şi anume comandamentul Suprem al forţelor aliate din Europa (SHAPE). În cadrul Festivalului de muzică de famfară, precum şi la concertele ţinute în diferite locuri publice, prestaţia famfarei noastre a fost foarte apreciată şi elogiată de Elio di Ruppo, atunci vice-prim ministru al Belgiei, de Maurice Lafosse, primarul oraşului, şi multe alte personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale belgiene. La gala finală a asistat şi dl Jean-Luc Dehaene, primul ministru al Belgiei, care, pe timpul unei scurte discuţii, m-a felicitat pentru prestaţia muzicii româneşti. Ziarul „Evenimentul Zilei” a publicat o ştire despre acest episod. Impresionant a fost faptul că, în ultima seară, numerosul public din Grande Place dansa după muzică românescă. Famfara avea ca dirijor pe lt. col. Ionel Croitoru, muzician de mare talent. Menţionez că impactul asupra publicului era atât de puternic, încât mulţi melomani participau la concertele noastre, chiar dacă ele aveau loc în afara Monsului.

Asemenea evenimente au fost destul de numeroase. Eu nu am făcut altceva decât să enumăr câteva dintre ele. Cele mai multe, au fost organizate fără bani de la buget, prin sponsorizări. Cert este că toate au contribuit la cunoaşterea realităţilor româneşti în străinătate.

Vreau să evidenţiez legăturile stabilite, prin intermediul Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cu Republica Moldova şi armata sa. Am colaborat, din păcate doar o perioadă scurtă de timp, cu Ion şi Doina Aldea Teodorovici, artişti exponeţiali şi militanţi neegalaţi încă pentru unirea teritoriilor româneşti, despărţite de „Maluri de Prut”. La aproximativ o lună de la moartea lor, am vernisat o expoziţie de pictură intitulată „Cetăţi şi lăcaşuri de cult medievale româneşti” la Chişinău. Am participat la unele activităţi la liceul din Durleşti, suburbie a Chişinăului de la care au pornit ideile şi acţiunile de emancipare naţională a Basarabiei. Manifestările au cuprins: transformarea „şcolii medii” în liceu; stabilirea lui Mihai Eminescu, ca patron spiritual al liceului; donarea bustului lui Eminescu, acestui liceu, de către Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Bustul avea drept autor pe sculptorul bucureştean Constantin Foamete, născut la Durleşti. Manifestarea era impresionantă, atât pentru semnificaţiile sale, cât mai ales prin participarea a numeroşi oameni de cultură din România şi Basarabia. Enumăr câteva nume: Grigore Vieru, poetul naţional de a cărei prietenie am fost şi sunt mândru; Victor Crăciun; Mihai Cimpoi; Tudor Gheorghe; Ion Ungureanu; Victor Socaciu; Dumitru Matcovschi; Andrei Strămbeanu, poet şi consilier al preşedintelui Snegur, prezentat, cu mult umor de Tudor Gheorghe: „Domnilor; daţi-mi voie să vă prezint pe cel mai drept om din Basarabia: Strâmbeanu Andrei”. Am publicat în ziarul basarabean „Sfatul Ţării” un articol intitulat „Spiritul de la Durleşti”, în care afirmam că, la aceste manifestări, a fost cea mai mare densitate de spiritualitate românescă. Conchideam că „spiritul de la Durleşti” este spiritul lui Eminescu, spiritul marii uniri naţionale. O perioadă de aproape doi ani, am continuat activităţile, donând Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, din partea armatei, un bust al lui Eminescu, realizat la Studioul de Arte Plastice al Armatei. De asemenea, un bust al lui Ştefan cel Mare, a fost donat localităţii Cobâlnea. Totodată, trimiteam, lunar, cărţi, Ministerului Apărării al Republicii Moldova. Am contribuit organizarea duplexurilor (spectacolele consacrate Marii Uniri) Chişinău-Bucureşti, care se transmiteau, în direct, la televiziunile naţionale. La activităţi, participam în uniforma de ofiţer al armatei române. Un ziar din Chişinău a publicat un reportaj intitulat „Armata României în ofensivă culturală”, însoţit de o fotografie în care eram în uniformă militară, alături de Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi. Era intitilată „Armata şi poporul”.

 

Reînfiinţarea clerului militar

 

În luna noiembrie 1990, după doar două luni de activitate, în calitate de asistent universitar la Catedra de Strategie Militară şi Artă Operativă a Academiei de Înalte Studii Militare, am fost numit în funcţia de şef al Biroului Relaţii Culturale din cadrul Inspectoratului General pentru Cultură. Era o structură nou înfiinţată după Revoluţia din Decembrie 1989. Una din primele provocări a fost cea legată de posibilitatea reînfiinţării asistenţei militare religioase în armată. Era o problemă care preocupa, într-o oarecare măsură, conducerea ministerului. Am fost desemnat sa particip, împreună cu şeful inspectoratului, col. Nicolae Mateescu, la o întîlnire cu col. Marcovitz, ataşatul apărării al SUA la Bucureşti. Diplomatul militar american ne-a făcut o scurtă prezentare a capelanatului militar american, a activităţilor celor 225 grupuri religioase din armata americană. A sugerat faptul că, pentru înţelegerea cât mai corectă a problematicii clerului militar, un capelan din Armata SUA ar putea să facă o vizită în Romînia pentru a ne prezenta, în mod pertinent şi amăninţit, activitatea de asistenţă religioasă acordată militrilor americani. În mod evident, factorii de decizie au fost de acord cu această propunere. Ambasada SUA la Bucureşti a comunicat faptul că-l vom avea oaspete pe comandorul Dressler, capelanul şef al Forţelor Aeriene Americane din Europa. Pentru pregătirea vizitei, am colaborat, în mod excelent, cu PS Nifon Ploieşteanu, care era vicar patriarhal. De asemenea, am fost primit de Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a acceptat să-l primească pe capelanul American. Personalitatea Patriahului m-a copleşit din primele clipe. Poseda, ca nimeni altul, pecetea eontică a înţelepciunii şi bunătăţii, a clarviziunii şi echilibrului acţional. Îmi amintesc, că peste unul sau doi ani, la solicitarea generalului Dumitru Cioflină, excepţionalul şef al Statului Major General, am însoţit pe timpul primirii la Patriarhul Teoctist, doi dintre oaspeţii săi de seamă, respectiv generalul Naumman, inspectorul general al Bundeswerului, care, ulterior, a devenit preşedinte al Comitetului Militar NATO, şi pe generalul Deak, comandantul Armatei Ungariei. Ambii demnitari au fost foarte emoţionaţi pe timpul primirii şi au rămas impresionaţi de înţelepciunea şi clarviziunea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române.

Am avut întâlniri cu aproapoe toţi liderii bisericilor şi cultelor religioase, care au fost plăcuţi surprinşi de faptul că armata noastră stabilea legături de colaboarare în domeniul asistenţei religioase cu armata americană. De mare importanţă pentru activitatea noastră, a fost şi întâlnirea cu ES dr. Ioan Robu, arhiepiscopul Bucureştiului al Bisericii Romano-Catolice. Această primă luare de contact a permis stabilirea, ulterioară, a unor relaţii de conlucrare deosebit de rodnice. Tot atunci, l-am cunoscut pe şeful cultului Mozaic, Eminenţa Sa dr. Moses Rozen, personalitate de mare notorietate publică.

Părintele Dressler a participat la întâlniri orgnizate cu comandaţi de unităţi, cadre miliare, militari în termen şi salariaţi civili din Bucureşti şi garnizoanele Bucureşti, Braşov, Curtea de Argeş şi Câmpulung. Oaspetele american şi noi ce-l însoţeam, am fost plăcut surprinşi când am vizitat, în incinta batalionului de vânători de munte de la Câmpulung, vechea capelă, care, prin străduinţa ofiţerilor, la nici un de la revoluţie, renovată şi dată în folosinţa spirituală a militarilor şi a membrilor lor de familie.

 Pe timpul activităţilor, capelanul militar ne-a înformat despre activitatea grupurilor religioase din armata americană, despre rostul şi rolul pe care capelanii îl au în armata SUA, metodele specfifice folosite pentru satisfacerea cerinţelor spirituale ale militarilor în teatrele de operaţii sau în cazărmi. Oaspetele a participat şi la manifestările de la Academia de Înalte Studii Militare consecrate aniversării unui an de la Revoluţia din Decembrie 1989, prilej cu care s-a inaugurat un monument ridicat în memoria celor cinci ofiţeri, care şi-au pierdut viaţa în timpul acelor evenimente. Oaspetele a avut posibilitatea să cunoască şi pe cei mai importanţi politicieni ai perioadei: Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Petre Roman, Ion Raţiu. Pe lângă dorinţa conducerii armatei, solicitările personalului militar şi civil au condus la concluzia că trebuie să se reia serviciul de asistenţă religioasă pentru militari. Evident, au fost şi multe reticenţe, atât la nivelul unor unităţi militare, cât şi la nivelui doi al conducerii ministerului. Ministrul de atunci, generalul Victor Stănculescu, a stabilit să trecem imediat la elaborarea proiectului legii clerului militar. Sarcina de a conduce grupul de lucru, ce reunea reprezentanţii BOR, Bisericii Romano-Catolice, Cultului Musulman şi ai altor biserici, mi-a revenit mie. În primele luni ale anului 1991, prima formă a propunerii legislative era, deja, terminată. Faptul că armata avea tradiţii în acest sens a facilitat mult activitaea grupului de lucru. Totuşi, PF Teoctist a apreciat, pe bună dreptate, că nu erau, încă, create condiţiile reluării activităţii clerului militar. Spunând că, de fapt, bisericile nu sunt pregătite, deoarece nu au preoţi pregătiţi pentru a desfăşura activitate în rândul militarilor. A apreciat că este o acţiune foarte importantă, care nu trebuie să fie ratată. Cu toate că pentru, aproximativ, doi ani s-a amânat procesul de implementare a asistenţei religioase, relaţiile cu bisericile principale s-au intensificat. Ceremonialurile militare, cuprindeau, în mod organic, slujbe religioase, iar preoţii, cu precădere cei ortodocşi, participau la evenimentele ostăşeşti cele mai importante.

Am primit şi vizita unor capelani din Marea Britanie. De asemenea, reprezentanţi ai armatei erau invitaţi să participe, împreună cu preoţi creştini-ortodocşi şi romano-catolici, la consfătuiri, forumuri sau conferinţe ale capelanilor militari din unele ţări NATO. În anul 1993, Inspectoratul General pentru Cultură s-a transformat în Direcţia pentru Cultură, iar şeful acesteia a devenit gl. bg. Mircea Mureşan, care a imprimat întregii activităţi multă coerenţă, eficacitate, pragmatism şi dinamism. Condiţiile erau, de acum, propice reluării tradiţiei clerului militar. Pe baza unui protocol cu BOR, s-a constituit Secţia de Asistenţă Religioasă, care funcţiona în cadrul Direcţiei de Cultură. Secţia era condusă de un militar de carieră, col. Gheorghe Căldăruş, şi avea în componenţă preoţi din partea BOR şi a Bisericii Romano-Catolice. Apoi, a început procesul de pregătire prin cursuri a preoţilor selecţionaţi să îşi desfăşoare activitatea în armată. În scurt timp, s-a ajuns ca, în structurile centrale, la marile unităţi, la toate instituţiile de învăţământ militar, precum şi la nivelul unor garnizoane importante să fie încadraţi preoţi, ce nu aveau grade militare, dar erau asimilaţi în grad. Astfel, s-a creat cadrul necesar satisfacerii nevoilor spirituale ale militarilor şi membrilor lor de familie, potrivit principiului libertăţii de conştiinţă. De menţionat că relaţiile militare cu SUA au început în domeniile cultural şi în cel al asistenţei religioase în armată. Parteneriatul cu SUA a fost, şi în acest domeniu, deosebit de benefic. S-au legat relaţii strânse de colaborae şi prietenie cu importanţi capelani americani şi britanici. Aş aminti aici pe generalul Dobbs, capelanul şef al armatei britanice şi confesorul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, precum şi pe capelanul american Pollit. Pe acesta din urmă, colegii români l-au denumit „Pollitescu”, deoarece a participat la multe acţiuni de implementare a clerului militar în armata noastră. El purta, pe timpul activităţii sale în ţara noastră, aidoma unui ofiţer român, ecusonul cu insemnele Armatei României având înscripţionat numele său românizat.

 

Monsul, istorie şi identitate

 

În luna mai a anului 1994, când România devenise, de câteva luni, primul stat membru al „Parteneriatului pentru pace”, autorităţile belgiene au transmis o invitaţie pentru o famfară  militară românească să participe la o suită de manifestări tradiţionale, organizate, la Mons, sub genericul „Ducasse de Mons”sau”Doudou” cum i-se mai spune în mod tradiţional. Aceste manifestări cuprindeau şi un Festival al muzicilor militare.S-a solicitat ca fanfara românescă să înveţe „Muzica Lumeçon” cunoscută şi sub numele de imnul „Doudou”, lucrare muzicală anonimă ce reprezintă fundalul muzical al manifestărilor tradiţionale. În mod natural, a fost desemnată să participe Muzica Reprezentativă a Armatei, deoarece era formaţia compusă din 70 de instrumentişti, ce avea un repertoriu vast care cuprindea peste 2000 de creaţii pentru muzica de famfară din literatura muzicală romănescă şi străină. Era, şi este şi acum, considerată, pe bună dreptate, cea completă şi cea mai bună famfară românească, din cele peste 70 căte existau în acea perioadă. Deplasarea s-a efectuat cu două aeronave militare, tip AN-24. Am atrerizat la baza aeriană americană situată în  apropierea Monsului, la Chiévres, unde am fost întâmpinaţi de generalul Paul Şarpe-primul reprezentant al României la NATO- şi de domnul Pierre Ista, reprezentantul Primăriei Monsului. A fost ceva deosebit, în sensul că, nimeni, nu ne-a cerut paşapoartele, nu ne-a întrebat câte persoane suntem în delegaşie sau ce valută avem, aşa cum, peste nici două luni, avea să se întâmple la Moscova, cu prilejul unei activităţi asemănătoare.            La  întoarcere, înaintea  decolării către ţară, am avut posibilitaea de a vizita o parte a bazei militare. Atunci, am constatat că fiecare militar sau personal civil avea propiul computer, în timp ce noi aveam...maşini de scris şi dactilografe. La puţin timp după sosire, am efecuat o excursie în localitate pentru a-i cunoaşte tradiţiile, precum şi patriminuil cultural, religios şi arhitectonic de excepţie, cu care locuitorii şi, în egală măsură, autorităţile, se mândresc.

Ţinutul Monsului a fost considerat, încă din antichitate, un punct strategic important de către romani. Pe biuta dominantă, ce avea altitudinea de 78 m deasupra nivelului mării, şi era înconjurată din trei părţi de ape, deoarece se găseşte la confluenţa a două râuri, romanii au construit un castru, înconjurat de case ridicate din lemn şi lut. Tabăra  romană, care avea menirea de împidica  invaziile populţiilor germanice, a constituit punctual de plecare, stadiul preurban al localităţii de mai tâtziu. Către sfărşitul secolului VII, ne spuneau gazdele,  ducesa de Lorraine, o fiinţă de o rară  pioşenie, mânată de un puternic elan mistic-sanctificată, postum, sub numele de Sainte-Waudru-, a hotărât construiască,  în acesle locuri, un schit, şi să trăiască retrasă de lume. Sainte-Waudru va deveni patroana spirituală a Monsului.

  Zona va fi locuită permanent, populaţia fiind grupată în jurul domeniului senioral., formând un burg de mică întindere. Locul a fost denumit, apoi, de către episcopul Aubert, în spiritual toponimiei romane, “Castrilocus”, adică locul castrului sau al taberei mulitare. În spiritul roman al vremii, către sfârşitul primului mileniu,  s-au construit clădiri fortificate, precum şi cunoscuta mânăstire Sainte-Waudru, al cărei clopot are o greutate de 800 kg,  Catedrala  este considertă « o minunată splendoare », Viaţa comunală cunoaşte, o dată cu scurgerea anilor, o temeinică organizare. Ca urmare,  Monsul a devenit capitala provinciei Hainaut, încă din secolul al XIII-lea, reprezentând spiritul aristrocratic şi religios al societăţii feudale. Oraşul a luat amploare, iar importanţa sa militară, de-a lungul secolelor, a crescut, motiv pentru care a devenit puternic fortificat. Prin intermediul unui canal putea fi, în caz de necesitate, încojurat de ape din toate părţile, fapt ce reprezenta un obstacol considerabil pentru asediatori..

Burgul a fost asediat şi ocupat, pentru diferite periode de timp, de germani, englezi, francezi, habsburgi, spanioli, olandezi, germani..Ocupanţii, în special cei francezi,  potrivit spuselor gazdelor, erau avizi de « bogăţiile belgiene ».Monsul a fost şi teatrul unor revendicări sociale şi politice cerute de populaţie. Nenumărate incendii au distrus multe clădiri istorice. A cunoscut, însă, şi perioade de « Oraş liber », care au fost benefice în plan economic, administrativ, politic şi judiciar.

            Cu adevărat, Monsul şi-a recăpatat măreţia o dată cu  obţinerea îndependenţei Belgiei, în anul 1830. Totodată, oraşul a început să-şi piardă din importanţa sa strategică, o dată cu dezvoltarea armelor cu mare putere distructivă, în special a artileriei, fapt ce a făut ca fortificaţiile sale să fie inutile, iar demantelarea lor a devenit imperios necesară. Ţinutul Monsului a fost locul unor importante bătălii în perioada primului război şi a celui de-al doilea război mondial. Importanţa militară şi strategică a Monsului a devenit considerabilă, înceepând cu anul  1967, an în care SHAPE (Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa), a fost mutat din localitatea franceză Rocquencourt şi instalat la Casteau, comună aparţinătoare oraşului.  Mutarea a urmat acţiunii hotărâte de De Gaule de retragere a Franţei din structurile integrate ale Alianţei Nord Atlantice.

Înconjurat de ape, oraşul are o formă circulară. Partea sa medievală are străzi înguste, pline de şarm- construite în secolele 17 şi 18-, ce converg către Grande Place şi frumosul palat al Primăriei(L’Hotel du Ville), denumit şi „Casa Păcii”. Este un ansamblu remarcabil de clădiri diverse, care adăpostesc serviciile publice sau « comunale », cum le numesc belgienii, şi încojoară un mic parc, numit « Grădina Primarului ». În faţa intrării principale,  se găseşte o mică statuie din fier forjat, ce nu are mai mult de 15 cm înălţime, reprezentând o maimuţă gânditoare. Legenda spune că maimuţa  poartă noroc nu numai oraşului şi populaţiei sale, ci şi turiştilor ce-l vizitează. Potrivit tradiţiei, trecătorii trebuie să mângâie, cu mâna stângă,  maimuţa pe cap, pentru că, numai astfel, li-se poate îndelini o dorinţă. Prin urmare, din pricina nenumăratelor « mângâieri », capul maimuţei este lucios spre deosebire de corp, care are o evidentă patină a vremii. Eu am respectat întocmai ritualul. Dorinţa pe care mi-am pus-o, atunci, în gând, a fost aceea de a mă reîntoarce în Mons…Ea s-a îndeplint de mai multe ori. Am constatat că toate oraşele importante din Europa au un simbol al lor, simbol însoţit de o legendă. Îmi vin în gând căteva exemple. Bruxelles are ca simbol „Maneken pis”(Băieţelul care face „pipi”), Copenhaga- „Mica Sirenă”, Roma- „Lupaica Capitolină”, Madridul-„Ursul şi Mandarinul”, Lisabona-„Turnul ve Veghe”etc. Deşi am fost în toate oraşele mai importante din ţară, nu am întâlnit asemenea simboluri şi legende...

 Grande Place, prin grija edilior, îşi shimbă înfăţişarea aproape în fiecare zi, dar într-un mod extrem de surprinzător,  plăcut şi util. Sunt organizate: expoziţii cu flori de vânzare; târguri pentru micii manufacturieri, care-şi vînd  produsele; manifestări culturale diverse de origine valonă, flamadă sau consacrate altor state; concerte în aer liber susţinute de solişti renumiţi, formaţii camerale, famfare civile sau militare, orchestre semisinfonice etc. Totodată, aici se desfăşura partea finală a manifestărilor din cadrul „Ducasse de Mons” Comuna  de Mons, cum le mai place autohtonilor să spună, are o populaţie în jur de 90.000 locuitori. Pe parcursul manifestărilor tradiţionale, socotind şi turiştii belgieni şi străini, populaţia aproape se dublează. Este, astfel, un mare avantaj pentru bunăstarea comunităţii. Toate aceste realizări sunt ale comuităţii, şi ale primarilor sau ale altor lideri politi…Mă întreb, deci, de ce la noi cănd se amenajază, spre exemplu un parc, se inscripţionează numele primarului, care, în fapt, nu este ctitor..Ctitor poate fi doar comunitatea, deoarece obiectivele respective sunt realizate pe bani publici, şi nu personali. În numeroasele localităţi din străinătate pe care le-am vizitat nu am văzut asemenea inscripţionări..

 

« Ducasse de Mons » cu inserţie culturală românească

 

Prima menţiune documentară a manifestărilor datează dina nul 1248. În anul 1348, ţinutul a fost cuprins de pesta neagră sau ciuma bubonică, epidemie teribilă ce a determinat înjumătăţirea populaţiei. Ciuma era, popular,  denumită « furia Domnului ». În disperare de cauză, autorităţile bisericeşti, de fapt toate confreriile religioase ale vremii,  au hotărât să facă un gest fără precedent, şi anume să înceteze orice dispută religioasă şi să venereze, în credinţă,  relicvele patroanei localităţii, reunite cu cele ale ale Sfântului Vincent, soţul lui Waudru. Pe un car special construit,  poleit cu aur, tras de cai, fiecare grup religios îşi punea odoarele cele mai de preţ. Alaiul era însoţit de reprezentanţii confreriilor, îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Din fericire, după această procesiune, epidemia de ciumă a încetat.Miracolul a fost atribuit Sfintei Waudru. Manifestările au continuat, cu mici întreruperi cauzate de conjuctura istorică, în fiecare an, fiind la originea « Ducasse de Mons ».  Cuvântul ducasse desemnează, în idiomul medieval al ţinutului,   turul  dedicat evocării patroanei spirituale a oraşului.

Peste aproape  trei secole, înspăimântătoarea ciumă revine.  Măsurile de precauţie şi cele sanitar-profilactice, stabilite de autorităţi, nu erau aplicate de către populaţie, deşi s-a apelat la sprijinul armatei.  S-au multiplicat practicile superstiţioase, dar s-au construit şi lazarete în afara zidurilor cetăţii, în scopul izolării celor contaminaţi. De atunci, manifestările au căpătat o şi mai mare amplore.

 Ducasse constă, în principal, în două « jocuri »:  « Jocul Sainte Waudru » şi  « Jocul Sfîntul Gheorghe, care se luptă cu un dragon». Acesta din urmă este numit legendar « Lumeçon ». Voi încerca să descriu, pe scurt, aceste două manifestări, aşa cum mi-au rămas întipărite în memorie.

Procesiunea « Carului de aur » sau  « Jocul Sainte Waudru »

            Relicvele patroanei spirituale a Monsului sunt păstrate  în Catedrala ce-i poartă numele, într-un altar lucrat în aur, în stil neogotic, ce reprezintă un adevărat munument de artă religioasă. În jurul său, sunt sculpturi de lemn reprezentnd pe   Isus Hristos în braţele Fecioarei Maria, apostolii săi, sfinţii canonizaţi  Waudru şiVincent, precum  şi cei patru copii ai lor. Waudru este orientată, întotdeauna, către public pentru a-l binecuvânta.. Altarul este aşezat într-un car, în carul de aur, având o greutate de aproape patru tone.. Tot în car, sunt etalate cele mai de preţ odoare ale grupurilor religioase şi confreriilor reprezentative. De asemenea, carul transportă un cor de copii şi un preot, ce are menirea de a citi un miracol al sfintei Waudru, în mai multe locuri strategice şi întersecţii prin care trece procesiunea. La car, sunt înhămaţi patru cai de tracţiune.Decanul procesiunii se adreseză Primarului cerând permisiunea de-a începe procesiunea de prezentare a moaştelor patroanei spirituale, pe care i-le încredinţează, dar  şi protecţia sa şi a cetăţenilor pentru ca acestea să fie în siguranţă deplină. La rândul său, primarul, domnul Morice Lafosse, a răspuns că acceptă solicitările de a asigura cu toată autoritatea şi mijloacele legale de care dispune, în mod gratuit, paza şi securitatea corpului lui Waudru,  astfel încât să nu se abată nici-un pericol asupra oraşului. Imediat după acest moment, începe imnul Doudou, înterpretat de câteva formaţii corale, imense orgi, trompete şi tobe. Mulţimea, ce participă activ la procesiune, cântă, bate din palme  şi işi mişcă  mâinile deasupra capului, creind un entuziasm delirant.  « Sfântul Gheorghe » şi toate personajele cu aură pozitivă ce-l însoţesc pun în mişcare Carul de Aur, care este însoţit de circa 60 de grupuri religioase şi profesionale.  Procesiunea  urmează, în aclamaţiile spectatorilor ocazionali, un traseu bine stabilit. În partea finală, cortegiul urcă rampa colinei în vârful căreia  este construită catedrala Sainte-Waudru. Straduţa  are un pavaj medieval din piatră, care prezintă multe iregularităţi. De aceea, există riscul real de a nu putea fi urcat carul până la Catedrală. Legenda spune că, dacă acest car nu poate să urce fără oprire până la catedrală, o mare tragedie se va abate asupra oraşului, chiar în acel an. Acest lucru, ne-au spus ghidul nostru, s-a întâmplat în anii 1914 şi 1940, iar procesiunea a fost anulată. Pentru reuşita acţiunii,  am constatat că participanţii la manifestare împingeau cu toate puterile lor vehiculul.

« Lumeçon »

« Lupta dintre   Sfântul Gheorghe şi Dragon » reprezintă apogeul lui « Doudou ». Acţiunea se desfăşoară în Grand Place, în Duminica a Trinităţii şi se termină la ora 13 fix. Sfântul Gheorghe simbolizează Binele. El este însoţit se 12 apostoli. Dragonul simbilizează Răul, are o codă imensă, de aproape 12 metri şi este însoţit de 11 diavoli. Lupta are într-o arenă cu un perimetru bine delimitat, iar asfaltul este acoperit cu un strat gros de nisip. Totul se desfăşoară după o coregrafie foarte precisă. Sfântul Gheorghe se roteşte în sensul acelor de ceasornic, în timp ce Dragonul are o mişcare similară, dar în sens invers. Sunt, şi în acest mod, evidenţiate raporturile ireductibile bine-rău sau ordine-dezordine. Sfântul Gheorghe  are două  tentative de a ucide fiara, fie cu o lance sau chiar cu un pistolet, dar Dragonul rezistă. Abia cea de-a treia încercare reuşeşte. În timpul « luptei » purtătorii Dragonului, fac în aşa fel încât imensa coadă să treacă pe de-asupra capetelor mulţimii delirante. Coada monstrului este garnisită cu păr din cozile unor cai. Mulţimea frenetică doreşte să smulgă firele de păr din coada Dragonulu sau să le adune din nisipul în care are loc lupta finală. Este o întrecere înverşunată pentru a prinde un firicel de păr, care este purtător de noroc. Posesorii firelor de păr sunt nespus de fericiţi, deoarece vor avea parte doar de noroc şi succes în ceea ce vor face. Procesiunea este urmărită de zeci de mii de oameni, care sunt în Grande Place. Oficialităţile belgiene şi străine, asită la manifestare din balconul principal al  L’Hotel du Ville. La ediaţia din acel an, au participat reprezentanţi ai Curţii Regale a Belgiei, dar şi membrii ai Guvernului, în frunte cu Premierul.             

Promovarea valorilor româneşti

Pe lîngă cele două manifestări tradiţionale identitare, au mai avut loc : un festival de famfară, la care au fost reprezentate şase stae, înclusiv ţara gazdă ; concerte în aer liber, jocuri populare, salturi cu paraşuta.  Muzica Reprezentativă a Armatei a concertat în Grande Place, Piaţa Universităţii Politehnice, pe stadion şi în câteva comune ce aparţin oraşului. A fascinat publicul. Cîteva zeci de bărbaţi şi femei au asistat la toate concertele noastre. Printre ei se aflau şi muzicologi olandezi. În anul următor, famfara romînescă a fost invitată la manifestările desfăşurate, sub genericul „Tatoo”, la Breda, în Olanda.  Memorabil este concertul susţinut,  în Grande Place,  un concert „en plain air”, care a avut un succes răsunător. Era seara Duminicii Trinităţii. Programul nostru muzical trebuia să fie de o oră. La cerearea publicului, durata cocertului s-a prelungit. Sub bagheta renumiltului dirijor şi muzician colonel Ionel Croitoru, fanfara noastră a interpretat, pe durata a două ore, unele dintre cele mai cunoscute creaţii de gen din repertoriul românesc şi  universal. Era  uimitor să vezi sute şi sute de tineri şi vârstnici dansând  pe muzică românească. Laudative au fost şi reportajele despre prestaţia artistcă românească transmise la unele posturi de televiziune belgiene. « Ducasse ded Mons » este cosiderat de către UNESCO o capodoperă a patrimoniului spirirtual al umanităţii.  

Arhetipul oamenilor politici occidentali şi politicienii mioritici

 

Îmi amintesc de faptul că, primul concert al famfarei noatre, a avut loc în Piaţa universităţii Politehnice, în prezenţa unui numeros public şi a unor reprezentaţi ai Casei Regale,Guvernului şi ai autorităţilor publice locale. Programul a cuprins, în principal, creaţii de muzică clasică, iar publicul, bun cunoscător al acestui gen muzical, a fost impresionat de măiestria muzicienilor romîni. La finalul activităţii, s-u oferit tuturor paticipanţilor pahare cu bere. Aşa cum se ştie, în Beligia se produc aproape cinci sute de sortimente de bere. Este  băutura naţională a belgienilor, fiind  considerată cea mai bună din lume. Pe timpul acestei activităţi protocolare, am fost felicitat de oficialităţi pentru măiestria membrilor famfarei noastre, iar domnul Maurice Lafosse, primarul(bourgmestre, cum i se spune în limba flamandă)de atunci al localităţii, a avut numai cuvinte de apreciere faţa de subofiţerii noştri muzicanţi, care erau pregătăţi, în acea perioadă, la Şcoala Militară de Muzică. Membrii muzicilor militare belgiene, dar şi ai celorlalte formaţii străine, erau absolvenţi de conservator. Cu toate acestea, pregătirea profesională, muzicală a militarilor români nu era cu numic mai prejos. Dimpotrivă!  Tot atunci am cunoscut o persoană deosebită, care s-a prezentat a fi Elio Di Rupo. Domnul Pierre Ista, însoţitorul nostru, mi-a şoptit că este „Vice(nn. vice...)-Premier Ministre”, eu, din neatenţie, am receptat „fis(nn. fiul...) du Premier Ministre”, şi aşa am crezut până în ultima zi a manifestărilor, când am fost invitat, împreună cu imspectorul muzicilor militare, colonelul Constantin Andreoiu, să asist la momentele apoteotice ale manifestărilor-Lupta dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon” şi la finalul procesiunii „Carul de Aur” etc-din balconul „L’Hotel du Ville”. Am îmbrăcat superba ţinută de ceremonie a armatei noastre. Ajungând în parcul  interior al acestei  instituţii publice, am fost întâmpinat de domnul Elio Di Rupo, care, pe un ton foarte jovial şi cordial, mi-a spus că doreşte să mă prezinte şefului său. Am rămas plăcut impresionat şi, evident, emoţionat, atunci când am constatat că şeful domnului DI Rupo nu era nimeni altul decât Primul Ministru al Belgiei, domnul Jean-Luc Dehaene. Domnul Prim Ministru a făcut referinţe elogioase cu privire la  prestaţiile muzicienilor români, precum şi la adresa României. Am mărturisit bucuria  de a participa la aceste manifestări şi, totodată, am adresat mulumiri prntru aprecierile făcute. La puţin timp după aceea, Evenimentul Zilei, care atunci era cea mai citită gazetă, a publicat un articol, semnat de  Oana  Maiuga, în care se se informau cititorii despre scurta întâlnire a Primului Ministru belgian cu domnul ....Lt. col. Mihail  Ţăpârlea.

Pe domnul Di Rupo, acum Prim Ministru al Belgiei, l-am întâlnit, în urma cu câţiva ani, când era primar al Monsului. Domnul Di Rupo a venit, folosid ca mijloc de transport  bicicleta, să mă întâlnească şi să asiste, câteva zeci de minute, la un moment muzical-coregrafic, pe care solişti, balerini şi instrumentişti renumiţi ai Ansamblului Artistic „Doina” al Armatei l-au prezentat în Grande Place.

Despre domnul Di Rupo, încă de când l-am cunoscut, se afirma că, deşi este de origine italiană, la Mons, este în elementul său, iar în relaţiile cu cetăţenii, dovedeşte o „răbdare de înger”. Este primul care le strâge mâna, este sensibil la suferinţele lor,  şi se preocupă, ca nimeni altul, de problemele pe care aceştia le au. Este apreciat, în unele cercuri, drept un „geniu politic”, ce are autoritatea şi legimitatea „conferite de popor”. Este înzestrat cu o mare capacitate de comunicare şi posedă un autentic simţ al istoriei.  Elio Di Rupo mi-a confirmat, o dată în plus, faptul că marile personalităţi sunt modeste, se comportă în mod elevat. În concepţia occidentală,  oamenii politici sunt, realmente, „servitorii poporului”, iară nu poporul este servitorul lor, aşa cum, din nefericire, este în mentalul românilor şi, mai ales, în mintea unor lideri politici mioritici. Uneori, aceştia din urmă, se comportă ca şi cum poporul român a apărut pentru ca ei să aibă pe cine conduce. Este un reflex, cred, al anilor de dictatură comunistă, dar şi o cosecinţă a lipsei de cultură umanistă şi politică a politicienior.

Pentru această situaţie, trebuie să  spun,  că nu numai politicienii sunt de vină, ci şi, noi, românii, deoarece, de cele mai multe ori,  suntem apatici şi ne comportăm  ca nişte supuşi, fiind, astfel, complici le ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Aromele şi gustul puterii-chiar dacă, uneori, se afirmă faptul că puterea se exercită în numele poporului-, sunt mai puternice, sunt dincolo de principiile morale, dincolo de deontologia  politicii. Cocesivitatea poporului român- deşi îşi are explicaţii istorice în raţionamente de tipul „Capul plecat niciodată nu-i tăiat”-, este păgubitoare pentru situaţia economică şi socială a ţării. Vorbim, în esenţă, de o pasivitate dăunătoare, de o atitudine de complicitate, de o conspiraţie a noastră cu lideri politici nereprezentativi. O conspiraţie a tăcerii - dacă o pot numi aşa-, ce conduce la stigmatizarea democraţiei, la nulificaea poliarhiei, lăsând teren fertil pentru totalitarismul „Unului”, sprijinit de o grupare oligarhică avidă de îmbogăţire cu orice preţ. Poate fi dsemnată  această stare de fapt prin sintagma „sindromul Stockolm”, în care „victimele” regimului politic, aidoma persoanelor captive, se solidarizează sau, chiar, se identifică cu răpitorii, în cazul nostru cu liderii politici ale căror haine morale sunt îmbrăcate doar pentru a-şi ascunde nulitatea, negativitatea sau malefismul. Micile lor gesturi de bunătate sunt amplificate, iar victimile manifestă pasivitate sau se solidarizează cu ei, iar sindromul devine o strategie de supravieţuire pentru persoanele care sunt supuse unor abuzuri sociale şi economice, ce le determină un stres emoţional şi existenţial major. Aşa explică teoria disonaţei cognitive efectul de schimbare a opiniilor de vot prin mituirea electorilor cu mici sume de bani sau cadouri nesemnificative, mituire practicată intens de partidele politice în perioada campaniilor electorale, deşi procedeul este interzis de legislaţia noastră.

Este, parcă, la noi, la români,  prea multă resemnare, prea multă renunţare şi prea mult chin. Nefericirea, insatisfacţia, sărăcia care ne însoţesc şi ne disperă, pornesc, până la urmă, din noi înşine. De aceea, ele nu trebuie tratate ca o fatalitate cosmică, concepţie care, în acest caz, ne-ar închide orice posibilitate de a-le diminua sau de a-le face mai suportabile. Schimbarea de optică, de atitudine trebuie făcută, mai întâi, în modul nostru de a gândi şi, ulterior, în acţiunile noastre cotidiene. Îmbunătăţirea situaţiei existenţiale este un fenomen a posteriori gândirii.  Pe cale de consecinţă, este necesar ca fiecare dintre noi să se manifeste responsabil şi sinergic, să pretindă şi să impună respect din partea semenilor sau a oricărui lider politic, social sau economic. Numai aşa raporturile diadei popor-lideri pot fi  redefinite sau inversate pentru a-le transcende în planul firescului politic şi social.. Cred că numai aşa putem realiza propensiunea ţării şi, în acelaşi timp, a noastră, a cetăţenilor ei.

 

 

Păstrarea  şi promovarea valorilor identitare româneşti

Participând la „Doudou”, am înţeles, mult mai bine decât din lucrările de sociologie sau etnogenie că tradiţia înseamnă o sumă de valori, o experienţă comunitară ancestrală, în mijlocul care ne naştem şi de la care plecăm în viaţă, ne formăm ca specialăşti sau cetăţeni, şi  care ne urmăreşte permanet pe parcursul întregii noastre existenţe. Ele alcătuiesc un corpus de valori, un adevărat tezaur, numit etos. Noi trebuie să promovăm valorile naşionale sau pe cele ale unei zone din arealul românesc, pentru că, numai aşa putem profita de ele, le putem valoriza în beneficiul nostru şi al  prezervări indentitatăţii româneşti în marea familie a popoarelor lumii. Numai aşa vom fi respectaţi, ca români, şi ca popor. Tradiţiile reprezintă o totalitate de valori identitare,  acumulate de societate sau de diferite comunităţi, la un moment dat. Tradiţiile  înglobează valori perene ale culturii, educaţiei, moralei, religiei, ştiinţei militare, culturii tehnice etc. Ele, şi numai ele, ne deosebesc de alte naţii.  Ele incumbă, din partea statului, comunităţii, dar şi a cetăţenilor responsabilitate pentru păstrarea, îmbogăţirea şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Poporul român are tradiţii milenare, are obiceiuri unice, care pot fi  promovate  în spaţiul european şi euro-atlantic, ca o imagine vie, realistă, istorică si contemporană a românilor. Consider că autorităţile publice, fie ele centrale sau locale, au o mare responsabilitate în această direcţie. Tradiţiile populare pot să prezinte şi să reprezinte, cel mai bine, identitatea românească. Uniunea Europeană nu este de natură să estompeze tradiţiile culturale şi identitare româneşti, topindu-le într-un creuzet. Dimpotrivă! Ele trebuie cunoscute de cît mai mulţi locuitori ai planetei. Dacă le cultivăm, vom avea şi mai mulţi turişti, care vor vizita România. Din păcate, în loc să ne cultivăm tradiţiile, în unele localităţi din ţară, sunt importate şi promovate, la iniţiativa unor persoane cosmopolite ce ocupă poziţii sociale importante, tradiţii şi manifestări ce exced spaţiului cultural românesc sau nu au nici un fel de legătură cu acesta. Uneori, se încercă inserţia,  „altoirea” lor pe puternicul filon naţional românesc. Mass media româneşti, din păcate, umblând după senzaţional, le prezintă publicului românesc.  Cîteva exemple: OktoberFest; Giving Day; Valentine’s Day în locul ancestralului „Dragobete”etc. Este o mare eroare.... Punctum!

 

Spiritul cantemirist, punte a relaţiilor româno-ruse

 

 Până în anul 1994, relaţiile militare cu Rusia erau cvasiîngheţate, ca urmare a noii orientari politice a României, care era primul stat est european semnatar al “Parteneriatului pentru Pace”, dar şi a transformărilor ce aveau loc în spaţiul ex sovietic, prin dezintegrarea Uniunii Sovietice şi formarea unor noi state independente. În vara acelui an, a avut o întâlnire, la Bucuresti, între miniştrii apărării ai celor două ţări. George Tinca, diplomat de carieră, era ministrul apărării naţionale. De fapt, era prima personalitate civilă ce, după Revoluţia din decembrie 1989, îndeplinea această funcţie. Evident, erau susceptibilităţi şi reţineri în dezvoltarea relaţiilor politico-militare româno-ruse. Cred că singura activitate concretă convenită, la această întâlnire, a fost un schimb de formaţii artistice între cele două armate.

Din Partea Rusă, s-a stabilit să susţină patru spectacole în faţa militarilor români vestitul Ansamblul “Alexandrov” al Regiunii Militare Moscova şi, la reciprocitate, din partea Romană, Ansamblul Artistic “Doina” al Armatei. Eram şeful Biroului relaţii culturale şi, în mod firesc, am primit sarcina să organizez turneul artiştilor oaspeţi. Spectacolele susţinute ariştii ruşi au fost bine primite de spectatorii din Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte şi Piteşti. La plecare, şeful delegaţiei ruse, mi-a comunicat faptul că, Partea Rusă aşteptă ca turneul artiştilor români, să înceapă peste 4 zile. Am cerut replanificarea turneului. Răspunsul a fost ferm: peste câteva zile, vă aştept la Moscova. Era greu, dacă nu aproape imposibil de organizat, datorită unor dificultăţi birocratice şi financiare. Nu exista valuta necesară la Direcţia Financiară, deoarece activitatea trebuia planificată să se desfaşoare cu cel putin 3 luni înainte. În acea perioadă, valuta se obţinea, lunar, prin licitaţie. Partea artistică era mai uşor de pregătit pentru că aveam artişti profesionişti de mare calibru. Singura posibilitate de deplasare pentru a ne încadra în timp era cea cu avionul.

Am obţinut aprobarea pentru două avioane de la Flotila de Transport Aerian. Un AN-24 pentru cei 39 de artişti, tehnicieni şi conducătorul delegaţiei, şi un AN-26 pentru transportul materialelor necesare. Cu toate acestea, s-a apreciat că misiunea nu se poate executa şi că trebuia amânată. Concluzia aceasta s-a prezentat şefului SMG, gl. Dumitru Cioflină, care nu a acceptat-o, spunând că, astfel, noi demonstrăm unui partener de talia Rusiei că nu avem capacitatea organizatorică şi mijloacele necesare realizării unei misiuni convenite la nivel de miniştri ai apărării. Am fost chemat la cabinetul său, ordonându-mi să pregătesc misiunea, orice dificultate pe care o întâmpin să i-o raportez. S-a hotărât ca deplasrea să se facă cu cele 2 avioane, deşi delegaţia rusă efectuase deplasarea cu trenul. Directorul Ansamblului, col. Constantin Popovici, excelent muzician, a pregătit un program artistic adecvat, care cuprindea şi cântece interpretate în limba rusă de Gina Pătraşcu, solistă talentată şi destul de cunoscută în acea perioadă. În final, cel mai greu a fost să-l conving pe reprezentantul Curţii de Conturi să avizeze valuta necesară deplasării, deşi ea se găsea, de acum, în servieta mea.

Formaţia noastră artistică a susţinut patru spectacole în faţa unor militari din 4 divizii mecanizate, situate în apropierea capitalei ruse. Un spectacol a fost organizat la „Cantemirskaia Divizia” , ce îşi avea reşedinţa cam la 100 km de Moscova. Ei bine, aici, în câteva rânduri, ni s-a spus, că „Spiritul lui Cantemir”, deci şi un „spirit românesc”, se mai păstrează atât în mintea militarilor, cât şi a cetăţenilor ruşi din această parte a ţării. „Unii dintre noi – afirma, un colonel din conducerea acestei mari unităţi –, avem şi sânge românesc, pentru că trăim pe pământul ce a aparţinut lui Dimitrie Cantemir” Într’adevăr, savantul român a fost împropietărit de către ţarul Petru I - al cărui consilier intim era -, cu o întinsă moşie, iar divizia funcţiona chiar pe domeniul istoric al lui Cantemir. Împroprietărirea a fost efectuată o dată investirea lui cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei, ca urmare a meritelor sale deosebite în cartografierea teritoriului şi elaborarea hărţilor acestei ţări. Evident, gazdele noastre făceau multe afirmaţii care, din punct de vedere istoric, erau corecte. Unele, însă consideram atunci, reprezentau semne de curtoazie faţă de delegaţia română. Cu toate acestea, am constatat că Dimitrie Cantemir a fost, de- a lungul istoriei, şi poate mai este şi acum, o punte de legătură între popoarele român şi rus. Personal, mai cred că atribuirea, în anul 1949, a numelui Dimitrie Cantemir, Liceului Militar nr. 1, care era dislocat la Roman, a fost şi un gest de complezenţă pentru consilierii militari ruşi, care erau prezenţi la toate eşaloanele armatei noastre. Patronul spiritual a fost ales dintr-o listă consistentă de propuneri, care cuprindea personaliţăţi istorice importante: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Filimon Sirbu, Vasile Roaită. La listă, cred că se putea adăuga şi ctitorul său, Nicolae Filipescu. Ulterior, patronii spirituali ai celorlalte licee militare au devenit Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân.

 

Sindromul afgan

 

Într-o seară, aflându-ne la hotelul militar din Moscova, am trecut sa verific, modul în care se comportă personalul. Într-o cameră, piloţii dansau cu câteva balerine pe care la aveam în formaţie, întrucât se aniversa ziua de naştere a unuia dintre ei. La vederea mea, au vrut să pună punct activităţii distractive. Le-am dat permisiunea să continue, dar am solicitat ca volumul muzicii să fie mai mic, pentru a nu deranja pe cei care erau în hotel. Evident, imediat, s-au conformat, iar muzica nu se mai auzea de pe hol. Apoi, s-a petrecut ceva amuzant şi, în acelaşi timp, şocant pentru mine. Un bărbat înalt de aproape 2m, îmbrăcat în ţinută militară de instrucţie, a spus, în limba rusă, pe un ton ameninţător, că vrea să discute cu şeful delegaţiei române. L-am întrebat ce s-a intamplat? El mi-a răspuns că doreşte să omoare un român, deoarece acesta l-a jignit grav, aşa cum nu i s-a întâmplat nici în Afganistan, de unde se întorsese de puţin timp. Imediat, am realizat că partenerul meu de dialog suferă de “sindromul afgan”, şi că trebuie să dau dovadă de mare abilitate pentru a rezolva situaţia. I-am spus că eu sunt colonel al Armatei Române şi că sunt conducătorul delegaţiei. I-am propus să fie de acord să ne întâlnim peste un sfert de oră, la recepţia hotelului. În acest timp, puteam să constat ce s-a întâmplat. Apoi, am mers în zona în care erau cazaţi balerinii, unde am constatat o mare iritare a Luminiţei Mogoşanu, care, mi-a spus că soţul ei Lucian, a facut o mare gafă. L-am invitat pe Lucian să-mi spună exact ce s-a întâmplat. Pe scurt, mi-a relatat că a inteţionat să facă o glumă cu aviatorii, care dansau cu colegele sale. În acest scop, şi-a aplicat la şliţul pantalonilor o “replică” a unui falus, realizată din ipsos la Studioul de Arte Plastice al Armatei. Astfel “echipat”, a intrat în camera în care se auzea muzică. Stupoare, aici a întâlnit un militar rus, care stătea în pat ascultând muzică, la un volum ridicat. Vădit deranjat, acesta i-a facut gesturi ameninţătoare, iar el s-a refugiat la colegi. Ştiam că nu este bine să-mi consum toată muniţia de la început. Am stabilit strategia deacţiune şi i-am cerut lui Serghei, un ofiter de informaţii rus, însoţitorul nostru, care vorbea româneşte, să mergă, împreună cu Lucian, la cel jignit, căruia să-i explice gafă făcută fară nici o intenţie. La început, militarul rus-cazac de origine -, a spus că nu renunţă la idee, şi a pus pe masă o sabie ninja. Cei doi l-au invitat în camera vecină, în care dansul continua. Astfel, cel jignit s-a convins de gafa, fără intenţie, a balerinului român. A spus că-l iartă pe “făptuitor”, şi că doreşte să rămână prieten cu balerinul roman. Condiţia pusă: să bea, pe nerăsuflate, o sticlă de vodkă. Lucian, cu mare greutate, a reuşit să termine sticla, din mai multe încercări, deşi era un ardelean obişnuit să bea palincă. Astfel, şi eu am “răsuflat uşurat” că situaţia s-a rezolvat pe cale amiabilă, ne mai fiind nevoie să intervin personal. Întoarcerea în ţară a fost un calvar. Mai întâi din cauza autorităţilor ruse. Am stat ore bune pe Aeroportul Şerementievo-2, care era închis. Argumentul adus era, am avut impresia, pueril. Urma să sosească un cosmonaut rus. Oricum, era un aeroport utilizat mai mult de militari. Am constatat, atunci, ca se efectuau puţine zboruri. Personalul aeroportului acţiona apatic, dezinteresat să-şi facă dotoria. Totul era în tranziţie, inclusiv respectarea orelor de zbor. Eram la capătul răbdării. Piloţii aveau deja aproape 7 ore de când sosiseră la aerodrom pentru pregătirea avioanelor. Erau, şi ei, mai neliniştiţi decât noi. Am aflat că, şi condiţiile atmosferice de pe o parte a traiectului de zbor, deveneau, din ce în ce, mai nefavorabile. Comandantul zborului, m-a asigurat că, în pofida riscurilor la care ne vom expune în condiţiile meteo existente, vom ajunge cu bine în Bucureşti. Avea temerea că, dacă nu vom decola cât mai repede, exista riscul ca zborul să nu poată fi efectuat. Zborul dura peste 3 ore şi jumătate. Atunci am solicitat reprezentantului Marelui Stat Major al armatei ruse, care ne însoţea, să decolăm în cel mult o oră, invocând faptul că, potrivit regulilor internaţionale, după 8 ore petrecute în aeroport, piloţii nu mai au voie să zboare. În acest caz, Partea Rusă trebuia să asigure cazare şi masă pentru toată delegaţia română, inclusiv pentru piloţi. Ca un făcut, în mai puţin de 5 minute, am fost invitaţi la avioane, şi, în scurt timp, am decolat. În semn de protest faţa de tratamentul la care am fost supuşi, nu mi-am luat rămas bun de la cei ce ne insoţeau. Cele două aparate de zbor de tip Antonov erau fabricate în anii “70 şi, pe cale de consecinţă, avionica lor nu era foarte perfecţionată, fiind depăşită. În condiţiile meteo grele, care au început atunci când ne aflam deasupra teritoriului Basarabiei, doar nişte piloţi foarte bine pregătiţi şi expermentaţi, aşa cum erau piloţii noştri militari, puteau să execute misiunea se transport în deplină siguranţă. Altitudinea la care puteau zbura aeronavele noastre, era relativ mică, de până la 7000 m. Prin urmare, altitudinea de 6600 m la care zburam, nu ne avantaja. Se formaseră, déjà, nori de tipul cumulonimbus, de masă noroasă densă, cu puternică dezvoltare pe verticală. Fragmente din masa norului se desprind şi se deplasează foarte repede, formând trombe şi vijelii. Fenomenul meteo pe care-l provoacă este însoţit de tunete, fulgere puternice şi de grindină.

 În cabina fiecărui avion, comandantul urmarea ca traiectul de zbor să ocolească norii de acest tip. Impactul cu aceştia, datorită densităţii lor mari şi a curenţilor verticali de aer ce se produc, de multe ori, în direcţii opuse, pot conduce la dezechilibrarea aparatului de zbor sau chiar a desprinderii unor componente ale acestuia. Pentru mine, a fost impresionant să urmaresc, timp de câteva minute, această operaţiune. Aparatele se “zgâlţâiau” puternic. Soprana Florina Cupşa asemăna zborul cu “mersul pe arătură”. O stare de tensiune puternică a cuprins pe aproape toţi membrii delegaţiei. Eu încercam să-mi ascund teama pentru a putea detensiona situaţia şi le ceream tuturor să nu le fie frică pentru că piloţii au o pregătire exepţional de bună şi vom ajunge în bune condiţii la sol. Polina Manoilă, căreia i s-au raliat, Elisabeta Turcu şi Irina Someşan, adevărate doamne ale cântecului popular românesc, se manifesta nervos, şi nu reuşeau să-şi învingă teama. Cel trei artiste mi-au spus, în cor, că “Se vede şi pe faţa dumneavoastră că vă este frică”. Era o realitate evidentă. În final, am aterizat cu bine pe Aeroportul Otopeni, unde, după doar câteva minute, furtuna a încetat. Aparatul nostru a aterizat, însă, după cel de-al doilea avion. Ulterior, am aflat că, ocolind norii ameninţători, aeronava noastră s-a abătut de la traiect, ocolind zonele cu grad ridicat de pericol pentru siguranţa zborului. Cu câţiva kilometri înainte de aterizare, li s-a sugerat piloţilor să aterizeze pe aerodromul Deveselu sau pe un alt aerodrom, dacă nu au curaj sau apreciau că este imposibilă aterizarea pe Otopeni. Pericolul cel mai mare, mi-a relatat navigatorul, la două zile după terminarea misiunii, îl putea reprezenta defectarea radiolocatorului, iar aparatul nu avea un alt sistem de rezervă. Un factor de risc, înaintea aterizării, îl putea constitui coliziunea cu o altă aeronavă, care ar fi apărut după un nor cumulonimbus, care ar fi ecranat identificarea unui aparat de zbor de către radarul propriu. Aceste situaţii posibile, din fericire, nu s-au petrecut, iar noi am aterizat, cu bine. Încă o dată am constatat că, deşi pilotau avioane fabricate în urmă cu 30-40 de ani, depăşite tehnic multe puncte de vedere, aviatorii militari sunt pregătiţi excelent, fiind adevaraţi “şoimi” ai cerului albastru. Zborul este viaţa lor. Nimic nu este mai tragic pentru un pilot decât oprirea de la zbor.

 

Cursus honorum

Evident, activitatea în cadrul Direcţiei de Cultură sau al Departamentului pentru olitica de Apărare şi Integrare Euroatlantică, impunea să fiu la curent cu evoluţia fenomenului militar şi alianţelor politico-militare, cu reformele ce au loc în armată în vederea adaptării sale la cerinţele unei armate membre în NATO. Deşi eram absolvent al Academiei şi posesor al încă două licenţe la facultatăţi socio-umane, am considerat absolut necesară preocuparea mea pentru învăţarea permanentă. Am absolvit Colegiul de Stat Major - ce funcţiona la Universitatea Naţională de Apărare. După absolvire, am fost numit şeful Şecţiei Gestionare Relaţii Civili-Militari, şi, peste puţin timp, consilier al secretarului de stat, dl. Ion Mircea Plângu. Apoi a urmat Colegiul Naţional de Apărare. Seria noastră a fost deosebită, trei dintre colegi au devenit şefi ai Statului Major General, respectiv generalii Mircea Chelaru, Eugen Bădălan şi amiralul Gheorghe Marin. Gl Mircea Chelaru a devenit şeful SMG, chiar pe parcursul pregătirii la Colegiu. În perioada de preaderare la NATO, am efectuat stagii de pregătire sau documentări la Monterey-SUA, Cartierul General NATO, SHAPE, EUROCORP, Brigada Franco-Germana, SHIRBRIG, Comanda apărării a armatei Daneze, Ministerele apărarii ale Spaniei, Belgiei, Portugaliei, Bulgariei etc. Am participat la câteva şedinţe ale unor comitete NATO, la adunarea generală a Asociaţiei Tratatului Atlanticului, conferinţe europene şi mondiale ale Asociaţiei Militarilor Creştini, seminarii internaţionale, activităţi la care am prezentat comunicări. De asemenea, la Universitatea din Chişinău, am prezentat comunicarea „Cestiunea Basarabiei în opera lui Mihai Eminescu”.

Am iniţiat legături cu Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, având, pe parcursul a şase ani, relaţii de colaborare personalizate cu dr. Robert Kenedy, directorul acestei instituţii, precum şi cu succesorul acestuia dr. John Rose. Concretizarea colaborării s-a materializat în cele 6 cursuri mobile organizate în ţara noastră, la care a participat un număr important de reprezentanţi ai principalelor instituţii ale statului, şi chiar ai societăţii civile. Activiţăţile erau conduse de profesori ai acestui centru, de specialişti NATO sau ai Departamentului Apărării al SUA. Menţionez doar două dintre acestea: „Soluţionarea conflictelor şi managementul democratic al apărării” şi „Managementul crizelor”. După desfăşurarea primului seminar, având clare principile planificării apărării în statele NATO, s-au făcut, pe cale de consecinţă, având acordul dl Constantin Dudu Ionescu, secretar de stat pentru politica de apărare şi integrare euroatlantică, propuneri pentru legea privind planificarea apărării, aflată în proces de avizare şi adoptare. După cel de-al doilea, am elaborat o „Concepţie privind managementul crizelor”, pe am trimis-o guvernului, precum şi la instituţiile interesate. Apoi documentul a fost discutat cu experţi NATO, care au apreciat viziunea şi concepţia noastă, şi ne-au sugerat unele principii şi mecanisme de soluţionare a crizelor. Ulterior, prin decizia primului ministru, s-a constituit un grup de lucru interministerial-ale cărei sesiuni le-am condus-, în scopul elaborării unei propuneri de act normativ privind managementul crizelor în România. În noua concepţie, managementul situaţiilor de criză, cu excepţia unei crize grave la adresa securătăţii naţionale, revenea guvernului, şi nu CSAT sau preşedintelui ţării. Ministerele manageriau crizele departamentale(mediu; sănătate, agricultură etc), dar şi în asemenea cazuri, guvernul controla situaţia şi punea la dispoziţie mijloacele financiare şi logistica adecvate situaţiei. De asemenea, prevedeam o delimitare clară între organele de decizie şi structurile tehnice sau forţele de întervenţie. După îndelungi discuţii şi dezbateri, după mai multe încercări, s-a adoptat cadrul legislativ pentru situaţiile de urgenţă, evident modificat. Rolul esenţial revine, de această dată, Ministerulul Administraţiilor şi Internelor. Şi nu guvernului cum ar fi normal. Nu s-a înţeles o filosofie simplă, aplicată cu succes în statele ce au tradiţii democartice şi instituţii trainice, şi anume: crizele se planifică din timp de normalitate, iar toţi managerii, începând cu nivelul cel mai de jos şi până în vârful piramidei societăţii, trebuie să fie pregătiţi pentru a gestiona o criză. Pe baza concepţiei M.Ap.N. şi a propunerii de act normativ în materie de management al crizelor, începând cu anul 2001, s-a elaborat cadrul legislativ pe baza căruia s-au creat inspectoratele pentru situaţii de urgenţă. Încă din anul 2000, am avut iniţiativa creării, după modelul altor state, a „Asociaţiei George C. Marshall-România”, care să reunească absolveţii români ai Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, de la Garmisch Partenkirchen–Germania. O dată constituită, asociaţia s-a bucurat de sprijinul autorităţilor române şi al partenerilor americani, organizând numeroase activităţi care, într-o formă sau alta, au contribuit la facilitarea procesului de aderare a României la NATO. Am avut şi o anumită activitate publicistică. Menţionez, doar, câteva lucrări şi studii: “Managementul Resurselor de Apărare”, lucrare pe care am coordonat-o;“ Un nou concept şi un nou sistem naţional de management al crizelor în România“; „Canalul Rin - Main - Dunăre şi importanţa sa strategică pentru cooperarea şi securitatea europeană”, studiu publicat în “Dunărea, securitatea şi cooperarea europeană la începutul secolului 21”, lucrare bilingvă, trimisă la bibliotecile a peste 150 universităţi din SUA şi Europa; „Afganistan, un pământ uitat de timp", în calitate de consultant militar. De asemenea, m-am îngrijit de apariţia, în limba engleză, a lucrării de referinţă „Globalizarea relaţiilor civili – militari: democratizare, reformă şi securitate”, ce conţine documentele conferinţei cu acestă temă, organizată, la Bucureşti, de Departamentul pentru Politica de Apărare în cooperare cu Asociaţia Internaţională de Ştiinţe Politice

Am avut ocazia să-mi desfăşor activitatea în subordinea sau să colaborez cu militari sau civili, personalităţi puternice, adevăraţi vectori ai reformei domeniului apărării. Activitatea în departamentul în care am lucrat, este o activitate de tip „interagenţie”, presupunând legături permanente cu organele administraţiei centrale, precum şi cu structurile centrale ale ministerului. Pe cale de consecinţă, am colaborat, în condiţii foarte bune, nefiind în subordinea lor, cu şefii Statului Major General, respectiv, generalii Dumitru Cioflină, Constantin Degeratu, Mircea Chelaru şi Mihai Popescu. Am fost solicitat, în mai multe situaţii, de gl. Dumitru Cioflină, cantemirist ca şi mine, pentru a rezolva unele situaţii importante. Era, şi mai este, o personalitate militară de excepţie: foarte echilibrat, înclusiv în situaţii de tensiune maximă; pregătire militară de deosebită; viziune de ansamblu asupra fenomenului militar; promotor al reformei în armată; meticulos, moral şi profunzime în gândire; respectat şi, lucru foarte important, ascultat de către politicienii de vârf ai ţării. Apreciez mult modul în care a dezvoltat, în perioada de preaderare, legăturile cu structurile euroatlantice, precum şi cu omologii săi americani, germani, francezi, unguri, belgieni, britanici, turci etc. De asemenea, am avut numeroase prilejuri de a acţiona pentru a rezolava unele sarcini stabilite de miniştrii apărării: gl. Victor Stănculescu; gl. Nicolae Spiroiu, ultimul minstru general activ, precum şi cu miniştri civili: Gheorghe Tinca, Victor Babiuc, Constantin Dudu Ionescu, Sorin Frunzăverde şi Ioan Mircea Paşcu. Am apreciat la gl. Nicolae Spiroiu viziunea, modul apropiat de lucru cu oamenii, deşi perioada sa de ministeriat s-a confruntat cu multe probleme dificle. Dl. Gheorghe Tinca a dat o mare deschidere a armatei spre societate, dechidere pe care, până atunci, n-o avea, sugerând unele acţiuni de la cele culturale, până le cele de factură pur militară, pentru înţelegerea mai bună a rolului său într-o societate democratică. Împreună cu gl. Cioflină, a acţionat pentru lărgirea şi sporirea consistenţei relaţiilor politico-militare ale României, care au impulsionat procesele de integrare a şării în structurile europene şi euroatlantice. Remarcabil este faptul schimbările paradicmatice, urmate de procesul modernizarii, de reformarea armatei au avut determinări intriseci şi nu a reprezentat un proces cu rosturi exogene. Pot spune că, în acest mod, s-a realizat inserţia socială a organismului militar. Semnele unui proces de politizare a armatei au apărut ceva mai târziu. Este regretabil şi, totodată, dăunător faptul că numirile în funcţii şi promovările de fac, la aproape toate eşaloanele, pe criterii de substanţă politică, şi nu de competenţă. Una dintre puţinele excepţii a constituit-o activitatea dl. George Cristian Maior, care a preluat funcţia de secretar de stat la dl Ion Mircea Plângu, care era membru al altui partid politic, şi a lucrat cu echipa pe care a avut-o precedesorul său.

DRESMARA, rod al parteneriatului strategic româno-american

În cadrul perteneriatului strategic intensificat româno-american, s-a demarat o colaborare fructuoasă cu Institutul pentru Managementul Resurselor de Apărare şi cu Centrul pentru Relaţii Civili-Militari de la Monterey (California), instituţii ce, împreună cu Institutul pentru Studii de Securitate, funcţionează în cadrul Şcolii Navale Postuniversitare. Domnul Constantin Dudu Ionescu, anterior ocupării funcţiei de secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Politica de Apărare şi Integrare Euroatlantică, a absolvit primul institut menţionat. Împreună cu reprezentanţi ai Statului Major General, am avut, şi eu prilejul, de a efectua o vizită de documentare la Şcoala Navală Postuniversitară de la Moterey. Apoi, un anumit număr de ofiţeri şi de salariaţi civili ce ocupau funcţii de conducere în domeniile planificării apărării şi relaţiilor civili-militari. A fost un mare câştig pentru armată. La iniţiativa domnul secretar de stat a făcut schimbări structurale, care au accelerat activitatea de pregătire a armatei şi ţării pentru integrare în NATO. Ca urmare, relaţiile internaţionale de cooperare politico-militară româno-americane s-au substanţializat în ritm alert. Demnitarul român, care asemenea ministrului apărării naţionale, dl. Victor Babiuc, era membru al guvernului, a avut iniţiativa constituirii unei asemenea instituţii, de factură postuniversitară, şi în România. Raţiunea era simplă şi pragmatică. România trebuia să beneficieze de propria-i instituţie, care să pregătească specialişti militari şi civili pentru acest domeniu important pentru realizarea interoperabilităţii cu structurile euroatlantice. S-a convenit, după analizarea mai multor variante, constituirea, la Braşov, în cazarma Academiei Forţelor Aeriene, a Centrului Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare. Împreună cu Partea Americană, am organizat un seminar de clarificare a rosturilor centrului şi de planificare a etapelor realizării şi funcţionării sale. Întrucât, dl. Ionescu a devenit ministru al apărării şi, apoi, ministru de interne, proiectul a fost continuat de către dl. Ion Mircea Plângu, care i-a urmat în funcţie. S-a dorit ca infrastuctura instituţiei să fie la cele mai înalte standarde în materie. Eram criticaţi de unele persoane din conducerea diferitelor eşaloane pentru faptul că ceea se realiza, infrastructura viitoarei instituţii se încadrau la categoria „lux”. Domnul secretar de stat Plângu a sprijinit realizarea centrului la cele mai înalte standarde în materie. Directorul centrului, care era în curs de realizare, comandorul-ulterior general, Jean Gavrilă, a vegheat, cu exigenţă şi profesionalism, la realizarea acestei instituţii la standardele convenite cu partenerii americani. Era informat, săptămânal, asupra evoluţiei lucrărilor. Eu am devenit consilier al secretarului de stat, crescându-mi foarte mult atribuţiile. Menţionez că acest proiect, finalizat în septembrie 2000, era unic în Europa şi permitea pregătirea în materie de management al resurselor de apărare, atât a unor specialişti români, cât şi străini. România are, de atunci, o instituţie modernă, care asigura pregătirea militarilor şi a unor personalităţi civile în problematica managementului resurselor de apărare, ativitate de mare interes naţional. De asemenea, tot aici, au fost pregătiţi, în număr apreciabil, specialişti ai unor armate din Europa. Îmi amintesc de faptul că, la o activitate de absolvire, un cursant cu gradul de colonel, a elogiat condiţiile de studiu şi de viaţă ale centrului, conchizând că „mi-aş dori să am asemenea condiţii şi la mine acasă”. Cuvinte de apreciere privind activitatea şi condiţiile de viaţă din centru, au avut şi absolvenţii străini, printre ei numărându-se şi un francez. Şi acum, la 12 ani de la inaugurare, merg cu multă emoţie la centru, care, între timp, şi-a lărgit aria de preocupări, devenind Departamentul Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare-DRESMARA-, trecut în componenţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. Rezultat al eforturilor sinergice româno-americane, DRESMARA contribuie la asigurarea cooperării regionale, securităţii şi stabilităţii în Europa centrală şi de Sud-Est, fiind unul din cele 15 centre NATO/PfP de educaţie şi instruire existente pe plan internaţional.

                    

 

 

Regele Mihai I al României

 

Asociaţia George C. Marshall-România, al cărui secretar general am fost, a decernat diplome şi însemne onorifice ale sale unor personalităţilor române şi străine, care au avut contribuţii esenţiale în procesul de integrare a ţării noastre în structurile europene şi euroatlantice. Colegiul director al Asociaţiei a hotărât să acorde Insigna şi diploma de Onoare MS Regele Mihai I al României. În expunerea de motive, s-a apreciat că MS a depus, în nume personal şi în numele statului român, diligenţe substanţiale pe lângă curţile regale ale unor state europene, astfel încât acestea au acceptat cererea de aderare a României la NATO şi UE. MS Regele Mihai se bucră de mare prestigiu şi respect, de o notorietate deosebită în toată lumea, ca urmare a faptului că este sigurul şef de stat din perioada celui de-al Dollea Război Mondial în viaţă şi reprezintă o personalitate importantă a istoriei româneşti, europene şi universale. A fost o mare onoare pentru noi atunci când, de la Casa Regală a României, ni s-a comunicat acceptarea propunerii noastre. Mai mult, Regele a acceptat şi invitaţia de a participa la festivitate de decernare a distincţiilor noastre. Ulterior, Regele Mihai a efectuat o vizită la sediul Asociaţiei, prilej cu care MS a fost informat de rosturile asociaţiei şi de acţiunile organizate vizând realizarea interesului naţional de integrare euroatlantică.

La puţin timp de la acest eveniment, Regele Mihai i-a spus secretarei sale particulare, doamna Constanţa Iorga, „organizează o activitate la Palatul Elisabeta pentru a mă întâlni cu militarii mei”. Este firesc ca Regele să folosească sintagma „militarii mei”, deoarece are „armata în sînge” şi s-a condus şi se conduce după reguli foarte precise de la care, niciodată, nu face rabat. Cât timp a fost şeful statului român, era considerat „capul armatei” şi a participat la campanii militare desfăşurate de armata noastră în cel de-al doilea război mondial. În plus, a învăţat la Liceul Militar „Mânăstirea Dealu”, ale cărei tradiţii au fost preluate de Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”.

 A fost un privilegiu pentru militarii invitaţi, iar pentru mine a fost ceva înălţător să fiu, timp de o oră, alături de MS Regele Mihai, prezentându-i colegii mei, unii dintre ei din conducerea ministerului. Evident, invidia a determinat pe un şef al SMG să-mi spună, cu maliţiozitate, că „acum eşti cu regele, după ce am fost cu...comuniştii”, deşi el a fost în funcţii mai mari decât mine lucrând tot cu comuniştii. Toţii ofiţerii erau obligaţi să fie membri de partid, în epoca comunistă.

MS Regele a ţinut în braţele sale, asemenea Arhanghelului Mihail, Sabia Dreptăţii, pe care a mânuit-o cu înţelepciune, conducând poporul român spre adevăr, spre realizarea intereselor sale naţionale în împrejurări istorice excepţionale. Discursul Majestăţii Sale, rostit în Parlamentul României, la 25 Octombrie 2011, a reprezentat un exemplu de înţelepciune, clarviziune, modestie, moralitate şi echilibru, calităţi care trebuie să-l caracterizeze pe un şef de stat. Are principii morale ferme, de la care, niciodată şi în nici-o împrejurare, nu a făcut rabat. A dezabrobat, încă de la o vârstă fragedă, comportamentul libertin şi, apoi, nedemocratic al tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a prăsit-o pe regina-mamă Elena în favoarea Elenei (Magda) Wolf Lupescu. Apoi, a fost mâhnit atunci Carol al II-lea, o exilează pe regina-mamă, la puţin timp după ce s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi, două zile mai târziu, a fost proclamat rege. Apoi, o aduce pe Elena Lupescu la București. „Ţiitoarea”, aşa cum îi spunea Ion Antonescu, sau „Duduia”, cum era alintată de Carol şi numită de presa anticarlistă, a dominat, practic, întrega viaţă a regelui şi a controlat camarila ce se formase în jurul acestuia, fapt ce avea să înfluenţeze malefic, atât societatea, în ansamblu, cât şi scena politică românească. Camarila era un grup interese, un grup de influenţă, care s-a implicat în numeroase acte de corupţie şi a contribuit la destrămarea vieţii democratice, favorizând acţiunea de dizolvare a partidelor politice şi instaurarea regimului de dictatură personală a regelui. Viitorul rege Mihai, nu a fost solidar nici cu aceste acţiuni. Dovada ce mai concludentă a respectării, cu sfiinţenie, a principiilor sale morale o constituie faptul că Regele Mihai I nu a participat la funeraliile tatălui său, trecut în nefiinţă, în anul 1953, şi înhumat în Capela Regilor Portugaliei de la Estoril. În anul în 2003, cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale, rămășițele lui Carol al II-lea au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeș, locul în care se odihnesc regii României. Şi de această dată, Regele Mihai I nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Margareta și Principele Radu. Astfel, Regele nu şi-a încălcat legământul, făcut sieşi, atunci când Regina mamă-fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult-, este îndepărtată din ţară.

Începând cu anul 2003, secretarul de stat, George Cristian Maior, al cărui consilier eram, m-a desemnat „punct de contact” al M.Ap.N. cu Casa Regală a României. În acestă calitate, am colaborat excepţional cu Principele Radu al României, care era reprezentantul special al Guvernului României pentru integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă, având rangul de ministru. Alteţa Sa a făcut lobby pentru România, întâlnindu-se cu reprezentanţi de seamă ai statelor străine, în ţară şi în afara acesteia. A organizat vizite ale unor reprezentanţi de seamă ai caselor regale europene, care au permis o mai bună cunoaştere şi o percepţie corectă a situaţiei ţării noastre. La multe acţiuni, a participat şi Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României. Am avut privilegiul să-l însoţesc pe AS Principele Radu în unele vizite în străinătate, pe timpul cărora a avut întrevederi cu personalităţi ce se ocupau de problematica apărării. Spre exemplu, în Finlanda, Estonia, Letonia şi Croaţia a întâlnit şefi de state, prim-miniştri, preşedinţi de parlamente, miniştri ai apărării, miniştri de externe, miniştri ai culturii etc. De asemenea, a prezentat o foarte bună şi apreciată conferinţă pe problematica rromilor în faţa corpului diplomatic, acreditat la Helsinki. Impresia asupa interlocutorilor era excepţională, Principele Radu, şi noi cei care-l însoţeam, am fost primiţi cu multă deferenţă şi solicitudine la toate nivelurile. S-au găsit, cu aceste prilejuri, soluţii la probleme destul de complexe şi complicate, care interesau statul român. Eu am fost, de la început, impresionat de calităţile sale umane, de cultura sa deosebită, de capacitatea de înţelegere profundă a mecanismelor de funcţionare a societăţii, a statelor şi alianţelor politico-militare. Principele are o capacitate remarcabilă de reprezentare a intereselor naţionale, dovedind o forţa sa de persuasiune singulară. Partenerii din NATO, apreciau mult rolul pe care Principele Radu îl avea în promovarea intereselor naţionale ale României. Spuneau că România a găsit o soluţie mai bună decât Bulgaria, în care Regele Simion a devenit, pentru o periodaă de timp, prim-ministru, funcţie care a erodat imaginea publică a sa şi a monarhiei bulgare.

Efervescenţe post ostăşeşti

 

Am părăsit, în 2005, armata, la câteva luni după termenul limită pentru pensionare. Am realizat că resursele mele nu s-au epuizat, neavând o deficienţă majoră de energie lăuntrică, iar viaţa mea spirituală nu se putea cantona într-o sterilitate morbidă sau şă se piardă în lucruri mărunte. De aceea, am continuat, este drept sporadic, colaborarea excelentă avută cu dl. George Cristian Maior, care, între timp, a devenit senator şi preşedintele Comisiei de Apărare din Senat. Am contribuit, într-o oarecare măsură, la reeditarea de către omul de litere de excepţie Augustin Buzura a Revistei „Cultura”, săptămânal apreciat în rândul literaţilor, dar şi al publicului larg. Apoi, am avut o propunere, acceptată imediat, de a deveni director general la Uniunea Naţională a Patronatului Român (UNPR), una dintre cele 13 confederaţii patronale existente în România. Nu ştiam aproape nimic despre patronate, despre partenerii de dialog social, în general. Am studiat legislaţia şi experienţele altor state, şi am ajuns la concluzia că, la noi, nu există un spirit civic de asociere din partea operatorilor economici. Am găsit, la această confederaţie, o situaţie inacceptabilă, deoarece organizaţiile patronale existente nu funcţionau la nivelul firesc, iar numărul lor de membri se cifra la câteva sute de firme. Sunt convins că situaţii asemănătoare erau la aproape toate confederaţiile patronale, neputându-se, decât scriptic, vorbi de o reprezentativitate a lor la nivel naţional. Am elaborat o concepţie de dezvoltare a UNPR în plan teritorial, ţinând seama de regiunile de dezvoltare economică. Pe baza ei, în termen de câteva luni, am constituit 9 organizaţii patronale, iar numărul de membri a ajuns la peste 3.000 de firme. Puneam accent deosebit pe serviciile pe care patronatele să le ofere membrilor săi, pe apărarea intereselor operatorilor economici şi configurarea unui mediu de afaceri prietenos pentru capitalul autohton. Prin urmare, veniturile proprii ale uniunii s-au mărit de aproape zece ori. Am participat la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional, precum şi la unele activităţi ale Consiliului Economic şi Social. Datorită unor viziuni diferite de cea a preşedintelui acestei confederaţii, am plecat prin demisie, după ceva mai mult de un an. Imediat, am început coordonarea activităţii de marketing de la o firmă ce avea ca obiect de activitate producerea şi desfacerea unor dispozitive medicale pentru persoanele cu disabilităţi, de la care am cumpărat şi un procent nesemnificativ de acţiuni. De aproape patru ani, sunt administrator general la Camera de Comerţ şi Industrie a Romîniei (CCIR), după ce o perioadă de scurtă de timp am fost director general-adjunct al Camerei de Comerţ şi Industrie a municipiului Bucureşti (CCIB). Este o activitate, care mi-a adus şi îmi aduce mari satisfacţii, deoarece sunt permanent în activitate, trebuie să conduc, ferm şi creativ, un număr important de oameni. Am înţeles logica şi chintesenţa mediului de afaceri, preocuparea pentru continuă adaptare la nou. Merg, frecvent, la spectacole de operă şi la concerte simfonice ale Filarmonicii „George Enescu”. Arta, în diversele ei forme, mă tonifică spiritual, mă eliberează de energiile negative, fenomen pe care Aristotel l-a denumit catharsis.

 

Spiritul cantemirist, cântec al sâgelui

 

Evident, înainte de a veni la Liceul Militar de la Breaza, ştiam, relativ, puţine lucruri despre patronul său spiritual, Dimitrie Cantemir. Conoşteam doar că a fost domnitor al Moldovei şi mare savant, membru al Acdemiei din Berlin. Mai ştiam că a fost autorul unor importante lucrări ştiinţifice ale epocii şi că, după bătălia cu turcii de la Stănileşti, înfrânt fiind, şi-a găsit refugiul la curtea ţarului Petru I. Chiar din perioada când eram “boboc” cantemirist, am avut curiozitatea aflării argumentelor pentru care renumitului liceu militar i-a fost atribuit numele acestui mare enciclopedist roman. Am fost, de la bun început, impresionat nu de calităţile sale militare, ci de pregatirea enciclopedică pe care o avea patronul spiritual al liceului nostru. Cantemir a fost, de fapt, primul enciclopedist român, reprezentant de seamă al Renaşterii, şi unul dintre cei mai importanţi savanţi ai vremurilor sale. A avut preocupări de mare consistenţă ştiinţifică în diferite domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, muzică. Pe bună dreptate, poate fi considerat tipul de ”uomo universale” al umanismului românesc, contribuind mult la înflorirea culturii poporului român. A fost o personalitate complexă, care a realizat prima sinteză a culturii naţionale, pregătind apariţia iluminismului în ţările române. Constantin Noica numea „cercetarea în cuvânt”, „o cercetare în care Cantemir nu e îndărătul nostru, ci, poate, înaintea noastră”. Marele savant este, de asemenea, considerat a fi primul filosof emblemetic pentru cultura românească. Pe mine m-a împresionat elogiul cantemirian al tăcerii, pe care o considera a fi “capu” filosofiei. El scria că, ,,pururea din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii a izvorât”. Am înţeles că, în accepţiunea lui Cantemir, tăcerea reprezintă, de fapt, o perioadă necesară de gândire aprofundată, de reflexie asupra problemelor vieţii. Oare-retoric întreb, şi mă întreb – câţi dintre noi, cei de astăzi, în preocupările noastre existenţiale, mai avem “cultura tăcerii?”. Toate acestea, ne îndrituiesc să admitem existenţa unui “spirit cantemirist”, a unui ritm esenţial cantemirian, un cântec al sângelui dincolo de forme şi sisteme. Menţionez că, sintagma “spiritual cantemirist” sau cea de “spirit cantemirian” nu a fost folosită niciodată în procesul nostru de învăţămînt, la dirigenţie, bilanţuri sau la raportul companiei. Dacă s-a folosit, în acei ani vreodată, eu nu-mi amintesc. Oricum, sintagma “spiritul centemirist” a prins viaţă şi a devenit celebră mult mai târziu. Dar, fară ca sintagma să se clameze, pot afirma, faptul că întregul proces de instruire şi educare era organizat în spirit cantemirian, adaptat, evident, condiţiilor epocii şi specificului liceului militar. Dovezile cele mai concludente pot fi: gradul înalt al procesului de învăţămînt orientat spre însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice şi umaniste fundamentale, a valorilor culturii naţionale şi universale, nefiind neglijată nici-o disciplină; cadre didactice cu o pregătire ştiinţifică multidisciplinară şi exigente; elevi avizi să-şi însuşască cunoştinţele ştiinţifice şi umaniste fundamentale, valorile culturii naţionale şi universale; moralitate exemplară şi spirit de colegialitate şi de neprecupeţire a eforturilor; spirit patriotic şi mîndria de a fi militar şi român; emulaţie permanentă şi în toate domeniile; lucru în echipă şi, nu în ultimul rând, respectarea demnităţii oamenilor, în special a celor mai mici şi mai slabi ca noi. Conchizând, pot afirma că liceul militar a constituit pentru generaţia noastră, un autentic mediu educogen, cum, probabil în acea perioadă, nu era era o altă instituţie care s-o depăşască. Expresia elocventă a acestui spirit sunt miile de ofiţeri cantemirişti, care şi-au slujit şi îşi slujesc necondiţionat Ţara. Din promoţia noastră, 23 de colegi au ajuns în vârful piramidei militare. Spiritul cantemirist în care ne-au fost modelate personalităţile, îl păstram, şi acum, mereu în suflete, fără să realizam acest fapt, făra să epatăm. Îl păstram, imanent şi inconştient, natural, ca pe un organ intern al trupului nostrum, ca pe un sistem de valori propriu cantemiristilor. Crezul meu de viaţă a fost şi este tocmai spiritul cantemirist.

 

Nedumeriri cantemiriste

 

Am întâlnit în rândul politicienilor, dar şi al unor militari cu funcţii înalte, persoane ce aveau sentimentul iluzoriu al eternităţii lor pe funcţii, ca şi cum armata sau societatea au început şi se termină cu ei. Apoi constată, tardiv si regretabil, cât de fragilă a fost această iluzie a unui definitivat. Un fost şef al SMG, ajuns politician, atunci a fost întrebat de către un coleg şi prieten cantemirist de ce susţine o îniţiativă legislativă, ce ştirbeşte demnitatea militarilor, ei devenind „beneficiari” ai sistemului clientelar, şi nu mai au proprietatea gradelor. Răspunsul lui a fost stupefiant: “eu sunt un om de… dreapta…” Parcă demnitatea şi onoarea ar avea ideologie de dreapta sau de stânga. Atunci, în mod natural, apar întrebări. Oare aparteneţa la un partid politic este de natură şă-ţi altereze sistemul de valori în care te-ai afirmat ca ofiţer şi general, şi ai educat şi pe alţii? Sau, poate, interesul material? Ori anumite ilegalităţi săvârşite pe timpul activităţii militare reclamă o protecţie partinică, pentru a evita o condamnare? Oricare ar fi situaţia, este dezonorantă pentru cel în cauză pierderea conştiinţei apartenenţei la comunitatea militară, o categorie de cetăţeni care s-au sacrificat pentru ţară, care – fără să fie privilegiaţi –, au multe şi grele obligaţii. Parcă un gol sufletesc cu margini nelimitate îmi cuprinde fiinţa, atunci când constat că tocmai cei puşi să îţi apere interesele sunt adevăraţii denigratori. Se crează o imagine devalorizantă pentru armată, atunci când un general al său este acuzat sau condamnat pentru fapte de corupţie. În câteva împrejurări, am fost uimit să constat că, şi Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, prin conducerea ei, este ataşată politic, nesocotind deviza sub care funcţionează „Patrie, Onoare, Demnitate”. Unii membri ai conducerii naţionale, dar şi teritoriale, au fost avansaţi în grade, motiv pentru care au devenit „apărători” ai puterii, şi nu ai celor pe care îi reprezintă.

De acea, sunt convins că noi cei ce formăm “marea mută”, nu trebuie să devedim o pasivitate contemplativă sau să ajungem la o imaterialitate a aspiraţiilor şi regretelor, ci trebuie să ne manifestăm, energic şi sinergic, pentru respectarea demnităţii celor ce slujesc, necondiţionat, Ţara.

 

 

 

 

                          

 

 

 

FARMECUL NATURAL AL VIEŢII MILITARE

 

 

Gl. bg(r) Mihail Ţăpârlea

 

 

LAUDATIO

 

 

Lucrarea “Piramida Cantemiristă”, reprezintă o formă memorialistică unică în cultura românească, o călătorie în timp şi evenimente, ce relevă sensurile esenţiale ale vieţii ostăşeşti din perspectiva unicităţii fiecăruia dintre autori. Sunt înfăţişate experienţe personale, simpatii, antipatii, antinomiile şi sensurile esenţiale ale vieţii ostăşeşti trăită în cele mai diferite ipostaze. Scrierile semenilor mei generali constituie, prin ele însele, un corpus de experienţe personale. Ele ne relevă o viaţă autentică a celor ce au ales o carieră a demnităţii şi onoarei, ajungând, peste ani, în vârful piramidei militare. Remarcabil este faptul că memoriile poartă nimbul cantemirian, care a reprezentat pilonul de forţă al carierei noastre militare.

Lucrarea înmănuchiază mărturisiri vibrante ale unor personalităţi remarcabile şi, deopotrivă, ale unor temperamente lirice, chiar dacă s-au manifestat în rigorile aspre ale cadrului ostăşesc. Retrospectivele autobiografice, chiar de la o sumară lectură, permit identificarea unor bărbaţi puternici, cu o vulcanică forţă întelectuală şi acţională, adevărate repere pentru cei ce doresc să urmeze o carieră militară.

 Este o datorie de conştiinţă să-mi exprim gratitudinea nemărginită pentru îniţiatorii proiectului “Piramida Cantemiristă”, respectiv eminentului profesor Constantin Giurginca, domnului col. Constantin Mocanu, comandantul Colegiului Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” şi, în special, domnului colonel Viorel Ciobanu, care cu nesfârşit altruism, cu devoţiune fără seamăn, au făcut posibilă apariţia aceastei lucrări unice în memorialistica militară. Ştiu câte întâlniri, câte discuţii, câte deplasări s-au efectuat, câte mii de apeluri telefonice au fost date pentru a convinge pe unii dintre noi să aşternă pe hârtie amintirile din perioada cantemiristă. Ştiu ce zbateri s-au produs, şi câte deligenţe au fost depuse pentru găsirea fondurilor necesare pentru apariţia acestui al doilea volum. De aceea, coordonatorii proiectului merită toate elogiile şi recunoştinţa noastră, a cantemiriştilor, dar şi ale cercetătorilor în domeniul istoriei ultimei jumătăţi a secolului XX şi a începutului secolului al XXI-lea. Sunt convins că, o dată cu trecerea timpului, lucrarea îşi va spori valoarea documentar-ştiinţifică, deoarece experienţele individuale împărtăşite au fost marcate de schimbări fundamentale de orânduire socială, de alianţe politico-militare, precum şi în filosofia şi structura armatei. Mai ales că mulţi dintre autori au fost vectori sau protagonişi ai acestor transformări.

 

 

Introspecţie cantemiristă în stil … eclectic

 

Acum, în miezul deplinei maturităţi, am deschis larg fereastra memoriei mele, care cuprinde nesfârşite şi neşterse amintiri din anii în care, cu o nedisimulată mândrie, purtam uniforma de cantemirist. De ceva timp, nu mai port uniforma cantemiristă, dar am viu în sufletul, în toată simţirea mea, în felul meu de a fi, stilul de viaţă care se ghidează, în liniile sale esenţiale, după spiritul cantemirist.

Mai întâi, am eliminat efemeridele din rândul numeroaselor întâmplări şi evenimente la care am asistat sau am fost actant. Apoi, am identificat un şuvoi neuitat de nădejdi, splendori, seninătăţi, deznădejdi şi sclipiri cantemiriste. De-a lungul timpului, ele s-au distilat şi purificat, în creuzetul sufletului meu. După îndepărtarea cortinei uitării, am regăsit toate trăirile mele semnificative de atunci, purificate şi ferecate în armura indestructibilă a timpului. În arcul timp, ele s-au transformat într-un tezaur memorialistic, care – acum răscolit –, rezonează, profund şi lăuntric, într-o sferă de puritate sufletească sublimă. Unicitatea şi fluiditatea lor sunt, şi acum – după patru decenii şi jumătate –, la fel de intense, fără să-şi piardă nimic din valoarea sau tensiunea lor afectivă. În substratul lor metafizic, sunt sintetizate întregul sens şi întreaga chintesenţă ale vieţii mele.

            După o introspecţie selectivă, m-am oprit asupra celor mai preţioase dintre ele şi, mai ales, asupra celor ce se circumscriu sintagmei „spirtul cantemirist”, sintagmă ce reprezintă coloana vertebrală, esenţa definitorie a carierei şi existenţei mele. Am „extras” ceea ce a fost mai relevant pentru mine, dar şi ceea ce am apreciat a avea o încărcătură memorialistică, ce pote fi de folos celor ce urmează o carieră militară sau celor ce doresc să se documenteze în materie de „cantemirism”. M-am străduit să prezint faptele, impresiile şi trăirile mele, aşa cum le-am perceput în epocă, cu gândirea şi sufletul meu de atunci. Nu am încercat o risipire a subiectivităţii, nici împiedicarea curgerii şi fluidităţii amintirilor, care se contopesc într-un şuvoi de trăire lăuntrică. În redactare, am evitat folosirea unor criterii epistemologice, străduindu-mă să respect dezideratul goethian de a mă descrie, de a nara în şi din spiritul vremii de referinţă.

 Analizând chestionarul, nu am suportat ideea că, aidoma unui examen, trebuie să răspund strict la întrebările pe care le cuprinde, deşi acestea, pe lângă problemele domeniale de conţinut, au şi o raţiune de ordonare cronologică. Eu nu am ţinut seama, stricto sensu, de întrebările din chestionar, deoarece am vrut ca, în scrierea mea, să evidenţiez unele episoade de viaţă, care să aibă nu numai o semnificaţie memorialistică, dar şi o anumită „savoare” pentru tinerii cantemirişti. Am socotit că ar fi mai fecundă o abordare, care să nu se bazeze pe un criteriu domenial sau cronologic. De aceea, în ordonarea lor nu am folosit aceste criterii, decât în mică măsură. Dar, recitind cele scrise, am consatat, nu fără surprindere, că am respectat criteriul eclectic de clasificare.

 

Mediul social, etnografic şi geografic natal

 

M-am născut la 16 nioiembrie 1949, pe meleaguri mehedinţene, în casa părintească din satul natal, Pădina Mică. Localitatea este situată în sectorul Pădina al Piemontului Bălăciţa, piemont ce reprezintă partea de sud-vest a Platformei Strehaia ce aparţine, din punct de vedere tectonic-structural, Podişului Getic, denumit şi “Capul de albie” al Bazinului Dacic. Practic, satul îşi are vatra în zona de îngemânare a părţii de Sud-Vest a Câmpiei Dunării cu podişul, având o altitudine în jurul a 200 m. Solul este de tip brun roşcat de pădure, fiind de valoare medie, propice culturilor cerealiere şi viţei de vie, precum şi pădurilor de salcâm, stejar, fag, carpen şi tei. Geografic, satul este situat la o depărtare de 12 km faţă de Vânju Mare, 45 de Drobeta Turnu Severin şi 77 faţă de Craiova. Locuitorii localităţilor vecine îl numesc şi “Ravu”, probabil de la primii săi locuitori care se numeau Răveanu. Şi acum, mai multe familii poartă acest nume.

Venirea mea pe lume în casa părintească a fost asistată de sora bunicii paterne, căreia, întotdeauna, m-am adresat, aşa cum era tradiţia zonei, cu apelativul “Moaşa Ioana”. Aşa era o practică ancestrală în cele mai multe sate ale Olteniei. Maternităţile erau la mare distanţă, salvările erau puţine, iar SMURD nici măcar nu exista în planurile…. guvernanţilor epocii. Gravidele năşteau acasă, asistate de femei mai în vârstă, numite moaşe, care, asemenea neonatologilor, acordau noilor născuţi şi primele îngrijiri. După “instituţia moşei”, urma cea “naşilor”. Naşii mei erau, amândoi, învăţători în sat. Se numeau Elena şi Goriţă Iliescu. Vârsta lor era apropiată de cea a bunicilor mei. Numele de botez era stabilit de naşi. Era un semn de respect faţă de ei. Eu am fost botezat cu numele Mihail, întrucât unul dintre fiii naşilor, student pe atunci, purta acest nume. Fratele meu mai mic, la botez, a primit numele de Goriţă, iar eu îl apelez Gore. Am crescut în casa bunicilor din partea tatălui. Bunica, Maria, mi-a îndrumat primii paşi. De aceea, îi spuneam “mamă”, iar mamei biologice i-am spus “mămică”. În mod corespunzător, bunicului i-am spus “tată”, iar tatălui “tăticu”.

În timpul copilăriei mele, satul nu era electrificat, iar locuitorii nu aveau aparate de radio. Mijloace de informare aveam foarte puţine. Un patefon marca “Master Voice”, a fost primul şi, multă vreme, singurul instrument media care mi-a “încântat” coplilăria, ascultând muzică populară, romanţe şi café-concert. Patefonul era singurul obiect cu care tăticu a venit din prizonierat. Muzica era redată de pe discuri de carbon, pe care noi le numeam „plăci". Apoi, am început să citesc ziarul la care era abonat tata, precum şi revistele “Luminiţa” şi “Arici Pogonici”. Publicaţiile respective mi-au lărgit, complementar şcolii, orizontul cunoaşterii.

Primele filme artistice le-am vizionat în biserica satului, în care, în naos, se instala un ecran din pânză albă pe care era proiectat filmul, cu care o „caravană cinematografică” venea cam o dată pe an. Biserica, din cauza ultimului război, nu avea altarul şi iconostasul amenajate. De asemenea, pereţii nu erau pictaţi. Din păcate, şi acum, biserica nu este terminată. Zidurile ei, după mai mult de 70 de ani de când a fost construită, s-au deteriorat foarte mult, iar refacerea este, din ce, în ce mai costisitoare. Puţinii şi vârstincii locuitori ai satului nu au mijloacele financiare necesare reconstruirii bisericii, iar guvernanţii nu sunt interesaţi de această situaţie.

 

 

Antecesorii mei şi dorinţa de a deveni ofiţer

 

Ion, bunicul meu patern, a luptat în primul razboi mondial, fiind împropietărit de regele Ferdinand cu suprafata de 3 ha de teren agricol. Îmi relata, încă de când aveam 5-6 ani, diferite episoade din războiul de reântregire şi, mai cu seamă, din bătălia celebră de Mărăşeşti. Tatăl meu, Constantin, la rându-i, a participat la cel de-al doilea război mondial. A plecat de acasă la 19 ani pentru a-şi satisface stagiul militar în cadrul Regimentului 4 Grăniceri, şi a revenit cu câteva luni înainte de a împlini 30 de ani dintr-un lagăr de prizonieri de război de la Moscova.

Evenimentele de la 23 august 1944, l-au prins în funcţia locţiitor al comandantului Pichetului de grăniceri de la Nădlac. Chiar din ziua următoare, armata germană a declanşat ostilităţile faţă de armata română. La 27 august, în urma unei lupte disproporţionate cu o subunitate germană, cei caţiva militari care, în acele momente, se găseau în pichetul de grăniceri, au fost luaţi prizonieri de război şi duşi într-o tabără din apropierea Vienei.

M-au impresionat foarte mult relatările sale despre prizonierat. De aceea, voi încerca o redare, cît mai fidelă, a unora dintre ele. La început, prizonierii, care aparţineu mai multor naţiuni, erau puşi să presteze diferite munci, menite să sprijine armata germană, care începuse, în ritm alert, să se retragă din România, datorită presiunii mari la care era supusă de trupele româneşti şi sovietice. Pe acest fond strategic al războiului, prizonierii, pe la sfârşitul lunii octombrie 1944, au fost abandonaţi de către germani. Administraţia şi forţele de pază ale lagărului, au părăsit acest loc de detenţie, lăsând porţile larg deschise. Prizonierilor li s-a recomandat să mergă în ce direcţie vor: spre Occident sau spre Răsărit către statele de provenienţă. După câteva minute de deliberare, tata a luat hotârârea de a se deplasa spre ţară, în intenţia de a se reintegra în armata română sau de a ajunge în satul natal, la părinţi. Alţi prizonieri, puţini la număr, s-au îndreptatat către Occident, nădăjduind o viaţă mai bună. Printre aceştia, spunea tata, se afla şi un consatean de-al său – “fratele lui Năică”.

 Drumul catre ţară a fost parcurs pe jos. A reuşit să treacă, pe timp de noapte, linia frontului, prin intervalul dintre două mari unităţi sovietice aflate în ofensivă, şi a intrat pe teritoriul Romaniei. A trecut înot râul Mureş, având în spate valiza cu documentele şi puţinele lucruri personale. Norocul, de această dată, nu i-a mai surâs. A fost făcut, din nou, prizonier de război de o unitate din eşalonul doi al armatei roşii. Nu mai înţelegea nimic, armata sovietică era aliata armatei noastre, luptând cot la cot împotriva trupelor germane, iar militarii români erau făcuţi prizonieri. Fiind, de acum, „prizonier la ruşi”, a fost trimis în Polonia, unde toţi cei ce aveau un statut asemănător au fost organizaţi pe detaşamente.

În scurt timp, coloanele de prizonieri au început deplasarea spre Uniunea Sovietică. Deplasarea prizonierilor români, din ţară şi până în lagăr, s-a efectuat prin „marş forţat”, care a durat aproape 2 luni. Hrana pe care o primeau prizonierii mărşăluitori era ca şi inexistentă. În timpul haltelor, se preocupau să găsească rădăcini comestibile ale unor plante sau, chiar, insecte. De cele mai multe ori, apa pe care o consumau provenea din râuri, pârăie sau din bălţile rezultate în urma ploilor. Deşi era însetat, avea grijă să nu bea, deodată, o catitate mare de apă, pentru a nu fi şocat. Rareori, se consuma apa din fântâni, deoarece cele mai multe dintre ele erau, după metode de luptă ancestrale, „otrăvite”. Îmbolnăvirile au fost deosebit de fecvente, şi mulţi îşi pierdeau viaţa, din caza epuizării sau a dezinteriei, mai ales. Cei ce nu mai puteau continua drumul, erau abandonaţi sau, în anumite cazuri, împuşcaţi. Tatăl meu credea că, aproape jumătate dintre prizonieri, au murit pe tmpul deplasării. Pentru a face faţă efortului extraordinar de intens la care erau supuşi, a abandonat raniţa şi echipamentul pe care le avea asupra sa. Mai mult, bocancii deveniseră inutilizabili, fapt penru care i-a aruncat, continuând marşul desculţ. A păstrat asupra sa doar documentele personale.

Spre sfârşitul anului, au ajuns la destinaţie: un lagăr de prizonieri de război de lângă Moscova. Deşi munceau în construcţii cam 12 ore pe zi, viaţa în lagăr era mai uşoară, deoarece se hrăneau, cel mai adesea, cu pâine şi ceai. Uneori, li se oferea şi un terci, ce era rezultanta amestecului dintre pâine şi o supă de legume. Supa putea fi de linte, varză şi, uneori, fasole. Ulterior prizonieratului, tatăl meu, niciodată, nu a mai băut ceai, spunând că „ ...în lagăr, am băut toată cantitaea de ceai ce mi s-a cuvenit pe timpul întregii mele vieţi”. Fără să aibă vre-o zi liberă, munceau cam 12 ore pe zi la construirea unor locuinţe sau la reconstruirea clădirilor afectate de bombardamente. Aşa au trecut patru ani şi jumătate. Era mâhnit că guvernul român nu s-a preocupat, aşa cum au făcut alte guverne – şi mi-l dădea exemplu pe cel japonez –, de soarta cetăţenilor săi captivi Uniunii Sovietice. Prizonieratul fiind, în opinia sa, cvasiinterminabil. Prizonierii japonezi, au părasit lagărul cu 2-3 ani mai înaintea celor români. Bunica Maria îmi povestea că, în acest timp, trăia momente cumplite. De tatăl meu nu ştia nimic, deoarece era considerat „dispărut în campania 1941, în luptele de la 27 august 1944 ale R.4 Grăniceri”. Părinţii tatălui meu, potrivit legislaţiei epocii, au primit un „Titlu de pensie”. Abia la sfârşitul anului 1946, s-a primit o telegramă de la Uniunea Societăţilor de Cruce Roşie din URSS, Filiala oraşului Moskova, prin care, în numele prizonierului Ţăpârlea I. Constantin, bunicii erau înştinţaţi că „Sunt sănătos, n’aveţi grijă de mine, o duc bine. Sper că, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând, ne vom vedea”. Adresa de expediere era codificată: MO 60/41, fără să se menţioneze Lagărul de prizonieri de război de la Moscova. ”Curândul”, invocat în telegramă, s-a „întins” pe parcursul a doi ani şi 3 luni. Mai târziu, când eram cantemirist, cercetând arhiva familiei, am găsit telegrama respectivă de care tata nu ştia nimic. S-a emoţionat, retrăind unele momente din lagăr şi relându-mi cum reuşau, cu sprijinul populaţiei locale, să-şi îmbunătăţească hrana zilnică. Al doilea dintre cei trei fii ai lor, Gavrilă, a murit, în vara anului 1944, de tuberculoză, când abia împlinise vârsta de 21 ani, şi era un eminent sublocotenent al armatei române. Cel de-al treilea fiu, Vasile, adolescent fiind, era „copil de trupă” şi nu ştiau prea multe nici despre el. Ulterior, a devenit un bun poliţist la Poliţia Capitalei.

 Întoarcerea intempestivă din lagăr a tatălui meu, a fost o mare bucurie pentru familie. Călătoria de la Moscova până la Bucureşti, care a durat 2 săptămâni, s-a făcut cu trenul, în vagoane destinate transportului de animale – denumite în epocă „bou-vagon” – sau, uneori, pe acoperişul acestora. Iată, cum tânărul recrut, care abia ieşise din adolescenţă, acum, întors acasă, era un bărbat călit, în vârstă de aproape 29 de ani. Nu avea prea multe obiecte personale. În câteva săptămâni de la întoarcere, în plină iarnă a anului 1949, s-a căsătorit, cu Mareta, o tânără din acelaşi sat, care, la plecarea sa în armată, era elevă în şcoala primară.

 

 

 

Primii paşi în conturarea personalităţii

 

În satul natal am urmat clasele primare. Şcoala primară funcţiona într-o clădire cu arhitectură frumoasă, rechiziţionată de la Ion Ghiţulescu, care era cel mai de „vază” locuitor al satului. În şcoală, noi învăţam în „clase paralele”. Clasa I cu clasa a III-a, şi a II-a cu a IV-a, desfăşurau orele, simultan, în aceeaşi sală de clasă. Atunci când elevii clasei mai mici erau ascultaţi, cei mai mari efectuau teme, şi invers. De multe ori, eu eram atent şi la lecţiile clasei mai mari.

Îmi amintesc, cu mult respect, de primul învăţător, care era şi naşul meu, Goriţă Iliescu, aflat la o vârstă venerabilă. În clasa I, el a fost cel care m-a învăţat să citesc şi să scriu. Apoi, în clasa a IV-a, am avut învăţător pe Ion Şotălă, dascăl tânăr, dinamic şi bine pregătit. Reţineam cam tot ceea ce ne spunea la ore. Temele, de cele mai multe ori, le făcem tot la şcoală, cu o oră înainte de începerea cursurilor. Cu toate acestea, am fost premiant, iar la una dintre serbările de şfârşit de an, învăţătorul a afirmat că acordă premiul întâi elevului „care ştie aproape cât mine”. Am fost plăcut surprins să aflu că acela eram tocmai eu. Evident, tata era mulţumit de prestaţia mea şcolară. Pe cale de consecinţă, nu a intervenit decât de puţine ori în activitatea mea de şcolar, şi atunci doar pentru a mă sfătuii.

Gimnaziul l-am urmat în satul vecin, Pădina Mare, care era reşedinţa de comună. Deplasarea de la casă la şcoală o făcem pe jos, îndiferent de condiţiile meteo. Pentru a ajunge la orele didactice, foloseam drumuri de exploatare şi poteci pentru traversarea a două dealuri. Lungimea traseului ce, zilnic, dus-întors, trebuia parcurs era de 4 kilometri numai într-un sens. Deplasarea o făceam indiferent de condiţiile meteo. În fruntea copiilor, care mergeau în şir indian, era, întotdeauna, admirabila şi exigenta profesoară de română, Elena(Nuţi) Ghiţulescu, fiica propietarului clădirii în care funcţiona şcoala primară. De la Elena Ghiţulescu, cei mai mulţi dintre noi, am învăţat să vorbim corect limba română, accentuând, întotdeauna, pe cunoaşterea şi respectarea regulilor gramaticale. Atunci, am început să descifrez sensurile polisemantice ale cuvintelor. Limbajul pe care-l foloseam nu se încadra, aproape de loc, idiomului „oltenesc”, şi se apropia mult de limba literară. Ceea ce am învăţat atunci, nu am uitat nici-o dată, fapt ce m-a ajutat mult pe timpul anilor de studii şi în carieră. De aceea, şi acum, după aproape 5 decenii, îi sunt recunoscător distinsei mele profesoare. Secretele matematicii le-am asimilat de la venerabilul profesor Ion Miulescu, iar tainele naturii de la diriginta mea, doamna Ghidel Florica.

Deseori, îmi revine în memorie situaţia economică dificilă a celor mai mulţi oameni, înclusiv a părinţilor mei, care, deşi munceau din greu cele 5 ha de pământ, pe care le aveau, nu dispuneau de mijloace de existenţă suficiente. Lucrările agricole se efectuau cu mijloace rudimentare. Ineficientele utilaje agricole erau folosite cu ajutorul animalelor. Cea mai dificilă operaţiune, mi-se părea a  fi, seceratul, care se efectua manual, indiferent de temperatura aerului, de cele mai multe ori, caniculară. Doar, la „amiază” se lua o pauză de masa şi de odihnă. Locul ales era la umbra unui pom. Secerele folosite erau ascuţinte înaintea începerii fiecărei zile de seceriş, în scopul tăierii mai facile a tulpinelor de grâu. Apoi, mănuchiurile de grâu erau legate în snopuri, care erau transportate, apoi, la „arie” unde urmau să fie aşezate în „stog”, care aveau o formă poliedrică, ce se termina printr-un vărf piramidal sau conic. Aria era locul special amenajat unde se treierau cerealele. Treieratul era efectuat cu ajutorul forţei mecanice dezvoltată de de un motor denumit „vapor”,  ce funcţiona cu aburi, asemenea locomotivelor vremii. Acesta avea o roată volantă de mari dimensiuni, ce, prin intemediul unei curele, antrena maşina de treierat, denumită „batoză”. Rolul acesteia era acela de a asigura desfacerea boabelor din spice. Grâul, astfel rezultat, era colectat în saci.Ca produse secundare, rezultau paiele, care erau aşezate în „căpiţe”, pleava şi mult, foarte mult praf. Ulterior, paiele erau transportate în gospodării pentru a servi la hrana şi îngrijirea animalelor, în timp ce pleava nu avea nici un fel de valoare.

Am fost impresionat şi profund marcat de un episod. Era vremea „cotelor”. Adică, o parte importantă din ceea ce produceau agricultorii, era preluată de către stat. Pământul se lucra rudimentar cu ajutorul animalelor. De multe ori era secetă şi, astfel, recoltele erau mici. Cu toate acestea, cotele trebuiau livrate statului. În caz de nelivrare, veneau perceptorii şi goleau cu forţa hambarele. Familii întregi nu mai aveau mijloace de subzistenţă, fiind autarhice, doar în sensul că tot ceea ce produceau consumau. Cred că avem 4 ani când am asistat, plângând, la un asemenea act de forţă petrecut în gospodăria noastră. Evident, plânsul meu nu a impresionat pe nimeni, iar perceptorii au purces la „executarea silită”. Îmi amintesc de faptul că părinţii îmi cumpărau încălţăminte şi imbrăcăminte doar de două ori pe an: la Sfintele Sărbători de Paşte sau la începutul noului an de învăţămînt.

 

Demnele şi onorantele „furci... cantemiriene”

 

            Iată cum, antecesorii mei, au fost slujitori ai Ţării, în uniforma de culoarea imaşului. Din povestirile lor, a rezultat că armata a fost, întotdeauna, în slujba ţării, iar profesia militară, deşi are multe greutăţi şi riscuri, este nespus de frumoasă. Aşa a încolţit în conşiinta mea ideea de a deveni militar. Era, deci, un vis „secret” din copilărie, care a fost alimentat şi de profesorul de geografie din gimnaziu, Ion Dumbrăveanu, care abia se întorsese la catedra de geografie din satul său natal, după ce efectuarea stagiului militar şi obţinerea calităţii de ofiţer în rezervă. Eminentul dascăl ce, peste ani, avea să devină şeful Inspectoratului Şcolar al judeţului Mehedinţi, ne povestea nouă, elevilor, episoade din viaţa de militar. Vorbea cu elocinţă despre situaţiile deosebite prin care a trecut pe timpul aplicaţiilor şi al exerciţiilor tactice organizate de regimentul în care se instruia, despre diferitele întâmplări – unele cu iz de aventură – la care a participat, spiritul de cooperare şi întrajutorare al militarilor şi despre prestigiul social al cadrelor militare.

Ulterior, ideea de a deveni, şi eu, militar, mi-a incolţit. Aşteptam momentul potrivit pentru a-mi încerca forţele la un liceu militar. Am fost decepţionat când, la terminarea gimaziului, am aflat că pot urma cursurile unui liceu militar, doar începând cu clasa a X-a, respectiv, anul al treilea de liceu. Aşa că, fără nici un fel de pregătire prealabilă, m-am înscris la cel mai prestigios liceu din Turnu Severin, care, în acei ani, se numea Şcoala Medie Mixtă nr-1, respectiv Liceul „Traian”. Concurenţa era mare, cam patru candidaţi pe un loc. Şi am fost fericit când am vazut că numele meu nu este înscris pe lista .... respinşilor, pe care am consultat-o prima dată, deoarece în faţa listelor de admisi, era foarte multă animaţie. Mai era încă un avantaj. Pe listele celor respinşi, deşi erau foarte lungi, mă puteam idetifica uşor, deoarece erau întocmite în ordine alfabetică. Era o zi călduroasă, iar eu mi-am scos sandalele din picioare şi, desculţ fiind, am alergat cât am putut de repede, pe asfaltul încins, la sora mamei, Voichiţa, căreia i-am comunicat veste cea bună. Şi acum, după mulţi ani, îi port o recunoştinţă nemarginită. Tanti Chiţa-aşa cum o numeam –, a avut grijă de de mine, fiind de mare ajutor părinţilor mei. Timp de 2 ani, am locuit, în camera pe care mătuşa mea o avea cu chirie pe Calea Traian – Strada mare, cum îi spuneau severinenii.

Erau vremuri grele. Pâinea se vindea pe cartelă. Eu avem ca îndatorire să stau la cozile interminabile pentru a cumpăra „pâinea neagră”, deoarece cea „semialbă” sau cea albă erau mai scumpe, preţul fiind aproape dublu. Trei clase au fost „mutate” de la Liceul Traian la Liceul Teoretic nr. 3 din oraş, deoarece clădirea acestuia era nouă, şi erau spaţii de învăţământ neocupate. Aveam rezultate mulţumitoare la învăţătură, situându-mă în prima jumătate a clasei.

Aici, cu o lună înaintea sfârşitului clasei a IX-a, un căpitan de la Comisariatul Militar al raionului Turnu Severin, a avut o întâlnire cu o parte dintre băieţi, care ar dori să urmeze o carieră militară. Ne-a prezentat modul în care, având asentimetul părinţilor, putem să ne înscriem la concursul de admitere pentru Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza. Am acţionat rapid. Eu am întocmit „autobiografia” tatălui. Am înserat şi faptul că a fost prizonier la sovietici. Mulţi dintre cei înscrişi „picau la dosar”, ca urmare a activităţii părinţilor lor. Erau vremuri în care „lupta de clasă” era pilonul construcţiei politice şi sociale a ţării. Am avut, permanent, o teamă de faptul că, din acest considerent, dosarul poate fi respins. Nici nu le-am spus părinţilor de intenţia şi visul meu de a urma o carieră militară.

La puţin timp după terminarea anului şcolar, am efectuat deplasarea la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, în vederea susţinerii examenului de admitere. Cred că, din regiunea Oltenia, am fost peste 200 de candidaţi. Sub conducerea ofiţerilor şi subofiţerilor de la comisariatele militare, de la gară la Liceul Militar, ne-am deplasat în formaţie de 6 coloane şi, probabil, 40 de rânduri. Aici am fost întâmpinaţi şi „luaţi în primire” de energicul căpitan Alexandru Vlădescu, care, în timp scurt, ne-a organizat pe plutoane. Toţi candidaţii olteni formau o companie. Cazarea s-a efectuat în sala de sport a liceului, iar noi dormeam pe saltele aşezate pe podea. Hrănirea se făcea în „sala cu mese”, pe serii. Concuram mai mult de patru candidaţi pe un loc.

După probele sportive, care erau eliminatorii, au început să plece cei nu treceau baremele stabilite. Alţii au plecat după testele psihologice şi după examenul medical. Examenul de cunoştinţe s-a susţinut la patru discipline (limba şi literatura română; matematică; fizică şi chimie). La primele două discipline, examenul era scris şi oral, iar la celelalte numai oral. Cei ce nu aveau „note de trecere” la lucrarea scrisă, de asemenea, părăseau competiţia. Pe timpul „careului”, care se făcea atât dimineaţa, cât şi seara, erau nominalizaţi colegii care trebuiau să părăsească examenul. Careul devenea, astfel, din ce în ce, mai mic. În final, am fost fericit, când dl căpitan Vlădescu, mi-a citit numele printre cei ce erau admişi. Am primit ordin de serviciu şi foi de drum pentru a mă prezenta pe 12 septembrie 1965 la liceu.

M-am întors, în satul natal, la părinţi, şi le-am spus că voi urma o carieră militară. Am făcut acest lucru, după ce am venit „victorios” de la examen. Dacă aş fi cerut, a priori, consimţământul părinţilor, cred că mama ar fi avut unele rezerve să devin militar, spre deosebire de tata care ar fi susţinut intenţia mea. Eu eram foarte mândru că, trecând peste multe încercări, deveneam cantemirist. A fost o vacanţă scurtă, dar frumoasă, petrecută în Bucureşti, la fratele tatei, Vasile, şi în mediul rustic în care m-am născut.

 

 

Boboc cantemirist

 

 Am avut emoţia debutului în viaţa militară, o dată cu repartizarea noastră pe clase şi echiparea în ţinuta de instrucţie de culoare kaki. Impactul cu statutul de „boboc”a fost destul de dur. Am început învăţarea primelor noţiuni din regulamentul serviciului interior, regulamentul de front şi cel al disciplinei militare. Totodată, am învăţat poziţia „drepţi” şi acordarea salutului militar. Clasele A-F, constituiau prima companie comandată de dl. căpitan Aurel Dominde, ofiţer care, atunci, a reprezentat cel mai concludent exemplu personal pentru noi. Era un model de comportament din toate pnctele de vedere: uman; militar; moral; fizic; ţinută; comunicaţional. Căpitanul Ioan Cherpec şi locotenentul major Florian Lache îl secondau cu brio în activitaea de educare militară generală a elevilor din compania noastră. Căpitanul Cherpec purta o ţinută impecabilă cu nasturi strălucitori la vestoane, care, probabil, erau auriţi. Nasturii noştri trebuiau să fie, de asemenea, lucioşi. Pentru aceasta, îi lustruiam aproape zilnic, deoarece se oxidau rapid, sau „cocleau”, cum spuneau comandanţii noştri. Pentru ca, la inspecţia de dimineaţă, să nu avem nasturi „cocliţi” şi, pe cale de consecinţă, să nu fim atenţionaţi sau chiar pedepsiţi, noi ne lustruiam nasturii cu periuţa şi pasta de ...dinţi. Era procedeul cel mai la îndemână. Uneori, operaţiunea se făcea, mai uşor, cu „Luceol”, o pastă dezoxidantă, pe care o procuram destul de anevoios din comerţ.

O parte dintre colegii noştri, nu s-a putut acomoda cu rigorile vieţii de elev la liceul militar. Pe cale de consecinţă, au decis să ne părăsească. Locul lor era ocupat, după puţin timp, de cei care erau reuşiţi „sub linie”. Clasele aveau, fiecare, câte 36 de elevi. Eu eram în clasa a X-a F. Cam trei sferturi dintre noi proveneau din mediul rural. Explicaţia constă în aceea că viaţa în mediul rural era destul de incomfortabilă şi cu multe vicisitudini, stare ce le conferea acestor copii de ţărani posibilitatea adaptării mai facile la normele ostăşeşti, la rigorile şi sacrificiile pe care le incumbă cariera militară. Şi nu în ultimul rând, cei mai mulţi dintre părinţii noştri, nu aveau suficienţi bani pentru a-şi întreţine copiii la alte şcoli. Cred că, şi acum, elevii Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, preponderent, provin din familii cu venituri mici sau extrem de mici. Cei ce au mulţi bani, nu-şi „sacrifică” odraslele la colegiile militare, le trimit să studieze în străinătate sau la licee de „fiţe” din ţară. Treptat, am început să ne cunoştem şi, după criterii numai de noi ştiute, să ne împrietenim, devenind, în câteva luni, un grup ostăşesc coerent, ai cărui membri răspundeau, individual sau „in corpore”, nenumăratelor solicitări legate, în primul rand, de învăţământ, disciplină şi autoadministrare. Nu am avut momente de recul, ci numai unele episoade mai dificile, dar pe care le-am depăşit.

 

Program cantemirist

 

Programul zilnic cuprindea: gimnastica de înviorare; activităţi administrative; igiena personală; deplasarea la sala de mese şi micul dejun; înspecţia de dimineaţă; 6 ore de învăţămănt, cu o pauză mare de 20 de minute după primele 3 ore; gustare pe timpul pauzei mari; dejun; odihnă; sport sau activităţi recreative, timp de 2 ore; studiu obligatoriu, pe parcursul a 4 ore; cina; apelul de seară; igienă personală şi binemeritata odihnă de noapte(8 ore). Stingerea era dată, tot prin difuzoare, difuzându-se melodia Silance, interpretată la trompetă de Tino Rossi. Lumina electrică era, imediat, stinsă, iar elevul de serviciu şi plantonul urmăreau ca toţi elevii să fie în pat, pentru odihna de noapte.

Studiul era dirijat de un elev autoritar din an mai mare. Erau profesori de serviciu la cabinetele de specialitate, iar noi puteam să solicităm consultaţii. În ultima oră de studiu, aveam permisiunea de a merge la bibliotecă sau în sala de lectură, unde, de regulă, studiam bibliografia recomandată sau citeam lucrările, revistele şi ziarele care ne interesau. Aşa se explică nivelul înalt de pregătire al cantemiriştilor.

            Noi nu aveam femei de serviciu, iar întreţinerea sectoarelor o făceam singuri. Fiecare elev avea responsabilităţi precise. Eu răspundeam de curăţenia din sala de clasă. Sâmbăta după amiază, aveam program administrativ. Trebuia să raşchetez, împreună cu alţi doi colegi, parchetul. Operaţiunea era deosebit de grea, deoarece raşchetam parchetul cu ajutorul unor cioburi de sticlă, găsite prin curtea sau grădina liceului. După raşchetare, ştergeam parchetul cu petrosim iar, apoi, îl ceruiam şi îl lustruiam cu ajutorul unor cârpe. Tot atunci, în pauzele programului administrativ, am învăţat să joc tenis de masă, folosid podiumul pe care se afla catedra profesorilor. În locul paletelor de tenis, utilizam, cu destul succes, un manual-cred că era cel de geologie-, care avea coperţile cartonate. Pe holul etajului la care aveam sala de clasă, era instalată doar o masă de tenis, şi era foarte greu să prinzi „rând”. De aceea, foloseam şi noi ce aveam mai la îndemână pentru a juca tenis de masă.

La sfârşitul clasei a X-a, vacanţa a fost doar de o lună, deoarece am fost selectionat pentru „blocul de defilare” al Liceului pentru a participa parada militară, ce urma să se desfăşoare la Bucureşti, cu ocazia zilei de 23 august 1966. Antrenamentul a fost foarte intens, desfăşurându-se în Breaza şi în cazarma unui regiment mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Atunci, ne-am desăvârşit deprinderile la instrucţia de front. Blocul nostru de defilare deschidea parada militară. Publicul ne aplauda, deoarece eram cei mai tineri militari, perfect aliniaţi, îmbrăcaţi în frumoasa uniformă de liceean militar, compusă din şapcă şi veston deschis la gât de culoare albă, cravată neagră, pantalonul albastru cu lampas roşu şi pantofi negri. Pentru noi era o activitate impresionantă. Ca o recompensă, câţiva colegi – printre care mă enumăram şi eu –, am fost trimişi la mare, în cazarma de la Capul Midia. Era prima dată când vedeam marea. Condiţiile de cazare şi igienă, precum şi calitatea hranei, erau de nivel trupă, evident sub standardul liceului militar. Eram atent supravegheaţi de comandanţii, care ne însoţeau. Intram în apă cu grupa din care făceam parte, şi tot în „formaţie” făceam plajă. Erau măsuri asiguratorii pentru a evita unele accidente. O indigestie, m-a determinat să plec mai devreme. Eram mulţumit că am văzut prima dată marea.

 

Dascăli şi colegi de excepţie

 

Aveam coleg de clasă pe cel mai înalt elev din liceu, Florian Constantin, care, după ce a abandonat cariera militară, a devenit unul dintre cei mai buni rugbişti ai naţionalei României. Reprezenta „reperul” nostru pentru toate activităţile ce presupuneau adunarea clasei sau delasarea acesteia. Admirabil coleg, cu simţ nativ al umorului, non aporic şi non conflictual, emana în prejma lui echilibru şi multă pozitivitate. Faptul că el- „turnul de control al liceului”-, era în clasa noastră ne crea şi un inconvenient. În situaţiile în care noi nesocoteam anumite reguli sau norme interne, profesorii sau ofiţerii de serviciu decelau imediat faptul că elevii de la „F” au făcut ceva. Ulterior, când, în mod voit, trebuia să facem anumite neconformităţi, îi sugeram colegului nostru să nu participe sau, pentru a induce în eroare, să meargă cu colegii din altă clasă. Florian este, acum, un important politician şi om de afaceri constănţean. Participă şi, uneori, organizează, evident pe Litoral, întâlnirile noastre anuale, punându-ne, cu generozitate, la dispoziţie toată logistica necesară.

Ştefan Toporan, cel mai bun dintre noi la învăţătură, era şeful de clasă. Funcţie pe cât de ingrată, pe atât de importantă în structura militară. El era un factor de echilibru şi de atenuare a inerentelor tensiuni ce apăreau în relaţiile intra sau inter grup. Şi astăzi, la 45 de ani de la absolvirea liceului, el este tot „şeful nostru de clasă”. Ţine evidenţele la zi ale tuturor colegilor şi ne „convoacă”, cel puţin o dată pe an, la o întâlnire colegială, la care participă cam două treimi dintre cei 33 de colegi, întrucât firul vieţii s-a întrerupt pentru trei dintre ei. La unele întâlniri, participă şi soţiile noastre. Revederile sunt tonifiante pentru noi toţi, ele reprezintă o expresie şi o consecinţă a spiritului cantemirist. Remarcabil, şi poate unic, este faptul că, din cei 36 de colegi de clasă de la „F”, 5 au ajuns generali ai armatei noastre: Gheorghe Borugă, Ciurea Ion, Gheorghe(Gică) Nicolaescu, Nicolae Popescu(Nae) şi subsemnatul. Este o performanţă notabilă nu numai a noastră, dar şi a profesorilor noştri. Relev şi faptul că toţi colegii mei au ajuns comandanţi, profesori sau specialişti militari de mare clasă în structuri ale armatei sau ale sistemului naţional de securitate. Întâlnirile noastre, atât în timpul actvităţii, cât mai ales acum, sunt pentru noi toţi reconfortante psihic şi afectiv. Enumăr, în mod aleatoriu, şi nu după criterii de simpatie: Caius Popescu; Toma Avrămuţă; Nicolae Popescu; Ion Mareşi; Adrian Teodorescu; Dan Pârvulescu; Toma Gelu; Ion Onescu; Vasile Ivanof; Constantin Vieraşu; Gheorghe Dulgheroiu; Marian Ionescu, Gheorghe Ştefan; Nicolae Ichim; Mihai Predescu; Dumitru Pârlogea; Constantin Ionaşcu; Dumitru Marin; Virgil Diaconu; Virgil Pănescu; Ioan Oprean; Matei Dumitru; Nicolae Fefea. De la celelalte clase, păstrez relaţii de prietenie cu Vasile Băeţelu, Didoiu Ion, Emanoil Cucu, Nicolae Zaharia, Rizea Ion, care a fost şef de promoţie în liceul militar. De asemenea, am conlucrat cu mulţi colegi cantemirişti din promoţii diferite.

Aveam profesori minunaţi, cu o pregătire temeincă, exigenţi şi, în acelaşi timp, apropiaţi de noi. Cel mai important dascăl pentru noi era diriginta clasei, profesoara de chimie Alexandrina Pietrăreanu. Noi am apreciat mult pe toţi profesorii pentru pregătirea lor, pentru modul corect în care eram evaluaţi. Nu am aflat, pe timpul liceului, de intervenţii care să favorizeze pe unul sau altul dintre noi, sau de „atenţii” către cadrele didactice şi comandanţi. Nu erau „pilele”. Funcţionau criterii şiinţifice şi morale de apreciere. De aceea, şi acum, îmi amintesc cu multă consideraţie de dascălii mei. Fără a face comentarii, doresc să enumăr pe cei al căror nume îmi vine, în timp ce scriu, în memorie: Sofia Costaş, română; Alexandru Babov, limba rusă; Benedek Roland şi Ligia Popescu, limba franceză; Stanca Spânu, geografie; Felicia Marin, matematică; lt. Col. Constantin Ungureanu, educaţie fizică şi sport; Ştefan Marinescu, biologie etc.

 

Spiritul cantemirist şi cântecul ostăşesc

Lt. Col Dumitrache Butoi, profesor cu atitudini, concepţii de viaţă şi comportamente alese, ne-a iniţiat în tainele muzicii, prezentându-ne diferitele genuri de creaţie muzicală. Cu mult entuziasm, ne vorbea despre operă, care – în viziunea sa – reprezintă un moment apoteotic al creaţiei în muzică şi în arta interpretativă. Pledoaria sa pentru operă m-a impresionat, provocându-mi, a priori, disponibilitatea de a urmări spectacole de operă. După primele opere vizionate, deşi la început mi se păreau „grele”, am dobândit o apetenţă, şi acum neasfinţită, pentru spectacolele muzicale de acest gen. O parte importantă, a educaţiei noastre ostăşeşti o reprezenta şi învăţarea de cîntece patriotice şi ostăşeşti. Ele ne însufleţeau în deplasările noastre în cazarmă, care se făceau în formaţie. Erau două modalităţi de deplasare: “cu cântec” sau în “pas alergător”. Noi optam, de cele mai multe ori, pentru prima variantă. Subofiţerii din famfara Liceului ne învăţau aceste marşuri, evident pa baza celor stabilite de profesorul nostru de muzică. Remacabil era faptul că noi învăţam cîntece ce aparţineau, cu precădere, creaţiei muzicale naţionale, dar universale. Dintre acestea, îmi amintesc Marşul Gloriei din opera verdiana Aida, pe care, şi acum, îl fredonez, chiar şi atunci cînd vizionez spectacolul operei respective. Melodia şi versurile sunt nemuritoare:

Cântaţi Gloria ţării, azi e sărbătoare!

    De departe vin bravi eroi, ce au învins pe duşmani

Lăsaţi câtecul vostru tot mai sus să zboare

Iar în calea lor presăraţi, cu avânt, flori şi élan.

 

Sâgele şi-au vărsat

Patria au salvat

Visul de mult dorit

Azi e implinit…

 

Constrângeri ....necantemiriene

 

În liceu, nu aveam voie să deţinem aparate de radio, probabil pentru a nu asculta posturi interzise, cum erau atunci „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. Era, cred, o regulă valabilă în toată armata pentru elevi, studenţi şi militari în termen. Aveam, însă, un sistem intern de radioficare, care funcţiona în dormitoare. Programele de televiziune puteau fi urmărite, doar în timpul liber sau „la ordin”. Pentru aceasta, era înstalat un televizor în Sala de festivităţi. O dată pe săptămână, în acest spaţiu, vizionam un film şi, uneori, asistam la diferite spectacole prezentate de trupe profesioniste de teatru, la conferinţe prezentate de personalităţi ale vremii sau de diplomaţi militari străini. Aici, am participat la un spectacol memorabil prezentat de o formaţie artistică a Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Bucureşti. Din formaţie, făceau parte Vlad Rădescu şi regretatul Florian Pitiş, artişti tineri remarcabil de talentaţi. Vlad Rădescu devenise celebru, deoarece era unul dintre protagoniştii filmului „Dacii”.

Respectul faţă de colegii mai mari din clasa a XI-a era necondiţionat. Îi salutam atunci când îi întâlneam, şi le ascultam sfaturile. Fiecare clasă era condusă de un elev din anul superior, în afara programului de învăţămînt. Noi îl aveam, în calitate de „monitor”, pe elevul sergent Ion Cumpănăşoiu, datorită căruia, având o notă de 3 şi una de 6 la fizică acordate de dl profesor Remus Pietrăreanu, nimeni altul decât soţul dirigintei noastre, s-a trimis o scrisoare părinţilor prin care se spunea că eram în pericol de a rămîne corigent. Dl prof. Pietrăreanu era foarte exigent. Acorda nota 8 celor ce stăpâneau la perfecţie materia. Notele de 9 şi 10 reprezentau „evenimente didactice”. Cred că, în clasa noastră, doar şeful ei, Ştefan Toporan, a avut unele medii de 9, deşi el era un elev eminent.

Urmare a scrisorii primite, tatăl meu l-a anunţat pe fratele lui din Bucureşti, care, imediat, s-a deplasat la liceu, pentru a constata situaţia în care mă aflam. Până să ajungă scrisoarea la destinaţie, situaţia mea se schimbase în bine. Media la fizică era, de acum, şase, deoarece mai primisem, între timp, o notă mare. Discuţia unchiului meu cu diriginta şi căpitanul Cherpec a evidenţiat un profil de elev diferit de cel „în pericol să rămână corigent”.

Încă din perioada de admitere, unul dintre colegii mei severineni-Gheorghe Păuna- mi-a spus „Miţă”. Apelativul era format din prima silabă al numelui de botez şi prima silabă a numelui de familie. Aşa mă apeleză, şi acum, colegul meu col. Constantin Ionaşcu, remarcabil specialist în transporturi militare.

 

Vrem mărar mai... rar

 

Evident, hrana ce ni-se oferea, avea valoarea calorică prevăzută în actele normative în materie ale acelei perioade, respesctiv, 2500 calorii. Organismele noastre erau în creştere, şi aveau nevoie de un asemenea volum de calorii. Meniurile nu erau, însă, suficient de diversificate. Cartofii, orezul şi macaroanele erau de nelipsit. Mâncarea de orez era denumită „balast”, tocana de legume în care predominau cartofii “adunare generală”, iar brânza din macaroane era numită “aromă de brânză”. Ceaiul, se zvonea în rândul nostru, conţinea “bromură”, probabil, în scopul frânării pornirilor noastre erotice.

Un fapt, însă, a fost aproape de un paroxism comportamental. Voi încerca să-l descriu pe scurt. „Spatele” liceului cum se numeau, atunci, „serviciile” sau logistica de acum, s-a aprovizionat cu o mare cantitate de mărar. Întrucât această benefică plantă era perisabilă, toate mesele noastre zilnice, timp de o săptămână, erau constituite din feluri de mâncare din mărar: sos de mărar; tocăniţele, cartofii, ciorbele, chiftelele sau alte feluri de mâncare cuprindeau, invariabil şi în exces, mărar. Până şi clătitele, servite la desert, aveau brânză cu.... mărar. Mărarul, devenise, aşadar, suveran în toată gama de preparate culinare. Doar ceaiul, laptele şi iaurtul nu conţineau această mirifică plantă al cărui loc, apreciază unii specialişti, ar trebui să fie în...farmacie. Sintetizând, pot afirma că nici un meniu nu era conceput în afara mărarului.

Tot mai mulţi colegi, şi eu insumi, consonant lor, îşi manifestau nemulţumirea. Se pare că, la simpla noastră semnalare, nu s-a luat nici un fel de măsură. Ajunşi la capătul rabdării, în timpul unei cine, colegii din clasa a XI-a, au început să scandeze: „Nu mai vrem mărar! Vrem mărar mai... rar!”. Noi, cei din clasa a X-a, i-am secondat imediat. Scandările celor aproape 700 de elevi au creat un vacarm asurzitor şi, evident, inacceptabil din punct de vedere al prevederilor regulamentelor militare. Alarmat de cele întâmplate, ofiţerul de serviciu, energicul căpitan, Constantin Susanu, a intrat intempestiv în sala de mese şi, cu o voce puternică de tenor, a ordonat „Tăceţi! Tăceţi! Tăceţi!”. Cum nu a fost auzit de unii elevi, şi neascultat de alţii, a scos pistolul, l-a orientat spre tavan, şi a strigat din nou, mai puternic şi, evident, mult mai...argumentat. „Tăceţi că trag!” Era pentru prima dată, când cineva ni se adresa, când ne soma în acest fel. Toţi, deândată, am tăcut. Ofiţerul de serviciu, în continuare, ne-a făcut „o prelucrare” energică şi convingătoare privitoare la protestul nostru colectiv, care era interzis de regulamentele militare. Totodată, a promis că va raporta despre „excesul de mărar culinar” conducerii liceului. Dovadă că a sesizat comanda liceului, este faptul că, începând cu a doua zi, mărarul nu a mai reprezntat o „povară” culinară pentru elevi. După câţiva ani, l-am întâlnit pe colonelul Susanu la Academia Militară, unde era şeful unui birou ce se ocupa de organizarea învăţământului militar universitar.

 

Arhetipul frumuseţii feminine

Poartă de intrare în Valea Prahovei şi zonă de contact dintre deal şi munte, oraşul „cuibului de şoimi cantemirişti”, avea, în acea perioadă, o populaţie în jurul a 15.000 de locuitori. Cilma este blândă iar aeroionizarea, predominant negativă, constituie  factori favorizanţi pentru dezvoltarea intelectuală şi psihomotorie. Departe de tumultul marior oraşe, localitatea îndeplinea, condiţiile climaterice şi socio-culturale pe care întemeietorul primului liceu,  Nicolae Filipescu, le-a gândit a fi necesare pentru un liceu  militar. Învoirile în oraş erau rare şi scurte. Uneori, aveam învoire doar în zilele de duminică. Erau, însă, şi perioade de „carantină” pe timpul cărora învoirile erau interzise. Oraşul era destul de mic, şi oferea puţine posibilităţi de a ne petrece timpul liber. Îmi amintesc că existau doar două cofetării, un cinematograf la Casa de cultură şi un parc. Timpul îl petreceam mai mult plimbându-mă. Rareori, vizionam un film. În Breaza, cele mai multe fete erau deosebit de frumoase, parcă cele mai frumoase din ţară. Posedau, ca nimeni altele, pecetea eontică a frumuseţii. Pe timpul unei învoiri, am cunoscut-o pe Aneta Stanciu, elevă la Liceul brezean „Aurel Vlaicu”. Era prietena  frumoasei Franciscăi Tudor, amica colegului şi sătenului  meu, Emanoil Cucu de la Clasa a X-a G.     Atunci, am simţit primii fiori ai dragostei adolescentine, acea vrajă demonică unică a iubirii. Nu aveam posibilitatea de a comunica cu prietena mea decât în scris. De aceea, cu mult trac, am scris prima scrisoare unei fete. Am fost ajutat, la stilizarea textului, de prietenul şi colegul meu de clasă, Gheorghe(Gică) Nicolaescu, care era eminent la limba română, deoarece citea mult. Tătăl său, din câte îmi amintesc, era bibliotecar într-un oraş din sudul Olteniei.

Mult mai târziu, gl. Gheorghe Florea, comandantul brigăzii braşovene de vânători de munte, mi-a relatat un aforism al vremii specific zonei : „Să nu-ţi iei fată din Breaza şi cal de la Comarnic!”Am încercat să descopăr temeiul acestui îndemn. Cei aproape 800 de elevi ai Liceului Militar, precum şi sutele de adolescenţi din localitate creau, pe plan local, un raport supradimensionat, disproporţionat în favoarea băieţilor. De aceea, fetele aveau mulţi „curtezani”. Prin urmare, puteau apărea şi unele comportamente îndoielnice. La rândul lor, cele mai multe fete doreau relaţii de prietenie cu elevii cantemirişti. Erau atrase nu numai de uniformele noastre albastre cu lampas roşu, sau de perspectiva de a avea cariere onorante, ci şi de modul nostru sobru şi civilizat de comportare. De cele mai multe ori, relaţiile de prietenie nu puteau, în epocă, atinge un grad avansat de intimitate.

Promisiunile de căsătorie făcute de unii dintre colegi rămâneau, după terminarea liceului, în cea mai mare parte a lor, doar vorbe în...vânt. Câţiva colegi,  ulterior absolvirii liceului, au realizat mariaje reuşite cu fete din Breaza.

Evident, au urmat cei aproape 4 ani de şcoală militară la Sibiu, şi relaţiile noastre nu au fost atât de apropiate, încât să evolueze spre un mariaj. Nici imediat după ce am devenit ofiţer, nu am considarat oportună o căsătorie, iar noi comunicam sporadic. De aceea,  Nety, aşa cum o alintam, s-a grăbit, şi s-a căsătorit cu alesul inimii sale.

Cât despre sintagma  „...caii de la Comarnic”, am înţeles că era recomandată evitarea cumpărării lor, deoarece cei mai mulţi dintre ei sufereau de silicoză animalieră, ca  urmare al particulelor existente în aer, ce erau emanate de la fabrica de ciment din localitate, care polua o mare parte din Valea Prahovei.

 

 

Paradoxul libertăţii în spirit cantemirist

 

Ca „boboc” cantemirist, a fost, la început, mai greu. Am încercat să găsesc soluţii pentru a mă acomoda şi integra cât mai rapid în realitatea liceului. Cea mai bună modalitate pe care am aplicat-o, mi-a fost sugerată de tatăl meu, înainte de începerea devenirii mele cantemiriene. „În armată, ca şi în societate, cu cât respecţi întocmai regulile specificate în regulamentele militare, cu atât mai mult eşti mai...liber” La început, am considerat spusele tatălui meu ca un paradox, dar viaţa de zi cu zi i-a dat dreptate. Iar eu i-am fost recunoscător. În toată cariera mea militară, dar şi acum în activitaea cotidiană, în relaţiile de serviciu, în relaţiile sociale pe care le cultiv, mă conduc după un asemenea principiu. Această consecveţă a mea a determinat ca, în cei peste 40 de ani de activitate în calitate de militar, dar şi, ulterior, în „viaţa civilă”, să nu fiu niciodată sancţionat, nici măcar cu „mustrare scrisă”.

Observaţii şi mustrări verbale am primit. O dată, în timpul pregătirii pentru parada militară ce urma să se desfăşoare cu prilejul Zilei naţionale a României –23 august 1966 –, am cules câteva pere din livada liceului, în condiţiile în care consumul de fructe era interzis pentru a nu avea probleme digestive de sănătate. Am consumat câteva din ele, iar pe cele două pere rămase le ţineam în buzunare. Am fost văzut consumând pere de ofiţerul de serviciu, acelaşi căpitan Susanu. Pe timpul „careului” ce se făcea, zilnic, cu elevii ce compuneau „blocul” de defilare, am fost scos în faţa formaţiei, iar abaterea mea a fost prelucrată, şi s-a sugerat să-mi fie atribuit apelativul „pară”. Evident, doar dl. căpitan a fost sigurul care, în câteva rânduri, astfel, m-a apelat.

 

Diriginta şi opţiunea pentru specialitatea chimie militară

 

Îmi amintesc că, la puţin timp de la începerea clasei a X-a, la un extemporal la chimie, am fost primul care a rezolvat problema dată. Cred că a fost şi prima notă maximă obţinută de mine. Chimia nu era disciplina mea predilectă, aşa cum au fost geografia, geologia sau biologia. „Cheia” rezolvării problemelor de chimie o preluasem de la domnişoara profesoară Popa de la liceul civil din Turnu Severin. Doamna dirigintă a rămas plăcut surprinsă de prestaţia mea. M-a evidenţiat şi, totodată, m-a atenţionat că, dacă nu voi obţine note maxime la chimie de acum încolo, va fi vai şi amar de mine, interpretându-se că manifest rea voinţă la învăţătură. Evident, m-am străduit să nu-mi dezamăgesc diriginta şi, drept urmare, după absolvirea liceului, m-am înscris să susţin examen de admitere la specialitatea chimie militară a Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Liceul nostru avea repartizate 10 locuri. La fel ca mine, au procedat încă trei colegi de clasă: Florian Constantin, Ion Mareşi, Nicolae Popescu. Examenul a fost trecut de toţi cei 4 elevi ai clasei a XI-F. Era un gest de recunoştinţă, de mare consideraţie pentru diriginta noastră, pentru toate calităţile sale de dascăl şi om.

Nu am regretat niciodată alegerea făcută. Specialitatea chimie militară mi-a oferit satisfacţii deosebite pentru scurta perioadă în care am lucrat în domeniul protecţiei antichimice, dar şi după aceea pe parcursul întregii mele cariere.

Aşadar, iată cum un simplu extemporal la chimie, mai bine spus cum calitatea deosebită a dirigintei noastre a influenţat hotărâtor opţiunea mea şi a altor colegi pentru specialitatea militară NBC, aşa cum, în limbajul NATO, este numită, astăzi, chimia militară.

 

Asfinţirea sentimentului suficienţei

 

Acomodarea cu specificul şcolii militare a fost naturală, aproape fără dificultăţi majore, deoarece pregătirea militară generală şi deprinderile de bază necesare vieţii ostăşeşti le aveam temeinic formate din perioada cantemiristă. De asemenea, cunoşteam, în bună măsură, principalele prevederi ale regulamentelor militare generale. Specialitatea noastră nu avea elevi numeroşi. Un factor favorizant de coeziune, îl reprezenta faptul că nucleul de bază, îl formau cantemiriştii, din care erau patru colegi de clasă de la F. Ceilalţi colegi proveneau de la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc. În fiecare an de studiu, erau între 18-20 elevi, care formau un pluton. Cele patru plutoane formau o companie. Compania mea făcea parte din „batalionul mozaic”, ce format din cîte o companie reprezentând specialităţile: pază obiective speciale (securitate); pompieri; chimie; intendenţă şi finanţe. Primele două specialităţi aparţineaau de Ministerul de Interne. Comandantul batalionului era lt. col. Pompiliu Stănescu, ofiţer de pompieri. Era celebru pentru faptul că punea un accent deosebit pe respectarea regulilor de prevenire a incendiilor. Interzicea călcatul ţinutei. Când era ofiţer de serviciu, alarma, în mod repetat, subunitatea care era „pichet de incendiu”.

Pe parcursul unei singure luni, în decursul anului doi, s-au petrecut „evenimente” deosebite, specifice specialităţilor din batalion. La compania de pază, s-au furat, prin efracţie, unele bunuri din magazie. La pompieri a luat foc o sobă, care a fost stinsă cu o oarecare dificultate. La noi, la chimişti, aproape 30 de elevi s-au intoxicat cu oxizi de carbon emanaţi de o sobă de teracotă cu gaz defectă. Neplăcutul eveniment s-a petrecut într-o sâmbătă seara, în timp elevii se odihneau. Colegul meu, Traian Zaha, care era sergent de serviciu pe companie, a avut o prezenţă de spirit extraordinară. Un elev de la o altă companie, a solicit sergentului de serviciu, să-l trezească pe un coleg de-al nostru din anul trei. Stupoare, colegului nostru i s-a făcut rău la câteva secunde de la ieşirea din dormitor. Dând dovadă de tărie de caracter, Traian a alarmat, imediat, toată compania. Şi altor colegi li s-a făcut rău, cinci dintre ei au fost duşi, în regim de urgenţă, la spital, unde, după câteva ore, şi-au revenit. Probabil că, dacă mai stăteau mai puţin de o jumătate de oră, se întâmpla o mare tragedie. Iată cum o întâmplare – dorinţa unui elev de a-şi vedea un prieten –, şi prezenţa de spirit a colegului meu Zaha au preîntâmpinat o mare tragedie. Fiind chimişti, noi eram bănuiţi că s-au folosit substanţe toxice, care au provocat stările de leşin ale colegilor. Profesorii noştri de specialitate au încercat, cu aparatură perfecţionată adecvată, să deceleze eventualele STL (substanţe toxice de luptă) din aerul din dormitor. Rezultatul a fost negativ, iar cauza principală s-a constatat a fi defecţiunea sobei cu gaz. Ştiam de la orele de specialitate că monoxidul de carbon, rezultat în urma arderii incomplete, nu poate fi perceput cu simţurile umane, fiind considerat un „gaz insidios”, neavând culoare, gust şi miros. Ajungând în sânge, formeaxă carboxihemoglobina, care provoacă, în mod rapid, moartea. Din fericire, nici un coleg nu a inhalat doza letală.

 Presupunerea de a fi fost folosite STL, avea un anumit temei. Uneori, în încăperea în care ne ţineam încălţămintea pe timp de noapte, era presărată puţină pulbere impregnată cu substanţe iritant-lacrimogene. Pulberea era prelevată din grenadele de instrucţie, care conţineau asemenea substanţe. Când ofiţerii de serviciu controlau „starea de întreţinere” a bocancilor, aveau surpriza să aibă o iritare şi o lăcrimare insuportabile ale ochilor. Evident, acţiunea de control înceta, iar responsabilul elevilor era chemat să dea explicaţii.

            Un alt episod interesant, s-a petrecut ca urmare a faptului că, în timp ce eram la înviorare, câţiva elevi de la finanţe foloseau, uneori, apa de toaletă de foarte bună calitate a unui coleg de anul patru. Acesta era revoltat, şi nu ştia pe cine să acuze văzând că, în fiecare zi, volumul licorii se micşora. Atunci, pentru a identifica pe „făptuitori”, a avut o idee pentru care şi specialiştii în cercetări penale îl pot invidia. În recipientul cu apa de toaletă a adăugat un nitrat de argint, substanţă incoloră care, în prezenţa oxigenului, devine de culoare neagră. Pe platou, în timpul inspecţiei de dimineaţă, au apărut doi colegi de la finanţe, care aveau obrazul „negru”, ca urmare a folosirii apei de toaletă fromos mirositoare. Evident, ei erau făptuitorii. Fenomenul nu s-a mai repetat niciodată.

            Corpul de comandanţi şi cadre didactice de la specialitatea noastră poseda o pregătire deosebită. Pentru şcoală, erau selecţionaţi cei mai buni ofiţeri chimişti, care aveau şi har de dascăli. În mod firesc, cel mai important şi cel mai apropiat pentru mine şi colegii mei a fost comandantul nostru de pluton, locotenentul Radu Enescu, fost şef de promoţie al seriei ce absolvise şcoala. Era debutul său în cariera de ofiţer. A stat la comandă doar un an, fiind, apoi promovat, în conducerea şcolii, ocupându-se cu munca de tineret. Era un ofiţer educat, manierat, dinamic, dornic de afirmare, coleric şi creativ. Locotentul major Nicolae Vlad, care i-a urmat în funcţie, era sangvinic, drept, metodic şi de o moralitate ireproşabilă. Aşa că, amândoi, au reprezentat modele pentru noi.           Comandantul de companie, lt. col. Ştefan Marinca, era foarte exigent, bun cunoscător al „sufletului” şi trăirilor elevilor. Avea marea calitate de a reduce problemele complicate la esenţă, ceea ce era o condiţie de succes în complexul şi delicatul proces al deveniri noastre. Col. ing. Gheorghe Drăghici şi col. ing. Niculescu Noni, predau: chimia miltară, care aveau ca obiect substanţele toxice de luptă(STL); fizica – arma nucleară – şi biologia – arma biologică. De asemenea, conduceau şedinţele şi perioadele de activităţi practice în poligon sau la câmpul de instrucţie. Tehnica de luptă specifică armei şi tactica de specialitate erau predate de lectorii col. Gheorghe Pleşa, col. Nicolae Bărbulescu, mr. Mihai Mitrică şi, uneori, Balogh Ştefan, care era un schior de mare clasă.

Pregătirea tactică generală şi de specialitate o efectuam în tabere de instrucţie, de vară sau de iarnă organizate la Crinţu sau în poligoanele Centrului de Instrucţie al Trupelor Chimice de la Valea Poienii. Cele mai multe exerciţii de specialitate le făceam în Poligonul Poplaca din apropierea Sibiului. Îmi amintesc că, la unele şedinţe de tactică sau de „tratare specială” – sitagmă folosită pentru a desemna procesele de neutraliazare sau îndepărtare a agenţilor chimici, nucleari sau biologici –, îmbrăcam completul de protecţie nr. 3 şi masca contra gazelor. Costumul era confecţionat dintr-un cauciuc special, având o grossime apreciabilă, care ne izola complet corpul faţă de mediul exterior, condiţie esenţială pentru a nu veni în contact cu factorii patogeni. Organismul nostru, mai ales când afară erau călduri toride, transpira puternic. Îmi amintesc de faptul că, uneori, în cizmele de cauciuc se colecta transpiraţia, care ne dădea senzaţia că picioarele noastre stau în apă.

 

21 august 1968

Era ziua mult aşteptată, deoarece, elevii şcolilor militare, urmau să plece âîn concediu pentru o lună. Terminasem anul întâi, şi eram bucuros deoarece aveam rezultate printre cele mai bune la învăţământ şi instrucţie. M-a trezit parcă mai de vreme de ora „deşteptării” şi am purces la punerea în ordine a sectorului exterior, pe care eram repartizat în cazarma din „Calea Dumbrăvii”. Doream ca, până la plecare, să mă achit de toate obligaţiile pe care le aveam, iar gândul să-mi fie doar la modul de petrecere a concediului. Chiar atunci, la buletinul de ştiri de la ora 6 dimineaţa, am aflat că, în noaptea tocmai ce se încheiase (20-21 august 1968), forţe militare ale Tratatului de la Varşovia au invadat Republica Socialită Cehoslovacia. Apreciabile forţe miliatre ale Uniunii Sovietice, RDG, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei înaintau spre Praga cu ajutorul câtorva mii de tancuri, fără să întămpine nici un fel de rezistenţă. Nu înţelegeam de ce popoarele ceh şi slovac nu se opun invaziei prin folosirea mijloacelor militare. Am fost plăcut surprins aflu faptul că România a refuzat să participe la invazie. Noi, elevii, nutream sentimente de nelinişte amestecate cu fiori de satisfacţie patriotică, datorită neparticipării armatei romîâne la invazie. Presimţeam, însă, că se va întâmpla ceva, ce ne va bulversa perioada de concediu. Cu toate acestea, noi am continuat pregătirile în vederea plecării în concediu. Am conservat armamentul individual, care a fost sigilat şi predat plutonierului de companie, sergentul major Milotinescu. De la magazie, am luat ţinuta de oraş. Ne-am călcat pantalonii şi cămăşile, am lustruit pantofii, am predat unele materiale de instrucţie şi echipamentul ce erau asupra noastră, precum şi cărţile împrumutate de la bibliotecă. Am primit ordinele de serviciu şi foile de drum şi ne-am echipat în ţinuta de oraş etc. Înainte de a lua masa de prânz, am primit ordin să mergem în sala de mese, unde era instalat un televizor, pentru a urmări o importantă „cuvântare” a lui Nicolae Ceauşescu, ţinută, la Bucureşti, în faţa a peste o sută de mii de „oameni ai muncii”. Am fost surprinşi, în mod plăcut, de atitudinea hotărâtă luată de Ceauşescu, care s-a opus cu fermitate invadării Cehoslovaciei şi a criticat, în termeni deosebit de duri, politica de „amestec în treburile interne” promovată de către Uniunea Sovietică. Promotorul reformelor în ţara aliată şi prietenă, Alexander Dubček, a fost arestat şi dus la Moscova. Ceauşescu a îndemnat poporul român şi armata să lupte prntru apărarea independenţei şi suveranităţii României, care erau în pericol. A anunţat crearea, tocmai în acest scop, a gărzilor patriotce, ca „formaţii înarmate ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Era operaţional, în acea perioadă, conceptul doctrinar de „război al întregului popor”, fiind piatră filosofală a sistemului naţional de apărare. Câteva detaşamente de gărzi patriotice au defilat în ovaţiile mulţimii. Atunci, am realizat că, şi România, era în pericol de a fi ocupată de trupele sovietice. Aveam trăiri contradictorii, presimţeam că lumea, inclusiv „lagărul socialist”, este în schimbare. După terminarea „cuvântării” – aşa cum erau denumite discursurile lui Ceauşescu în epocă –, am fost învitaţi să luăm masa. Pe timpul dejunului, potrivit dispoziţiilor ierahice primite, şefii de clasă au strâns ordinele de serviciu şi foile de drum. Era evident că, în concediu, nu mai puteam pleca. Nici un comandant din cei pe care-i aveam nu ne spunea nimic. Apoi, am primit, cu multă blândeţe, ordinul de a ridica şi „degresa” armamentul individual. Din ziua următoare, am început un program intens de pregătire militară, participând la şedinţe de instrucţia focului, trageri cu armamentul de infanterie, instrucţie de front, exerciţii de tactică de infanterie şi de tactică de specialitate etc. Se zvonea că este posibil să primim o misiune de luptă, undeva la frontieră. Nu se spunea nimic despre pregătirile pe care le făcea armata. Ştiam că au fost câţiva ofiţeri din şcoală care au primit, în acea perioadă, alte însărcinări, decât cele legate de procesul de învăţământ. Eram informaţi cu aspecte doctrinare de ordin general şi, mai ales, cu politica lui Ceauşescu, care se opunea amestecului în treburile interne ale statelor socialiste şi combătea cu tărie doctrina brejneviană a „suveranităţii limitate”. Doctrina această fusese elaborată în laboratoarele Kremlinului şi prevedea că, atunci când într-un stat membru al Tratatului de la Varşovia sunt forţe ostile socialismului ce încearcă să direcţioneze dezvoltarea către capitalism, aceasta nu este doar o problemă a ţării în discuţie, dar constituie şi o problemă pentru toate ţările socialiste. Era o justificare pentru invazia din Cehoslovacia. A fost foarte grea perioada de 5-6 săptămâni ce a urmat, timp în care am făcut o pregătire militară intensă. În toate subunităţile de elevi, se manifesta o coeziune şi o solidaritate deosebite. Nimeni nu a săvârşit abateri disciplinare. În timpul deplasării la câmpul de instrucţie sau la înapoierea în cazarmă, întâlneam coloane interminabile de maşini înmatriculate în Cehoslovacia. Erau mii – poate zeci de mii – de turişti cehoslovaci ce-şi petreceau concediul pe Litoralul Mării Negre şi care, aflând ocuparea militară a ţării lor, doreau să se întoarcă acasă. O perioadă de timp, nu li s-a permis repatrierea, iar cetăţenii respectivi au rămas o perioadă scurtă de timp pe teritoriul ţării noastre. Ştiu că autorităţile române au acordat cazare şi masă gratuite pentru câteva mii de turişti cehoslovaci. La trecera noastră pe lăngă ei, eram întâmpinaţi cu ropote de aplauze. Evident, erau semne de recunoştinţă sinceră faţă de refuzul României de a participa la invazie şi pentru ajutorul acordat de ţara noastră. Perioada aceasta, destul de confuză pentru noi elevii, a durat ceva mai mult de o lună. Intempestiv, a fost anunţaţi că putem pleca în concediu, care, evident, s-a scurs repede. La întoarcere, ni s-a comunicat faptul că, prin ordin al ministrului, perioada de pregătire a viitorilor ofiţeri în şcolile militare, s-a micşorat de la 4 la 3 ani. Programa de învăţămât nu mai conţinea disciplinele fundamentale, care se studiau în instituţiile de învăţamânt superior. În aceste condiţii, se punea un mare accent pe pregătirea militară şi de specialitate, renunţându-se la disciplinele fundamentale. Nu mai aveam, de acum, profesori universitari pe şoţii Rodica şi Virgil Bota. Rămâneau în programă doar ramurile chimiei şi fizicii care aveau legătură directă cu problematica protecţiei trupelor împotriva armelor de nimicire în masă, respectiv arma chimică, arma nucleară şi arma bacteriologică. Pe cale de consecinţă, echivalarea şcolii de ofiţeri cu facultăţile civile nu mai avea temei juridic şi real. Pentru cei ce eram deja elevi ai şcolilor militare durata ciclului de învăţământ fost stabilită la 3 ani şi jumătate. Totodată, la întoarcerea din vacanţă, am constatat că, în anul întâi, aveam două plutoane de elevi, în loc de unul, aşa cum era în fiecare an. Selecţia noilor colegi a fost rapidă şi superficială din rândul militarilor în termen sau al tinerilor care obţinuseră bacalaureatul înaintea noastră şi nu reuşiseră să treacă examenele de admitere la diferite facultăţi. Cred că examenul de admitere, a fost o formalitate. În această serie, nu erau şi absolvenţi ai celor 2 licee militare, deoarece se făcea trecerea de la curricula liceală de 11 la cea de 12 clase. Ştiu că, pe parcursul celo 3 ani de studii, mai mult de o treime dintre ei, au abandonat cariera militară. Astfel, s-a relevat, dacă mai era necesar, rolul deosebit al liceelor militare în pregătirea viitorilor ofiţeri ai armatei, precum şi necesitatea menţinerii acestora, şi în viitor.

Vis împlinit

Menţionez că pregătirea noastră se făcea la standarde de exigenţă şi de învăţământ înalte. Comandanţii şi lectorii chimişti erau foarte exigenţi. Activitatea ostăşască este, natural, o activitate temeinic normată. Cu prilejul activităţilor organizate, ne erau prezentate, în mod persuasiv, actele, acţiunile, cadrul restrictiv, limitele morale, juridice, ostăşeşti sau sociale, care trebuiau să ne ghideze în carieră. Atunci am învăţat „Ce trebuie să facem şi cum să facem?”, “Ce este permis să facem?, “Ce este interzis să facem?” Era firesc, deoarece activitatea unui militar este o activitate, care trebuie să încadreze în normele juridice interne şi în cele de drept internaţional umanitar. Sentimentul suficienţei era înlăturat din tot ceea ce făceam. Trebuia să depun eforturi stăruitoare pentru a fi la înălţimea aşteptărilor. De asemenea, eram conştient că performanţele mele din şcoală, îmi vor influenţa foarte mult startul în frumoasa carieră de ofiţer.

Acest sistem de valori, această stare de emulaţie profesională, s-a imprimat personalităţilor noastre. Performanţele mele la învăţătură au fost, din ce în ce, mai bune. La absolvire, am fost declarat şef de promoţie, specialitatea chimie militară. Prin urmare, pregătirea temeinică dobândită cu multe eforturi şi sacrificii, mi-a permis mie şi colegilor mei să obţinem rezultate remarcabile în activitatea profesională. Am terminat şcoala 18 locotenenţi, din cei 20 de elevi care erau în anul întâi. Amintesc doar pe câţiva dintre ei: Ionel Nanu, Alexandru Postelnicu, Aurel Dedu, Ion Scurtu, Gheorghe Dumbravă, Ion Mareşi, Petre Mitriţă, Teodor Ghiur, Ion Rizea, Nicolae Popescu, Crişan Doru, Cheşa Traian, Zaha Traian, Ion Herciu, Ion Chimu, Bărănescu Ion. Trei dintre noi, respectiv, Nicolae Popescu, Ion Rizea şi subsemnatul au obţinut gradul de general. Cred că este o performanţă unică în rândul chimiştilor, ca o singură şi puţin numeroasă promoţie să aibă trei generali.

 Primii trei clasaţi, pe baza mediilor de absolvire a şcolii de ofiţeri, puteau să-şi aleagă repartiţiile din situaţia care se afişa pe tablă. Am primul ce era îndrituit să aleagă, şi am ales funcţia de comandant de pluton la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr.1 din Bucureşti. Îmi amintesc de faptul că, la repartiţie, şeful comisiei colonelul Butoi, a insistat să aleg garnizoana Câmpulung, unde funcţiona Centrul de Instrucţie al Trupelor Chimice, unitate ce avea un rol deosebit în pregătirea de specialişti de înaltă clasă, precum şi în cercetarea şi inovarea în domeniu. Aici, puteam ajunge, după un de activitate, comandant de companie. Cu toate argumentele aduse, printre ele era şi acela că aş fi lucrat în „templul chimiei militare”, unde puteam face o frumoasă carieră, am refuzat cu încăpăţânare şi am rămas la opţiunea mea. Locul respectiv i-a fost atribuit colegului şi prietenului meu Nicolae Popescu, argeşan, excelent om şi ofiţer, care, nu peste mulţi ani, avea să devină comadantul acestei unităţi şi general al armatei, începând şi terminând cariera în aceiaşi unitate.

Concluzionând, pot spune, şi acum, că mediul strict în care au fost educaţi şi instruiţi în Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcesu” pentru a deveni ofiţeri, a fost de natură să ne confere o pregatire superioară semenilor noştri, o cultura generală cu mult peste medie, capacitatea de a învinge obstacole ce pentru alţii erau de netrecut, rigurozitate în gândire şi acţiune, punctualitate. Tot aici, am învăţat ce însemnă demnitatea şi onoarea militară, valori esenţiale pentru o carieră militară de succes.

 

Rolul familiei

 

Cert este că, niciodată, părinţii mei nu m-au obligat să fac sau să nu fac ceva. Nu am ştiut ce-i aceea bătaia „ruptă din rai”, aşa cum unii copii de vârsta mea ştiau. Ei mă sfătuiau, iar hotărârea, de fiecare dată, mi-a aparţinut. Au avut permanent încredere în mine, în capacitatea mea de a decela binele de rău, apreciind viziunea mea privitoare la viaţă, în general. Dacă nu aş fi urmat cariera militară, cred că aş fi devenit profesor de geografie, deoarece geografia devenise disciplina mea predilectă, datorită dascălului din gimnaziu, Ion Dumbrăveanu. Cantemirist fiind, aveam asigurate condiţiile esenţiale de viaţă, aveam o siguranţă socială, psihică şi materială. Orice s-ar fi întamplat, în condiţiile create, chiar şi fără sprijin din partea familiei, evident mai greu, mă puteam realiza ca ofiţer. Familia reprezintă ceva sacru, care mi-a fost şi îmi este de mare ajutor. Am avut un sprijin – moral, în primul rând –, deosebit. În timpul deselor deplasări în aplicaţii, inspecţii, controale, al programului prelungit sau al zilelor libere lucrate, familia a trebuit să-mi suplinească lipsa. În cele mai multe situaţii, am depăşit programul de lucru stabilit, plecând acasă doar după ce îmi terminam ceea ce aveam de făcut. Şi acum, deşi nu mai lucrez în mediul militar, procedez identic. De aceea, este regretabil faptul că unii guvernanţi nu înţeleg specificul activităţii militarilor şi, prin acte normative aberante, au lovit în demnitatea de militar.

M-am căsătorit, relativ repede, la 24 de ani, cu Valentina, studentă la filologie, apoi profesoară de limbile rusă şi română. După doi ani, s-a născut Lavinia, fetiţa noastră. Din păcate, când Lavinia avea puţin peste patru ani, în urma unei boli incurabile, mama ei a decedat, la vârsta de 28 de ani. A trebuit să mă ocup, singur, o perioadă de câţiva ani de creşterea şi educarea fetiţei. M-am recăsătorit cu Marilena, inginer, fire energică care m-a degrevat de multe sarcini, fapt ce m-a ajutat mult în carieră. Soţia mea are o fiică, Roxana, apropiată de vârsta Laviniei. Suntem o familie solidară. Lavinia este consilier juridic, după ce a cochetat cu avocatura, iar Roxana are o afacere în domeniul traducerii şi interpretariatului. Acum, avem două adorabile nepoţele, câte una de la fiecare fiică: Emese-Maria şi Maia-Maria.

 

 

 

Repere dintr-o profesie a demnităţii

 

M-am prezentat, cu mare emoţie, la sfârştul lunii ianuarie 1971, în prima mea zi de muncă, în funcţia de comadant de pluton elevi, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr.1 Bucureşti. Menţionez că mai erau încă două şcoli de rezervă, la Bacău şi la Lipova. Aici, în Bucureşti, se pregăteau ofiţerii de rezervă în specialităţile militare infanterie, transmisiuni, chimie militară şi topografie. Mai aveam un coleg de promoţie chimist, lt. Mitriţă Petre, repartizat pe funcţia de comandant pluton APL (asigurarea pregătirii de luptă), format din militari în termen.

Debutul meu în carieră a fost extraordinar. Era greu şi, în acelaşi timp, uşor să lucrezi cu oameni cu o pregătire profesională înaltă. Aveam în plutonul (clasa mea) pe care-l comandam ingineri chimişti, asistenţi universitari, profesori de liceu, chiar şi un director adjunct de la o mare intreprindere. Toţi erau mai în vârstă decât mine. Directorul era mai mare cu 10 ani. Era greu să te impui în faţa lor, deoarece trebuia să stăpâneşti foarte bine disciplinele de specialitate, care erau punctul lor forte. Noi, la Sibiu, doar în timpul primului an am studiat diferite ramuri ale chimiei, matematicii sau fizicii. Deci, din punct de vedere pur ştiinţific, comparativ cu ei, pregătirea mea era destul de lacunară.

Pe cale de consecinţă, am hotărât că nu puteam să mă prezint la exerciţiile tactice sau orele de specialitate pe care le conduceam, decât dacă, în domeniul respectiv, aveam cunoştiinţe cel puţin la nivelul elevilor mei. Pentru aceasta, am reluat studiul tratatelor de chimie, elaborate de D.D. Neniţescu. Studiam foarte mult în timpul liber şi, uneori, noaptea. Altfel, mă compromiteam şi nu mai reprezentam modelul de care elevii aveau nevoie.

 De asemenea, impuneam ca întreaga activitate să se desfăşoare în strictă conformitate cu prevederile regulamentare. Chiar din prima zi, după 2-3 ore de la prezentarea la unitate, începeam, după echipare lor în ţinută militară şi repartizarea armamentului de infanterie, orele de instrucţie de front. Le prezentam demonstrativ mişcările şi exerciţiile de specialitae. Procedam metodic, iar ei acumulau rapid cunoştiinţele teoretice şi îşi formau, în timp scurt şi temeinic, depriderile practice. La diferite controale şi inspecţii eram foarte mulţumit cu rezultatele pe care le obţineau. Mă străduiam, zilnic, să fiu un bun exemplu, din toate punctele de vedere pentru ei. La o oră de instrucţia tragerii cu armametul de infanterie, la câmpul de instrucţie, am fost asistat şi inspectat de o comisie condusă de comandantul şcolii, colonelul Vasile Bălaş, din care mai făceau parte şeful de stat major, comandanţii de armă, şefii de catedre şi comandanţii de batalioane. Prestaţia mea „didactică” a fost mult apreciată, aveam să aud acest lucru a doua zi, când s-a dat ordin ca metodele folosite de mine să fie preluate de toţi comandanţii de plutoane şi companii. La rândul meu, le preluasem de la comandanţii din Şcoala militară. Trebuie să mai amintesc faptul durata de pregătire a viitorilor ofiţeri de rezervă era de 6 luni. Ei făceau doar pregătire militară generală, disciplinele de protecţie antichimică şi tactica trupelor chimice. La final, susţineau examenul de absolvire şi, prin ordin al ministrului, întru-un cadru festiv, li-se acorda gradul de sublocotenent în rezervă.

Comnadantul şcolii, col Vasile Bălaş, era deosebit de exigent. Era un exemplu de comportament şi conduită pentru toţi subordonaţii. Nu admitea din partea nimănui abateri de la prevederile regulamentare sau de la dispoziţiunile sale verbale. Era firesc! În subordinea lui erau 13 ofiţeri cu gradul de colonel, unii dintre ei veniţi din Marele Stat Major sau alte structuri centrale ale ministerului.

În plutonul pe care-l comandam, aveam un inginer, care se numea Ionică Bodnăraş. L-am întrebat dacă are vre-o legătură cu Emil Bodnăraş. Mi-a spus că nu. Era de o modestie remarcabilă, bine pregătit din punct de vedere profesional, şi lucra la o fabrică de ferită în oraşul Urziceni. Cam cu o săptămână înaintea depunerii jurământului militar, am fost chemat, în biroul său, de către comandantul şcolii. M-a întrebat dacă am în pluton un elev Bodnăraş. I-am răspuns: „Da! Se numeşte Ionică Bodnăraş, şi este inginer la Urziceni”. Atunci, mi-a dat ordin să-l echipez în ţinuta de oraş şi, cu autoturismul comandantului, să-l trimit acasă, deoarece mama sa era grav bolnavă. Ştiam că, din cazarmă, se poate pleca decât după ce militarii au depus jurămâtul militar. Văzând uimirea ce îmi cuprinsese faţa, mi-a spus că elevul este fiul lui Manole Bodnăraş, care era ambasador al României în Coreea de Nord, iar unchiul său era Emil Bodnăraş, fostul ministru al apărării. Evident, m-am conformat. Lui Ionică, i-am reproşat că nu mi-a spus adevărul despre el. A afirmat că mi-a răspuns corect la întrebarea mea, deoarece ea nu se referea la legăturile de rudenie, iar el nu avea legături cu unchiul său.

Elevul în discuţie s-a prezentat la unitate, a doua zi, înainte de începerea programului. După nici 2 săptămâni de la această întâmplare, am fost, din nou, chemat la comandant. De această dată, mi-a dat ordin ca elevul Bodnăraş să nu mai primească învoire, decât atunci când îmi va spune dumealui. Mi-a solicitat, totodată, să fac ceva pentru a-l despărţi de prietena lui. A justificat prin aceea că doamna Bodnăraş nu-i agrea prietena, cu care avea întenţia să se căsătorească. Am respectat, evident, ordinul, dar numai parţial, deoarece nu am depus nici-o diligenţă pentru despărţirea celor doi. Nu era obligaţia mea de serviciu, şi nu era nici moral să fac acest lucru. Mai mult, într-o zi l-am întâlnit, în timpul liber, pe subordonatul meu, care conversa cu prietena lui, în camera de oaspeţi de la punctul de control al unităţii. Am dialogat cu amândoi. Ulterior, Ionică mi-a relatat că iubita lui este o colegă de facultate, ce provine dintr-o modestă familie din provincie. Pentru că nu este de „neam mare”, mama i-a interzis să mai aibă relaţii cu ea, fapt cu care el nu era de acord. Mi-a spus că orice s-ar întâmpla, iubita îi va fi, în timp scurt, soţie. Evident, iubirea trebuia să învingă! În altă zi eram ofiţer de serviciu, calitate ce îmi permitea ca, în situaţii deosebite, să acord bilete de voie pentru 2-3 ore, numai după încheierea programului de învăţământ. Elevul Bodnăraş se prezintă la mine, şi-mi solicită acordarea unei învoiri de câteva ore, deoarece nu şi-a întâlnit iubita de peste o lună. Am acceptat solicitarea şi i-am acordat două ore învoire cu condiţia să se întoarcă inainte de ora 19.00, oră la care, zilnic şi invariabil, comandantul unităţii verifica modul în se desfăşurau activităţile, studiul individual, precum şi vizionarea „telejurnalului de seară”, care era o activitate obligatorie pentru toată armata. Am trecut prin mari emoţii, deoarece se apropia ora sosirii comandantului, iar elevul învoit nu se mai întorcea. Ştiam că, în cazul în care se constata lipsa acestuia, eu aş fi fost aspru pedepsit, inclusiv mutat din şcoală. Comandantul a sosit. Eu i-am prezentat raportul „ În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit...”. Apoi, l-am însoţit pe timpul controlului. A început prin a verifica sălile de clasă în care se efecua studiul îndividual. Clasa mea era situată la parter, şi era a doua în ordinea de control. Aveam mari emoţii. Ştiam că, într-o fracţiune de secundă, comandantul ar fi observat lipsa elevului. Picioarele îmi tremurau, iar eu eram captivul unei tensiuni nervoase devastatoare, pe care, cu greu, încercam s-o disimulez. Am rămas stupefiat, cînd la intrarea în sala de clasă, am avut surpriza să constat că Bodnăraş era la locul lui şi citea „Regulamentul disciplinei militare”. Evident, mi-a venit „inima la loc”. Elevul a intrat în cazarmă când eu prezentam raportul, iar el a pătruns în clasă pe ferestră. Cînd uşa s-a deschis el se aşezase în bancă de câteva secunde. Mi-am recăpătat echilibrul emoţional, convins fiind că, mai departe, nu se putea întâmpla nimic rău. Controlul a continuat. Colonelul Bălaş avea un spirit de observaţie ieşit din comun şi o intuiţie pe măsură. A solicitat să fie controlată o sobă din spaţiul companiei de transmisiuni. Stupoare, în focarul său s-a găsit o sticlă de bere. În aceiaşi seară, în prezenţa mea, s-au verificat toate sobele şi în nici un nu s-a mai găsit nimic ascuns.

Am fost solicitat, să colaborez cu catedra de ştiinţe sociale a Şcolii pentru a conduce unele seminarii la învăţamântul de ştiinţe sociale, deoarece nu erau ocupate toate funcţiile de lectori. Ulterior, am fost promovat în conducerea instituţiei, îndeplinind funcţia de şef de club. După doi ani de activitate, în urma unui control, am fost promovat în Consiliul Politic Superior, ocupându-mă, câţiva ani, de munca cu tinerii, iar apoi de învăţământul de ştiinţe sociale. Aici am avut şansa să lucrez, în calitate desubordonat sau coleg,  cu oameni cu o înaltă pregătire. Printre aceştia, îmi amintesc cu plăcere de gl. Constantin Antip, col. Mihai Arsântescu, gl. Gheorghe Arădăvoaicei, gl. Nicolae Mateescu, gl. Vasile Băeţelu, col. Dumitru Bâsceanu, gl. Lucian Culda, gl. Neculai Bălan etc.

 

 

Cultură militară organică de adâncime

 

Am urmat cursurile Academiei Militare, relativ, târziu, atunci când aveam aproape 38 de ani – vârsta maximă admisă pentru intrarea în Academia Militară –, deoarece eram clasat medical „apt limitat”, ca urmare a unei boli de inimă - fibrilaţie atrială paroxistică. Am stăruit pe lângă medici să-mi ridice clasarea. Realitatea este că, de-a lungul anilor, afecţiunea, apărută la vârsta de 28 ani, nu a dispărut, ci s-a cronicizat devenind permanentă. Toate încercările şi metodele folosite de către iluştri cardiologi-aşa cum este şi gl. medic prof. Dr. Ion Ţintoiu -, nu au condus la eradicarea ei. Concursul de admitere a fost dificil, deoarece concurenţa la Facultatea de Comandă şi Stat Major era de patru candidaţi pe un loc, în timp ce pentru ofiţerii care proveneau din rândul muncitorilor concurenţa era nulă:„omul şi locul”. Datorită faptului că, la examen, ofiţerii femei erau foarte bine pregătiţi, în anii anteriori, ponderea celor admişi era destul de mare. Pentru a nu se „feminiza” peste măsură ofiţerii de comandă, s-a limitat la patru numărul locurilor repartizate acestora. Pe cale de consecinţă, concurenţa pentru colegele noastre era şi mai disproporţionată: 9 candidate pe un loc. Erau măsuri aberante ceauşişte, menite să „întărească rolul conducător al clasei muncitoare” şi în armată.

Eu am reuşit pe locul doi, ca urmare a eforturilor deosebite pe care le-am depus sub îndrumarea excelentului profesor de tactică col. Gheorghe Emil. Anul I era format din 6 grupe. Eu am fost repartizat în grupa B, şi am fost numit şeful acesteia. În grupă erau 18 ofiţeri, dintre care doar 10 proveneau din structurile armatei. Ceilalţi opt reprezentau structurile Ministerului de Interne, respectiv securitate (cpt. Heran Nicolae; Jişcanu Liviu; Aurel Volungan), pompieri (cpt. Silviu Cotruţă şi Ion Sechel) şi contraspionaj (cpt. Lucian Ciurlin şi Cornel Vizireanu). La unele grupe erau şi ofiţeri elevi miliţieni. Din armată, aveam colegi pe cpt. Dan Gheorghiu, care a fost avansat pentru o misiune îndeplinită pe timpul revoluţiei la fabrica „Semănătoarea”. El a spus că nu merită să fie avansat la excepţional, deoarece şi-a făcut, doar, datoria. Apoi, amintesc pe cpt. Mirel Băbeanu; Cristian Căpraru; Mocanu Pavel; Cornel Iriciuc. Un alt coleg, cpt. Gheorghe Başnău, niciodată nu şi-a depăşit condiţia de „omul şi locul”, reprezentând un om nepotrivit la un loc....potrivit altui ofiţer. O prezenţă cu totul agreabilă, a fost colega noastră cpt. Ica Siteanu, care îşi îndeplinea cu multă acribie sarcinile ce-i reveneau. Atunci când un coleg încerca s-o ajute, refuza spunând că „şi eu sunt ofiţer, ca şi voi”. Cu toată dispersia de origine, noi a format un grup deosebit, fiind una dintre cele mai bune grupe din facultate. Ne înţelegeam bine şi cu colegii ce proveneau din Ministerul de Interne. Întâlnirile grupei noastre, care au loc, sporadic, sunt edificatoare în acest sens. Cpt. Nicolae Heran nu avea copii. Soţia sa, Mariana, avea o afecţiune care nu-i permitea să dăruiască viaţă unui copil. Ei, bine, într-o zi, colegul meu a venit acasă cu un băieţel în vârstă de 2 săptămâni, spunându-i soţiei “Mariana acesta este băiatul meu. Dacă vrei, va fi al nostru, dacă nu rămâne numai al meu”. Mariana, şocată, şi-a chemat părinţii. Aceştia au reuşit şă detensioneze situaţia. Acum, la două decenii de la eveniment, colegul meu şi soţia lui se mândresc cu băiatul lor, care este un fotbalist talentat.

În acea perioadă, se manifesta o mare exigenţă, duritate chiar, faţă de ofiţerii elevi. Programul zilnic de studiu obligatoriu era de aproape cinci ore şi jumătate, cu execepţia zilelor de sâmbătă şi duminică. Nu se admiteau întârzieri la întoarcerea din „părăsirea garnizoanei”. Câţiva colegi au fost îndepărtaţi, ca urmare a unor întârzieri la program. Era stabilit ca cei ce trebuie să meargă la familii în provincie, să plece în după-amiaza zilei de sâmbătă, iar întoarcerea să se efectueze în cursul serii de duminică. Munceam foarte mult în special la tactica „armelor întrunite”, deoarece ni se dădeau exerciţii de „lucru pe hartă”, situaţii tactice care necesitau şi opt ore de muncă. Practic, ce lucra un stat major de regiment sau de divizie într-o zi, noi trebuiam să realizăm în câteva ore. Am avut sansa ca grupa din care făceam parte să aibă profesori pe cele mai exigente cadre universitare din Academie. Col. Ion Săcuiu, conducătorul de grupă din anul I, poseda harul rar al profesorului şi, în egală măsură, al comandantului. Era foarte exigent. Îmi amintesc de prestaţiile didactice deosebite ale: col. Florian Dumitrescu-conducătorul de nostru de grupă din anul II -, căruia îi spuneam, în semn de preţuire „omul de ştiinţă”; col. Alexandru Bodoni – tactica armelor întrunite; col. Agop Chircorian – cercetare; col. Eugen Cican – mobilizare; col.Nicolae Ciobanu – georgafie militară şi istoria artei militare; col. Lucian Culda şi mr. Vasile Tran – filosofie; col. Valentin Nicolau – doctrină militară etc. Deşi aveam studii superioare, aici am învăţat temeinic risipire a subiectivităţii, nici împiedicarea curgerii şi fluidităţii amintirilor, care se contopesc într-un şuvoi de trăire lăuntrică

Noptea “Valpurgiei” şi dosarul “Corbul”

 

Eram student sau, mai bine spus cum era statutul nostru, ofiţer elev, în anul 2, la Facultatea de Comandă şi Stat Major a Academiei Militare, aşa cum, atunci, era denumită Universitatea Naţională de Apărare de astăzi. Era seara zilei de duminică 17 decembrie 1989, în jurul orei 19.00. A sunat telefonul şi, când am răspuns, mi s-a transmis “Executaţi indicativul Ştefan cel Mare”. Era indicativul de alarmă de luptă. A fost chemat la multe alarme, dar erau alarme de exerciţiu, pe bază cărora se antrena personalul unităţilor în care am lucrat. Mai erau alarme ce se dădeau în cadrul unor inspecţii sau controale efectuate de eşaloanele militare superioare în scopul verificării capacităţii de luptă a unităţilor. Dar acum era ceva fără precedent. Gândindu-mă la ce ar fi putut determina o asfel de măsură de punere în stare de război a armatei, un vârtej interior asemănător unei tornade, care mă consuma până la absurd, a început să se producă. Procesul declanşat în mintea mea era haotic şi aproape de necontrolat. Am făcut mai multe presupuneri, de la o invazie militară-gen Cehoslovacia 1968-până un fapt ce a dus la dispariţia lui Ceauşescu. Ştiam de stare de revoltă, ce mocnea în rândul multor cetăţeni. Telefonul a mai sunat încă o dată, iar soţia mea a primit acelaşi indicativ, întrucât lucra, în calitate de inginer, la Centrul de Proiectări Construcţii Militare. Am plecat, în cel mai scurt timp, la unităţile militare de care aparţineam. Cele două fete ale noastre, care erau în pragul adolescenţei, din fericire, erau plecate în vacanţă, la bunici. Locuiam aproape de Academie, şi deplasâdu-mă cu autoturismul, am ajuns în cîteva minute. În scurt timp, în sala de clasă, s-au strâns toţi colegii, inclusiv cei ce veneau din alte oraşe. Conducătorul nostru de grupă, col. Florin Dumitrescu, ne-a spus că, în nota telefonică primită, se justifica aducerea armatei în stare de război prin demonstraţiile de la Timişoara.

Abia după sosirea colegului nostru timişorean, lt. maj. Cornel Iriciuc, am aflat de demostraţia şi de actul de solidaritate al timişorenilor cu episcopul reformat Laszlo Tokes. Ne-a mai spus că erau cetăţeni care îndeplineau unele acţiuni provocatoare la adresa militarilor, săvârşindu-se chiar şi acte de violenţă. Începând cu acea seară, am ramas în cazarmă, avâd asigurată cazarea la Căminul Panduri, din apropierea Academiei. Aşa au trecut câteva zile. Aşteptam comunicatele oficiale.Urmăream doar emisiunile de la televizor, emisiuni de la care nu aflam aproape nimic.

 În ziua de 21 decembrie, la Casa Centrală a Armatei, avea loc o adunare festivă, prilejuită de vizita unui ministru al apărării. De fiecare dată, la activităţile de acest tip, care erau formale, se solicitau şi ofiţeri elevi din Academie pentru a “aplauda” – în stilul caracteristic al vremii – spusele celor din prezidiu. Am desemnat doi sau trei colegi să participe la eveniment. Unul dintre ei, cpt. Liviu Jişcanu, ne-a relatat, la întoarcere, îngrozit, cum o zeci de mii de oameni erau puşi pe fugă de forţele de securitate, că o mare de oameni se îndrepta spre Piaţa Universităţii şi străzile adiacente acesteia. Era vorba de un miting al oamenilor muncii, organizat în faţa clădirii CC al PCR, pentru a înfiera unele acte de politică externă ale imperialismului american şi care, în mod spontan, s-a transformat într-o demonstraţie anticeauşescu. A fost evident pentru noi că revolta populaţiei se declanşase şi în Bucureşti, iar Ceauşescu avea să dispară în curând.

Noi, ofiţerii elevi, eram în sălile de studiu, şi nimeni nu ne spunea nimic. Simţeam, însă, o tensiune, o stare de efervescenţă latentă, o acumulare de energie socială care nu mai putea fi stăvilită. În acea perioadă, eram trataţi aproape ca soldaţii. Aveam în dotare pistoale miltralieră, care erau ţinute în magazii speciale, în condiţii de siguranţă. Nu a trecut mult timp, şi am primit ordin să ne luăm armamentul individual şi să aşteptăm noi ordine pe platou. Menţionez că eu, în calitate de şef de grupă, de fiecare dată, pretindeam ca grupa noastră să fie prima. Eram ascultat, fiiind mai mare în grad decât colegii mei. În plus, eram şi membru în Senatul Academiei. În multe situaţii, grupa noastră nu era controlată de către reprezentanţii facultăţii pentru că era un model, din toate punctele de vedere. De această dată, am “temporizat” ieşirea noastră din clasă şi luarea armamentului. Din cele 6 grupe ale anului nostru, noi am fost ultimii. Când o grupă avea armamentul asupra sa, era, imediat, îmbarcată într-um autobuz. La completarea locurilor, autobuzul, având ca şef un cadru didactic, pleca într-o direcţie necunoscută de noi. Autobuzele se întorceau cam într-o jumătate de oră. La rândul nostru, am fost îmbarcaţi într-un asemenea autobuz, care avea responsabil pe col. dr. Valentin Nicolau, şef de comisie, în cadrul Catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. Acesta ne-a relatat că ofiţerii elevi erau integraţi într-un dispozitiv de împiedicare a demonstraţiei din Piaţa Universităţii, alături de forţe de securitate şi miliţie. Ne-a mai relatat că s-a deschis foc asupra demonstranţilor, apărând primele victime. De asemenea, ne spunea că demonstranţii erau arestaţi cu sutele şi trimişi, probabil, pe un stadion. Lucru inexact, deoarece ei erau trimişi cu dubele la Jilava, aşa cum, ulterior, am aflat. Noi eram debusolaţi şi tensionaţi. Nu dorea nici unul dintre noi să ajungă în Piaţa Univerităţii. Din cauze neştiute, dar benefice pentru noi, autobuzul a fost oprit şi ţinut în staţionare pe aleea principală din incinta Academiei, gata de plecare în orice moment. Am aşteptat, în autobus, cam trei ore. Apoi ni s-a dat ordin să mergem la odihnă, iar la ora 5.30 dimineaţa să luăm micul dejun şi să fim, echipaţi de luptă, gata de plecare. Menţionez că, fiecare dintre noi, avea 60 de cartuşe de război asupra sa, în două încărcătoare. Aşa cum a fost stabilit, cam pe la ora 6.00, ofiţerii elevi care în noaptea precedentă nu au fost în Piaţa Universităţii, erau îmbarcaţi în autobuze.

Pe traseu, am observat pe unii pereţi înscrisuri de genul “Jos Ceauşescu”, “Jos dictatorul” iar pe alţii se putea constata faptul că înscrisurile au fost şterse sau vopsite, în cursul nopţii. De asemenea, asfaltul străzilor era spălat pentru a nu se vedea urmele de sânge. Nu era nimeni pe stradă, totul părea pustiu. Eu simţeam că această linişte este doar aparentă, fiind premergătoare unui uragan social fără precedent. Nu ni se spunea nimic. Deodată, în proximitatea Magazinului Unirea, am fost debarcaţi. Am fost repartizaţi în două detaşamente, dispuse pe trotuar, de o parte şi de alta a bulevardului. Îmi era ruşine, de faptul că eram desconsideraţi şi puşi să îndeplinim misiuni dezonorante, nu numai pentru ofiţeri, dar şi pentru…soldaţi. Noi toţi, în frunte cu ofiţerii cadre didactice, care ne însoţeau, nutream sentimente de confuzie totală, nesiguranţă, frică şi chiar panică. După un oarecare timp, din staţiile de metrou, ieşau zeci de mii de locuitori ai Bucureştiului, care se îndreptau spre Universitate. Evident, eram priviţi cu ostilitate. În sinea noastră, eram revoltaţi. Nu ştiam cine este comandantul detaşamentului, şi nici de la cine trebuia să primim ordine.Era un paroxism general pe care abia-l putem stăpâni. Şopteam, printre dinţi, că noi un vom trage în populaţie. Feţele împietrite ale colegilor exprimau aceeaşi dorinţă. Au fost şi momente în care am primit flori de unele femei care treceau pe lângă noi. Iar noi spuneam celor care ni-le ofereau că nu vom trage asupra oamenilor paşnici, şi că pot să-şi continue drumul. Apoi, pentru a evita incidente cu populaţia, ne-am schimbat locul şi, în formaţie compactă, “staţionam” pe podul ce traversează râul Dâmboviţa, lăsând libere trotuarele pentru trecerea demonstranţilor. Pe lângă noi, erau numeroşi ofiţeri de contrainformaţii sau de securitate, care observau, cu multă atenţie, mişcările noastre şi ale manifestanţilor. Chiar în grupa mea erau doi colegi de la contrainformaţii, cpt. Lucian Ciurlin şi cpt. Cornel Vizireanu. Evident, într-o asemenea situaţie, aveam grijă să nu pronunţăm cu voce tare tot ce gândim.

Mulţimea era, din ce în ce, mai numeroasă. Peste puţin timp, pentru a nu îi împiedica zecile de mii de bărbaţi, femei, tineri şi adolescenţi ce se deplasau spre Piaţa Universităţii, ne-am deplasat în parcul din apropiere. Au fost momente înălţătoare. Se scanda “Armata e cu noi”, iar noi puneam florile primite la ţeava pistoalelor mitralieră. După puţin timp, am aflat de la radioul unui trecător de faptul că “trădătorul Milea” s-a sinucis. Noi am spus că nu mai are rost să stăm în piaţă şi că trebuie să ne retragem în cazarma Academiei Militare. Am început deplasarea în pas alert pe Bd. Regina Maria, care atunci se numea George Coşbuc. Un cadru didactic, ne-a transmis ordinul să mergem în curtea Academiei Tehnice Militare. După puţin timp, au venit două autobuze, care ne-au transportat la Academia Militară. Am aflat, apoi, de la radio că armata a primit ordin să se retragă în cazărmi. Am auzit vocea fostului meu coleg mr. Lică Pavel, redactor la “Ora Armatei”, că dictatorul Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe clădirea CC. După acest anunţ, a urmat cântecul “Deşteaptă-te române”. Noi am început să ne îmbrăţişăm de bucurie. La sugestia mea, cpt. Liviu Jişcanu, a dat jos de pe perete portretul dictatorului comunist. Am aşteptat începerea transmisiei Televiziunii Române. Chiar de la începutul transmisiei, prin care se dădeau diferite anunţuri de către cei aflaţi în celebrul Studiou 4, colegul meu de grupă, cpt. Heran Nicolae, îmi spunea că “vor apărea imediat tov. Ion Iliescu şi tov. gl Militaru”. L-am întrebat de unde ştie, iar el, zâmbind, mi-a spus “Corbul! Dosarul corbul, şefu”. Am fost foarte mirat atunci când, peste puţin timp, cele spuse de către colegul meu s-au petrecut întocmai.

Gl. lt. Gheoghe Logofătu, de câţiva ani, era împuternicit să îndeplinească funcţia de commandant al Academiei Militare. A fost chemat la Ministerul Apărării Naţionale pentru face parte din grupa operativă, ce se constituise sub conducerea gl. Nicolae Militaru, care devenise, între timp, ministrul apărării naţionale. La comanda Academiei a rămas gl. Corneliu Soare, şeful catedrei de….filosofie. Atunci când, în cursul serii s-au anunţat atacuri teroriste asupra Ministerului Apărării Naţionale, din nou, noi am primit ordin să ridicăm armele şi să mergem la minister pentru a-l apăra. Grupa mea, iarăşi, nu s-a grăbit. Se pleca în ordine aleatorie, cred că singurul criteriu era acela al ordinii echipării de război. Am rămas în autobuzul ce trebuia să ne transporte. Se auzea zgomontul unor împuşcături din zona ministerului şi din proximitatea Academiei. Parcă ne aflam într-un poligon de tragere. După puţin timp, s-au auzit primele focuri de armă în interiorul pavilionului învăţământ şi, apoi, în incinta Academiei. Noi am debarcat din autobus şi am ocupat poziţii de tragere la adăpostul unor clădiri. Nu aveam nici un comandant. Cadrele didactice intraseră, cel mai probabil, în birouri. Am considerat necesar să preiau comanda grupei mele şi a încă unei grupe de la facultatea noastră. Am înterzis colegilor să tragă, fără a primi un ordin în acest sens. Au urmat ore îngrozitoare….a fost noaptea cea mai lungă şi cea mai chinuitoare din viaţa mea. O noapte fără sfârşit, o noapte faustiană “a Valpurgiei”, în care s-au dezlănţuit, în mod haotic şi rebel, demonii. Se trăgea în curte, la fel ca şi în unele pavilioane. Nu ştiam de unde se trage. Nimeni nu ne spunea nimic. Noi nu aveam nici un fel de protecţie împotriva gloanţelor, stăteam culcaţi pe lîngă zidurile clădirii dinspre Institutul Pedagogic. Se vorbea de terorişti, de galerii subterane, de forţele lui Ceauşescu, care ar fi formate din luptători palestinieni instruiţi la noi…. Este posibil ca, în proximitatea Academiei, să se fi folosit dispoztive, care imitau focul de arme automate. Aserţiunea este corectă, deoarece pe faţada Pavilionului învăţământ nu s-au constatat urme ale inpactului gloanţelor cu pereţii exteriori.

 La minister se ştia că “Academia este ocupată”. Col. Ion Săcuiu, profesor de tactică, conducătorul nostru de grupă din anul întâi, a primit ordin să raporteze verifice şi să raporteze situaţia. Cu un curaj ieşit din comun, ajutat statura sa scundă, a inspectat perimetrul Academiei, evaluând situaţia. Când ajungea în apropierea noastră, spunea “Săcuiu sunt! Colonelul Săcuiu!” A fost o minune că nu s-a deschis focul asupra sa. În final, a raportat celor ce-i dăduseră ordinul “Academia nu este ocupată!”. Dimineaţa, am încercat să telefonez soţiei pentru a vedea situaţia familiei. Am rămas îngrozit când a văzut un număr de cinci morţi, printre care se număra şi col. Victor Gomoescu, profesor la Catedra Cercetare. Şi atunci, la fel ca şi acum, sunt sigur că pierderile de vieţi omeneşti s-au datorat lipsei de coordonare şi labilităţii psihice a unor colegi, care deschideau focul la întâmplare. Şi următoarele zile au fost foarte grele. O parte a elevilor studenţi era plecată la minister. Cei rămaşi, erau repartizaţi în diferite pavilioane pentru a apăra Academia. În special, pe timp de noapte, se trăgea haotic spre împrejurimi. Prin urmare, în proximitate, pe Şoseaua Panduri şi în direcţia Răzoare, destul de mulţi trecători erau ucişi sau răniţi. Răniţii erau aduşi la Policlinica din incinta Academiei, apoi erau transportaţi de salvări la Spitalul Militar Central. Tărgile erau impregnate cu sânge uman. Fiind chimist, am lucrat, în cadrul disciplinei chimie analitică, cu unele substanţe ce aveau un miros greu de suportat. După câteva ore, sângele avea un miros îngrozitor, cel mai îngrozitor miros întâlnit de mine vreodată. Emana miasme insuportabile, care nouă, celor din apropiere, ne provocau senzaţii de vomă.

În foayerul Academiei, a fost depus, pentru o noapte, sicriul cu trupul neânsufleţit al gl. Vasile Milea, fost ministru al apărării naţionale. Împreună cu trei colegi-toţi proveniţi din structuri ale Ministerului de Interne-, am primit misiunea de a apăra intrarea oficială şi, deci, de a veghea la catafalcul gl. Milea. Colegii mei, căpitanii Liviu Jişcanu şi Nicolae Heran, mi-au cerut consimţământul de a-le permite să dezbrace cadavrul pentru a constata câte “găuri” are trupul generalului. Am analizat solicitarea şi, întrucât în Aulă, s-a auzit zgomotul unei scurte rafale de pistol mitralieră, am ajuns la concluzia că exista riscul ca, şi noi, să fim împuşcaţi. Pe cale de consecinţă, am interzis, deci, o asemenea acţiune. Poate era bine din perspectiva cunoaşterii adevărului dacă aş fi permis realizarea propunerii. Însă, a fost o măsură firească de precauţie, de evitare a unui risc, care ne-ar fi periclitat viaţa.

A doua zi, a început mitingul de doliu pentru fostul ministru al apărării, care era transmis, în direct, la televiziune. La miting, au aprticipat Gelu Voican Voiculescu, generalul Nicolae Militaru, câţiva generali activi, precum şi mulţi generali în rezervă. Am asistat la solicitările gl Militaru adresate foştilor lui colegi sau colaboratori de a-l sprijini în activitatea de conducere a ministerului. Cei mai mulţi au acceptat “oferta”, fostului colaborator al KGB. Îmi amintesc că, doar, generalul de armată Ion Tutoveanu a refuzat oferta de a redeveni comandat al Academiei Militare, spunând că este prea bătrân. Apoi, Militaru a adresat solicitarea generalului Şuţa, care a acceptat-o imediat.

 

Management cultural militar

 

La terminarea Academiei de Înalte Studii Militare, aşa cum se numea începând cu anul 1990, m-am încris la concursul pentru ocuparea unui post de asistent universitar. Am obţinând acest post în Cadrul catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. După câteva luni, am fost promovat, tot pe bază de concurs, în funcţia de şef al Biroului relaţii culturale din cadrul Inspectoratului General pentru Cultură, cel avea şef pe col. Nicolae Mateescu, în subordinea cărui mai lucrasem îm urmă cu ceva ani. Instituţia în care lucram coordona activitatea a 11 instituţii centrale de cultură, cercurile militare din toate garnizoanele ţării, precum şi peste 400 de biblioteci din unităţile militare. Am avut prilejul să contribui la dezvoltarea relaţiilor militare externe cu armatele NATO, în primul rând. Relaţiile cu SUA au demarat, chiar în 1990, cu un turneu al formaţiei „Galaxy” a Forţelor Militare Aeriene ale SUA din Europa, precum şi cu vizita unui capelan militar american. Am conceput şi organizat patru ediţii ale Festivalului Internaţional al Filmului Militar de la Bucureşti, activitate cu larg ecou în ţară şi străinătate. Doar Italia şi Franţa organizau asemenea festivaluri. În Italia festivalul se numea „Eserciti e Popoli”, iar cel din Franţa era „Festivalul Internaţional al Filmului Militar de la Versailles”. Festivalul nostru se bucura de largă din partea cineaştilor români şi străini, devenind un reper cinematografic internaţional. Participau în jur de 30 state din Europa, Asia, America şi America Latină. Personalităţi remarcabile ale cinematografiei şi culturii româneşti jurizau filmele. Amintesc doar pe academician Mihnea Gheorghiu, academician Răzvan Teodorescu, prof. univ. Manuela Cernat, regizorul Constantin Vaeni etc. TVR transmitea reportaje de la festival şi, în direct, gala finală a acestuia. De remarcat este faptul că filmele, cu care se prezentau statele străine, intrau şi în patrimoniul nostru naţional, putând fi difuzate la televiziune sau folosite în procesul de instruire a militarilor. Am rămas plăcut impresionat de faptul că, un organizator al festivalului francez, mi-a solicitat telefonic să-i spun cum rezolvat unele probleme organizatorice. Ulterior, am fost invitat să particip, împreună cu un regizor de la Studioul Cinematogrefic al Armatei, la festivalul de la Versailles.

Pe baza dispoziţiilor domnului Gheorghe Tinca, ministrul apărării naţionale, am organizat patru ediţii ale concertului vocal simfonic şi instrumental „Cântec de primăvară”, concert la care participau cei mai importanţi muzicieni şi artişti lirici români, precum şi instrumentişti ai ansamblului artistic „Doina” al Armatei. Am stabilit relaţii de colaborare şi de prietenie sinceră, cu Pompeiu Hărăşteanu, un adevărat fenomen care, la o vârstă respectabilă, impresionează, şi acum, prin forţa sa artistică inimaginabilă. Viorica Cortez, Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu, Ecaterina Ţuţu, Florin Diaconescu Mihnea şi Gladiola Lamatic, Ionel Voineag; Florin, Nicolae Licareţ, sunt doar o câţiva artişti care au dat strălucire evenimentelor organizate. De asemenea, am colaborat cu maeştrii Iosif Conta, Cornel Trăilescu, Cristian Mandeal şi Răzvan Cernat, care au dirijat şi au contribuit la alcătuirea programului. De asemenea, am organizat, tot la iniţiativa domnului Tinca, „Balul Parteneriatului pentru Pace”, acţiune menită să contribuie la o mai bună cunoaştere a României de către reprezentanţii altor state. A fost o perioadă propice dezvoltării relaţiile culturale externe ale armatei. Îmi amintesc de participarea Muzicii Reprezentative a Armatei la un complex de manifestări intitulat „Ducasse de Mons” organizat la Mons, Belgia. Aici funcţionează o importantă strucură militară NATO, şi anume comandamentul Suprem al forţelor aliate din Europa (SHAPE). În cadrul Festivalului de muzică de famfară, precum şi la concertele ţinute în diferite locuri publice, prestaţia famfarei noastre a fost foarte apreciată şi elogiată de Elio di Ruppo, atunci vice-prim ministru al Belgiei, de Maurice Lafosse, primarul oraşului, şi multe alte personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale belgiene. La gala finală a asistat şi dl Jean-Luc Dehaene, primul ministru al Belgiei, care, pe timpul unei scurte discuţii, m-a felicitat pentru prestaţia muzicii româneşti. Ziarul „Evenimentul Zilei” a publicat o ştire despre acest episod. Impresionant a fost faptul că, în ultima seară, numerosul public din Grande Place dansa după muzică românescă. Famfara avea ca dirijor pe lt. col. Ionel Croitoru, muzician de mare talent. Menţionez că impactul asupra publicului era atât de puternic, încât mulţi melomani participau la concertele noastre, chiar dacă ele aveau loc în afara Monsului.

Asemenea evenimente au fost destul de numeroase. Eu nu am făcut altceva decât să enumăr câteva dintre ele. Cele mai multe, au fost organizate fără bani de la buget, prin sponsorizări. Cert este că toate au contribuit la cunoaşterea realităţilor româneşti în străinătate.

Vreau să evidenţiez legăturile stabilite, prin intermediul Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cu Republica Moldova şi armata sa. Am colaborat, din păcate doar o perioadă scurtă de timp, cu Ion şi Doina Aldea Teodorovici, artişti exponeţiali şi militanţi neegalaţi încă pentru unirea teritoriilor româneşti, despărţite de „Maluri de Prut”. La aproximativ o lună de la moartea lor, am vernisat o expoziţie de pictură intitulată „Cetăţi şi lăcaşuri de cult medievale româneşti” la Chişinău. Am participat la unele activităţi la liceul din Durleşti, suburbie a Chişinăului de la care au pornit ideile şi acţiunile de emancipare naţională a Basarabiei. Manifestările au cuprins: transformarea „şcolii medii” în liceu; stabilirea lui Mihai Eminescu, ca patron spiritual al liceului; donarea bustului lui Eminescu, acestui liceu, de către Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Bustul avea drept autor pe sculptorul bucureştean Constantin Foamete, născut la Durleşti. Manifestarea era impresionantă, atât pentru semnificaţiile sale, cât mai ales prin participarea a numeroşi oameni de cultură din România şi Basarabia. Enumăr câteva nume: Grigore Vieru, poetul naţional de a cărei prietenie am fost şi sunt mândru; Victor Crăciun; Mihai Cimpoi; Tudor Gheorghe; Ion Ungureanu; Victor Socaciu; Dumitru Matcovschi; Andrei Strămbeanu, poet şi consilier al preşedintelui Snegur, prezentat, cu mult umor de Tudor Gheorghe: „Domnilor; daţi-mi voie să vă prezint pe cel mai drept om din Basarabia: Strâmbeanu Andrei”. Am publicat în ziarul basarabean „Sfatul Ţării” un articol intitulat „Spiritul de la Durleşti”, în care afirmam că, la aceste manifestări, a fost cea mai mare densitate de spiritualitate românescă. Conchideam că „spiritul de la Durleşti” este spiritul lui Eminescu, spiritul marii uniri naţionale. O perioadă de aproape doi ani, am continuat activităţile, donând Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, din partea armatei, un bust al lui Eminescu, realizat la Studioul de Arte Plastice al Armatei. De asemenea, un bust al lui Ştefan cel Mare, a fost donat localităţii Cobâlnea. Totodată, trimiteam, lunar, cărţi, Ministerului Apărării al Republicii Moldova. Am contribuit organizarea duplexurilor (spectacolele consacrate Marii Uniri) Chişinău-Bucureşti, care se transmiteau, în direct, la televiziunile naţionale. La activităţi, participam în uniforma de ofiţer al armatei române. Un ziar din Chişinău a publicat un reportaj intitulat „Armata României în ofensivă culturală”, însoţit de o fotografie în care eram în uniformă militară, alături de Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi. Era intitilată „Armata şi poporul”.

 

Reînfiinţarea clerului militar

 

În luna noiembrie 1990, după doar două luni de activitate, în calitate de asistent universitar la Catedra de Strategie Militară şi Artă Operativă a Academiei de Înalte Studii Militare, am fost numit în funcţia de şef al Biroului Relaţii Culturale din cadrul Inspectoratului General pentru Cultură. Era o structură nou înfiinţată după Revoluţia din Decembrie 1989. Una din primele provocări a fost cea legată de posibilitatea reînfiinţării asistenţei militare religioase în armată. Era o problemă care preocupa, într-o oarecare măsură, conducerea ministerului. Am fost desemnat sa particip, împreună cu şeful inspectoratului, col. Nicolae Mateescu, la o întîlnire cu col. Marcovitz, ataşatul apărării al SUA la Bucureşti. Diplomatul militar american ne-a făcut o scurtă prezentare a capelanatului militar american, a activităţilor celor 225 grupuri religioase din armata americană. A sugerat faptul că, pentru înţelegerea cât mai corectă a problematicii clerului militar, un capelan din Armata SUA ar putea să facă o vizită în Romînia pentru a ne prezenta, în mod pertinent şi amăninţit, activitatea de asistenţă religioasă acordată militrilor americani. În mod evident, factorii de decizie au fost de acord cu această propunere. Ambasada SUA la Bucureşti a comunicat faptul că-l vom avea oaspete pe comandorul Dressler, capelanul şef al Forţelor Aeriene Americane din Europa. Pentru pregătirea vizitei, am colaborat, în mod excelent, cu PS Nifon Ploieşteanu, care era vicar patriarhal. De asemenea, am fost primit de Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a acceptat să-l primească pe capelanul American. Personalitatea Patriahului m-a copleşit din primele clipe. Poseda, ca nimeni altul, pecetea eontică a înţelepciunii şi bunătăţii, a clarviziunii şi echilibrului acţional. Îmi amintesc, că peste unul sau doi ani, la solicitarea generalului Dumitru Cioflină, excepţionalul şef al Statului Major General, am însoţit pe timpul primirii la Patriarhul Teoctist, doi dintre oaspeţii săi de seamă, respectiv generalul Naumman, inspectorul general al Bundeswerului, care, ulterior, a devenit preşedinte al Comitetului Militar NATO, şi pe generalul Deak, comandantul Armatei Ungariei. Ambii demnitari au fost foarte emoţionaţi pe timpul primirii şi au rămas impresionaţi de înţelepciunea şi clarviziunea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române.

Am avut întâlniri cu aproapoe toţi liderii bisericilor şi cultelor religioase, care au fost plăcuţi surprinşi de faptul că armata noastră stabilea legături de colaboarare în domeniul asistenţei religioase cu armata americană. De mare importanţă pentru activitatea noastră, a fost şi întâlnirea cu ES dr. Ioan Robu, arhiepiscopul Bucureştiului al Bisericii Romano-Catolice. Această primă luare de contact a permis stabilirea, ulterioară, a unor relaţii de conlucrare deosebit de rodnice. Tot atunci, l-am cunoscut pe şeful cultului Mozaic, Eminenţa Sa dr. Moses Rozen, personalitate de mare notorietate publică.

Părintele Dressler a participat la întâlniri orgnizate cu comandaţi de unităţi, cadre miliare, militari în termen şi salariaţi civili din Bucureşti şi garnizoanele Bucureşti, Braşov, Curtea de Argeş şi Câmpulung. Oaspetele american şi noi ce-l însoţeam, am fost plăcut surprinşi când am vizitat, în incinta batalionului de vânători de munte de la Câmpulung, vechea capelă, care, prin străduinţa ofiţerilor, la nici un de la revoluţie, renovată şi dată în folosinţa spirituală a militarilor şi a membrilor lor de familie.

 Pe timpul activităţilor, capelanul militar ne-a înformat despre activitatea grupurilor religioase din armata americană, despre rostul şi rolul pe care capelanii îl au în armata SUA, metodele specfifice folosite pentru satisfacerea cerinţelor spirituale ale militarilor în teatrele de operaţii sau în cazărmi. Oaspetele a participat şi la manifestările de la Academia de Înalte Studii Militare consecrate aniversării unui an de la Revoluţia din Decembrie 1989, prilej cu care s-a inaugurat un monument ridicat în memoria celor cinci ofiţeri, care şi-au pierdut viaţa în timpul acelor evenimente. Oaspetele a avut posibilitatea să cunoască şi pe cei mai importanţi politicieni ai perioadei: Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Petre Roman, Ion Raţiu. Pe lângă dorinţa conducerii armatei, solicitările personalului militar şi civil au condus la concluzia că trebuie să se reia serviciul de asistenţă religioasă pentru militari. Evident, au fost şi multe reticenţe, atât la nivelul unor unităţi militare, cât şi la nivelui doi al conducerii ministerului. Ministrul de atunci, generalul Victor Stănculescu, a stabilit să trecem imediat la elaborarea proiectului legii clerului militar. Sarcina de a conduce grupul de lucru, ce reunea reprezentanţii BOR, Bisericii Romano-Catolice, Cultului Musulman şi ai altor biserici, mi-a revenit mie. În primele luni ale anului 1991, prima formă a propunerii legislative era, deja, terminată. Faptul că armata avea tradiţii în acest sens a facilitat mult activitaea grupului de lucru. Totuşi, PF Teoctist a apreciat, pe bună dreptate, că nu erau, încă, create condiţiile reluării activităţii clerului militar. Spunând că, de fapt, bisericile nu sunt pregătite, deoarece nu au preoţi pregătiţi pentru a desfăşura activitate în rândul militarilor. A apreciat că este o acţiune foarte importantă, care nu trebuie să fie ratată. Cu toate că pentru, aproximativ, doi ani s-a amânat procesul de implementare a asistenţei religioase, relaţiile cu bisericile principale s-au intensificat. Ceremonialurile militare, cuprindeau, în mod organic, slujbe religioase, iar preoţii, cu precădere cei ortodocşi, participau la evenimentele ostăşeşti cele mai importante.

Am primit şi vizita unor capelani din Marea Britanie. De asemenea, reprezentanţi ai armatei erau invitaţi să participe, împreună cu preoţi creştini-ortodocşi şi romano-catolici, la consfătuiri, forumuri sau conferinţe ale capelanilor militari din unele ţări NATO. În anul 1993, Inspectoratul General pentru Cultură s-a transformat în Direcţia pentru Cultură, iar şeful acesteia a devenit gl. bg. Mircea Mureşan, care a imprimat întregii activităţi multă coerenţă, eficacitate, pragmatism şi dinamism. Condiţiile erau, de acum, propice reluării tradiţiei clerului militar. Pe baza unui protocol cu BOR, s-a constituit Secţia de Asistenţă Religioasă, care funcţiona în cadrul Direcţiei de Cultură. Secţia era condusă de un militar de carieră, col. Gheorghe Căldăruş, şi avea în componenţă preoţi din partea BOR şi a Bisericii Romano-Catolice. Apoi, a început procesul de pregătire prin cursuri a preoţilor selecţionaţi să îşi desfăşoare activitatea în armată. În scurt timp, s-a ajuns ca, în structurile centrale, la marile unităţi, la toate instituţiile de învăţământ militar, precum şi la nivelul unor garnizoane importante să fie încadraţi preoţi, ce nu aveau grade militare, dar erau asimilaţi în grad. Astfel, s-a creat cadrul necesar satisfacerii nevoilor spirituale ale militarilor şi membrilor lor de familie, potrivit principiului libertăţii de conştiinţă. De menţionat că relaţiile militare cu SUA au început în domeniile cultural şi în cel al asistenţei religioase în armată. Parteneriatul cu SUA a fost, şi în acest domeniu, deosebit de benefic. S-au legat relaţii strânse de colaborae şi prietenie cu importanţi capelani americani şi britanici. Aş aminti aici pe generalul Dobbs, capelanul şef al armatei britanice şi confesorul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, precum şi pe capelanul american Pollit. Pe acesta din urmă, colegii români l-au denumit „Pollitescu”, deoarece a participat la multe acţiuni de implementare a clerului militar în armata noastră. El purta, pe timpul activităţii sale în ţara noastră, aidoma unui ofiţer român, ecusonul cu insemnele Armatei României având înscripţionat numele său românizat.

 

Monsul, istorie şi identitate

 

În luna mai a anului 1994, când România devenise, de câteva luni, primul stat membru al „Parteneriatului pentru pace”, autorităţile belgiene au transmis o invitaţie pentru o famfară  militară românească să participe la o suită de manifestări tradiţionale, organizate, la Mons, sub genericul „Ducasse de Mons”sau”Doudou” cum i-se mai spune în mod tradiţional. Aceste manifestări cuprindeau şi un Festival al muzicilor militare.S-a solicitat ca fanfara românescă să înveţe „Muzica Lumeçon” cunoscută şi sub numele de imnul „Doudou”, lucrare muzicală anonimă ce reprezintă fundalul muzical al manifestărilor tradiţionale. În mod natural, a fost desemnată să participe Muzica Reprezentativă a Armatei, deoarece era formaţia compusă din 70 de instrumentişti, ce avea un repertoriu vast care cuprindea peste 2000 de creaţii pentru muzica de famfară din literatura muzicală romănescă şi străină. Era, şi este şi acum, considerată, pe bună dreptate, cea completă şi cea mai bună famfară românească, din cele peste 70 căte existau în acea perioadă. Deplasarea s-a efectuat cu două aeronave militare, tip AN-24. Am atrerizat la baza aeriană americană situată în  apropierea Monsului, la Chiévres, unde am fost întâmpinaţi de generalul Paul Şarpe-primul reprezentant al României la NATO- şi de domnul Pierre Ista, reprezentantul Primăriei Monsului. A fost ceva deosebit, în sensul că, nimeni, nu ne-a cerut paşapoartele, nu ne-a întrebat câte persoane suntem în delegaşie sau ce valută avem, aşa cum, peste nici două luni, avea să se întâmple la Moscova, cu prilejul unei activităţi asemănătoare.            La  întoarcere, înaintea  decolării către ţară, am avut posibilitaea de a vizita o parte a bazei militare. Atunci, am constatat că fiecare militar sau personal civil avea propiul computer, în timp ce noi aveam...maşini de scris şi dactilografe. La puţin timp după sosire, am efecuat o excursie în localitate pentru a-i cunoaşte tradiţiile, precum şi patriminuil cultural, religios şi arhitectonic de excepţie, cu care locuitorii şi, în egală măsură, autorităţile, se mândresc.

Ţinutul Monsului a fost considerat, încă din antichitate, un punct strategic important de către romani. Pe biuta dominantă, ce avea altitudinea de 78 m deasupra nivelului mării, şi era înconjurată din trei părţi de ape, deoarece se găseşte la confluenţa a două râuri, romanii au construit un castru, înconjurat de case ridicate din lemn şi lut. Tabăra  romană, care avea menirea de împidica  invaziile populţiilor germanice, a constituit punctual de plecare, stadiul preurban al localităţii de mai tâtziu. Către sfărşitul secolului VII, ne spuneau gazdele,  ducesa de Lorraine, o fiinţă de o rară  pioşenie, mânată de un puternic elan mistic-sanctificată, postum, sub numele de Sainte-Waudru-, a hotărât construiască,  în acesle locuri, un schit, şi să trăiască retrasă de lume. Sainte-Waudru va deveni patroana spirituală a Monsului.

  Zona va fi locuită permanent, populaţia fiind grupată în jurul domeniului senioral., formând un burg de mică întindere. Locul a fost denumit, apoi, de către episcopul Aubert, în spiritual toponimiei romane, “Castrilocus”, adică locul castrului sau al taberei mulitare. În spiritul roman al vremii, către sfârşitul primului mileniu,  s-au construit clădiri fortificate, precum şi cunoscuta mânăstire Sainte-Waudru, al cărei clopot are o greutate de 800 kg,  Catedrala  este considertă « o minunată splendoare », Viaţa comunală cunoaşte, o dată cu scurgerea anilor, o temeinică organizare. Ca urmare,  Monsul a devenit capitala provinciei Hainaut, încă din secolul al XIII-lea, reprezentând spiritul aristrocratic şi religios al societăţii feudale. Oraşul a luat amploare, iar importanţa sa militară, de-a lungul secolelor, a crescut, motiv pentru care a devenit puternic fortificat. Prin intermediul unui canal putea fi, în caz de necesitate, încojurat de ape din toate părţile, fapt ce reprezenta un obstacol considerabil pentru asediatori..

Burgul a fost asediat şi ocupat, pentru diferite periode de timp, de germani, englezi, francezi, habsburgi, spanioli, olandezi, germani..Ocupanţii, în special cei francezi,  potrivit spuselor gazdelor, erau avizi de « bogăţiile belgiene ».Monsul a fost şi teatrul unor revendicări sociale şi politice cerute de populaţie. Nenumărate incendii au distrus multe clădiri istorice. A cunoscut, însă, şi perioade de « Oraş liber », care au fost benefice în plan economic, administrativ, politic şi judiciar.

            Cu adevărat, Monsul şi-a recăpatat măreţia o dată cu  obţinerea îndependenţei Belgiei, în anul 1830. Totodată, oraşul a început să-şi piardă din importanţa sa strategică, o dată cu dezvoltarea armelor cu mare putere distructivă, în special a artileriei, fapt ce a făut ca fortificaţiile sale să fie inutile, iar demantelarea lor a devenit imperios necesară. Ţinutul Monsului a fost locul unor importante bătălii în perioada primului război şi a celui de-al doilea război mondial. Importanţa militară şi strategică a Monsului a devenit considerabilă, înceepând cu anul  1967, an în care SHAPE (Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa), a fost mutat din localitatea franceză Rocquencourt şi instalat la Casteau, comună aparţinătoare oraşului.  Mutarea a urmat acţiunii hotărâte de De Gaule de retragere a Franţei din structurile integrate ale Alianţei Nord Atlantice.

Înconjurat de ape, oraşul are o formă circulară. Partea sa medievală are străzi înguste, pline de şarm- construite în secolele 17 şi 18-, ce converg către Grande Place şi frumosul palat al Primăriei(L’Hotel du Ville), denumit şi „Casa Păcii”. Este un ansamblu remarcabil de clădiri diverse, care adăpostesc serviciile publice sau « comunale », cum le numesc belgienii, şi încojoară un mic parc, numit « Grădina Primarului ». În faţa intrării principale,  se găseşte o mică statuie din fier forjat, ce nu are mai mult de 15 cm înălţime, reprezentând o maimuţă gânditoare. Legenda spune că maimuţa  poartă noroc nu numai oraşului şi populaţiei sale, ci şi turiştilor ce-l vizitează. Potrivit tradiţiei, trecătorii trebuie să mângâie, cu mâna stângă,  maimuţa pe cap, pentru că, numai astfel, li-se poate îndelini o dorinţă. Prin urmare, din pricina nenumăratelor « mângâieri », capul maimuţei este lucios spre deosebire de corp, care are o evidentă patină a vremii. Eu am respectat întocmai ritualul. Dorinţa pe care mi-am pus-o, atunci, în gând, a fost aceea de a mă reîntoarce în Mons…Ea s-a îndeplint de mai multe ori. Am constatat că toate oraşele importante din Europa au un simbol al lor, simbol însoţit de o legendă. Îmi vin în gând căteva exemple. Bruxelles are ca simbol „Maneken pis”(Băieţelul care face „pipi”), Copenhaga- „Mica Sirenă”, Roma- „Lupaica Capitolină”, Madridul-„Ursul şi Mandarinul”, Lisabona-„Turnul ve Veghe”etc. Deşi am fost în toate oraşele mai importante din ţară, nu am întâlnit asemenea simboluri şi legende...

 Grande Place, prin grija edilior, îşi shimbă înfăţişarea aproape în fiecare zi, dar într-un mod extrem de surprinzător,  plăcut şi util. Sunt organizate: expoziţii cu flori de vânzare; târguri pentru micii manufacturieri, care-şi vînd  produsele; manifestări culturale diverse de origine valonă, flamadă sau consacrate altor state; concerte în aer liber susţinute de solişti renumiţi, formaţii camerale, famfare civile sau militare, orchestre semisinfonice etc. Totodată, aici se desfăşura partea finală a manifestărilor din cadrul „Ducasse de Mons” Comuna  de Mons, cum le mai place autohtonilor să spună, are o populaţie în jur de 90.000 locuitori. Pe parcursul manifestărilor tradiţionale, socotind şi turiştii belgieni şi străini, populaţia aproape se dublează. Este, astfel, un mare avantaj pentru bunăstarea comunităţii. Toate aceste realizări sunt ale comuităţii, şi ale primarilor sau ale altor lideri politi…Mă întreb, deci, de ce la noi cănd se amenajază, spre exemplu un parc, se inscripţionează numele primarului, care, în fapt, nu este ctitor..Ctitor poate fi doar comunitatea, deoarece obiectivele respective sunt realizate pe bani publici, şi nu personali. În numeroasele localităţi din străinătate pe care le-am vizitat nu am văzut asemenea inscripţionări..

 

« Ducasse de Mons » cu inserţie culturală românească

 

Prima menţiune documentară a manifestărilor datează dina nul 1248. În anul 1348, ţinutul a fost cuprins de pesta neagră sau ciuma bubonică, epidemie teribilă ce a determinat înjumătăţirea populaţiei. Ciuma era, popular,  denumită « furia Domnului ». În disperare de cauză, autorităţile bisericeşti, de fapt toate confreriile religioase ale vremii,  au hotărât să facă un gest fără precedent, şi anume să înceteze orice dispută religioasă şi să venereze, în credinţă,  relicvele patroanei localităţii, reunite cu cele ale ale Sfântului Vincent, soţul lui Waudru. Pe un car special construit,  poleit cu aur, tras de cai, fiecare grup religios îşi punea odoarele cele mai de preţ. Alaiul era însoţit de reprezentanţii confreriilor, îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Din fericire, după această procesiune, epidemia de ciumă a încetat.Miracolul a fost atribuit Sfintei Waudru. Manifestările au continuat, cu mici întreruperi cauzate de conjuctura istorică, în fiecare an, fiind la originea « Ducasse de Mons ».  Cuvântul ducasse desemnează, în idiomul medieval al ţinutului,   turul  dedicat evocării patroanei spirituale a oraşului.

Peste aproape  trei secole, înspăimântătoarea ciumă revine.  Măsurile de precauţie şi cele sanitar-profilactice, stabilite de autorităţi, nu erau aplicate de către populaţie, deşi s-a apelat la sprijinul armatei.  S-au multiplicat practicile superstiţioase, dar s-au construit şi lazarete în afara zidurilor cetăţii, în scopul izolării celor contaminaţi. De atunci, manifestările au căpătat o şi mai mare amplore.

 Ducasse constă, în principal, în două « jocuri »:  « Jocul Sainte Waudru » şi  « Jocul Sfîntul Gheorghe, care se luptă cu un dragon». Acesta din urmă este numit legendar « Lumeçon ». Voi încerca să descriu, pe scurt, aceste două manifestări, aşa cum mi-au rămas întipărite în memorie.

Procesiunea « Carului de aur » sau  « Jocul Sainte Waudru »

            Relicvele patroanei spirituale a Monsului sunt păstrate  în Catedrala ce-i poartă numele, într-un altar lucrat în aur, în stil neogotic, ce reprezintă un adevărat munument de artă religioasă. În jurul său, sunt sculpturi de lemn reprezentnd pe   Isus Hristos în braţele Fecioarei Maria, apostolii săi, sfinţii canonizaţi  Waudru şiVincent, precum  şi cei patru copii ai lor. Waudru este orientată, întotdeauna, către public pentru a-l binecuvânta.. Altarul este aşezat într-un car, în carul de aur, având o greutate de aproape patru tone.. Tot în car, sunt etalate cele mai de preţ odoare ale grupurilor religioase şi confreriilor reprezentative. De asemenea, carul transportă un cor de copii şi un preot, ce are menirea de a citi un miracol al sfintei Waudru, în mai multe locuri strategice şi întersecţii prin care trece procesiunea. La car, sunt înhămaţi patru cai de tracţiune.Decanul procesiunii se adreseză Primarului cerând permisiunea de-a începe procesiunea de prezentare a moaştelor patroanei spirituale, pe care i-le încredinţează, dar  şi protecţia sa şi a cetăţenilor pentru ca acestea să fie în siguranţă deplină. La rândul său, primarul, domnul Morice Lafosse, a răspuns că acceptă solicitările de a asigura cu toată autoritatea şi mijloacele legale de care dispune, în mod gratuit, paza şi securitatea corpului lui Waudru,  astfel încât să nu se abată nici-un pericol asupra oraşului. Imediat după acest moment, începe imnul Doudou, înterpretat de câteva formaţii corale, imense orgi, trompete şi tobe. Mulţimea, ce participă activ la procesiune, cântă, bate din palme  şi işi mişcă  mâinile deasupra capului, creind un entuziasm delirant.  « Sfântul Gheorghe » şi toate personajele cu aură pozitivă ce-l însoţesc pun în mişcare Carul de Aur, care este însoţit de circa 60 de grupuri religioase şi profesionale.  Procesiunea  urmează, în aclamaţiile spectatorilor ocazionali, un traseu bine stabilit. În partea finală, cortegiul urcă rampa colinei în vârful căreia  este construită catedrala Sainte-Waudru. Straduţa  are un pavaj medieval din piatră, care prezintă multe iregularităţi. De aceea, există riscul real de a nu putea fi urcat carul până la Catedrală. Legenda spune că, dacă acest car nu poate să urce fără oprire până la catedrală, o mare tragedie se va abate asupra oraşului, chiar în acel an. Acest lucru, ne-au spus ghidul nostru, s-a întâmplat în anii 1914 şi 1940, iar procesiunea a fost anulată. Pentru reuşita acţiunii,  am constatat că participanţii la manifestare împingeau cu toate puterile lor vehiculul.

« Lumeçon »

« Lupta dintre   Sfântul Gheorghe şi Dragon » reprezintă apogeul lui « Doudou ». Acţiunea se desfăşoară în Grand Place, în Duminica a Trinităţii şi se termină la ora 13 fix. Sfântul Gheorghe simbolizează Binele. El este însoţit se 12 apostoli. Dragonul simbilizează Răul, are o codă imensă, de aproape 12 metri şi este însoţit de 11 diavoli. Lupta are într-o arenă cu un perimetru bine delimitat, iar asfaltul este acoperit cu un strat gros de nisip. Totul se desfăşoară după o coregrafie foarte precisă. Sfântul Gheorghe se roteşte în sensul acelor de ceasornic, în timp ce Dragonul are o mişcare similară, dar în sens invers. Sunt, şi în acest mod, evidenţiate raporturile ireductibile bine-rău sau ordine-dezordine. Sfântul Gheorghe  are două  tentative de a ucide fiara, fie cu o lance sau chiar cu un pistolet, dar Dragonul rezistă. Abia cea de-a treia încercare reuşeşte. În timpul « luptei » purtătorii Dragonului, fac în aşa fel încât imensa coadă să treacă pe de-asupra capetelor mulţimii delirante. Coada monstrului este garnisită cu păr din cozile unor cai. Mulţimea frenetică doreşte să smulgă firele de păr din coada Dragonulu sau să le adune din nisipul în care are loc lupta finală. Este o întrecere înverşunată pentru a prinde un firicel de păr, care este purtător de noroc. Posesorii firelor de păr sunt nespus de fericiţi, deoarece vor avea parte doar de noroc şi succes în ceea ce vor face. Procesiunea este urmărită de zeci de mii de oameni, care sunt în Grande Place. Oficialităţile belgiene şi străine, asită la manifestare din balconul principal al  L’Hotel du Ville. La ediaţia din acel an, au participat reprezentanţi ai Curţii Regale a Belgiei, dar şi membrii ai Guvernului, în frunte cu Premierul.             

Promovarea valorilor româneşti

Pe lîngă cele două manifestări tradiţionale identitare, au mai avut loc : un festival de famfară, la care au fost reprezentate şase stae, înclusiv ţara gazdă ; concerte în aer liber, jocuri populare, salturi cu paraşuta.  Muzica Reprezentativă a Armatei a concertat în Grande Place, Piaţa Universităţii Politehnice, pe stadion şi în câteva comune ce aparţin oraşului. A fascinat publicul. Cîteva zeci de bărbaţi şi femei au asistat la toate concertele noastre. Printre ei se aflau şi muzicologi olandezi. În anul următor, famfara romînescă a fost invitată la manifestările desfăşurate, sub genericul „Tatoo”, la Breda, în Olanda.  Memorabil este concertul susţinut,  în Grande Place,  un concert „en plain air”, care a avut un succes răsunător. Era seara Duminicii Trinităţii. Programul nostru muzical trebuia să fie de o oră. La cerearea publicului, durata cocertului s-a prelungit. Sub bagheta renumiltului dirijor şi muzician colonel Ionel Croitoru, fanfara noastră a interpretat, pe durata a două ore, unele dintre cele mai cunoscute creaţii de gen din repertoriul românesc şi  universal. Era  uimitor să vezi sute şi sute de tineri şi vârstnici dansând  pe muzică românească. Laudative au fost şi reportajele despre prestaţia artistcă românească transmise la unele posturi de televiziune belgiene. « Ducasse ded Mons » este cosiderat de către UNESCO o capodoperă a patrimoniului spirirtual al umanităţii.  

Arhetipul oamenilor politici occidentali şi politicienii mioritici

 

Îmi amintesc de faptul că, primul concert al famfarei noatre, a avut loc în Piaţa universităţii Politehnice, în prezenţa unui numeros public şi a unor reprezentaţi ai Casei Regale,Guvernului şi ai autorităţilor publice locale. Programul a cuprins, în principal, creaţii de muzică clasică, iar publicul, bun cunoscător al acestui gen muzical, a fost impresionat de măiestria muzicienilor romîni. La finalul activităţii, s-u oferit tuturor paticipanţilor pahare cu bere. Aşa cum se ştie, în Beligia se produc aproape cinci sute de sortimente de bere. Este  băutura naţională a belgienilor, fiind  considerată cea mai bună din lume. Pe timpul acestei activităţi protocolare, am fost felicitat de oficialităţi pentru măiestria membrilor famfarei noastre, iar domnul Maurice Lafosse, primarul(bourgmestre, cum i se spune în limba flamandă)de atunci al localităţii, a avut numai cuvinte de apreciere faţa de subofiţerii noştri muzicanţi, care erau pregătăţi, în acea perioadă, la Şcoala Militară de Muzică. Membrii muzicilor militare belgiene, dar şi ai celorlalte formaţii străine, erau absolvenţi de conservator. Cu toate acestea, pregătirea profesională, muzicală a militarilor români nu era cu numic mai prejos. Dimpotrivă!  Tot atunci am cunoscut o persoană deosebită, care s-a prezentat a fi Elio Di Rupo. Domnul Pierre Ista, însoţitorul nostru, mi-a şoptit că este „Vice(nn. vice...)-Premier Ministre”, eu, din neatenţie, am receptat „fis(nn. fiul...) du Premier Ministre”, şi aşa am crezut până în ultima zi a manifestărilor, când am fost invitat, împreună cu imspectorul muzicilor militare, colonelul Constantin Andreoiu, să asist la momentele apoteotice ale manifestărilor-Lupta dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon” şi la finalul procesiunii „Carul de Aur” etc-din balconul „L’Hotel du Ville”. Am îmbrăcat superba ţinută de ceremonie a armatei noastre. Ajungând în parcul  interior al acestei  instituţii publice, am fost întâmpinat de domnul Elio Di Rupo, care, pe un ton foarte jovial şi cordial, mi-a spus că doreşte să mă prezinte şefului său. Am rămas plăcut impresionat şi, evident, emoţionat, atunci când am constatat că şeful domnului DI Rupo nu era nimeni altul decât Primul Ministru al Belgiei, domnul Jean-Luc Dehaene. Domnul Prim Ministru a făcut referinţe elogioase cu privire la  prestaţiile muzicienilor români, precum şi la adresa României. Am mărturisit bucuria  de a participa la aceste manifestări şi, totodată, am adresat mulumiri prntru aprecierile făcute. La puţin timp după aceea, Evenimentul Zilei, care atunci era cea mai citită gazetă, a publicat un articol, semnat de  Oana  Maiuga, în care se se informau cititorii despre scurta întâlnire a Primului Ministru belgian cu domnul ....Lt. col. Mihail  Ţăpârlea.

Pe domnul Di Rupo, acum Prim Ministru al Belgiei, l-am întâlnit, în urma cu câţiva ani, când era primar al Monsului. Domnul Di Rupo a venit, folosid ca mijloc de transport  bicicleta, să mă întâlnească şi să asiste, câteva zeci de minute, la un moment muzical-coregrafic, pe care solişti, balerini şi instrumentişti renumiţi ai Ansamblului Artistic „Doina” al Armatei l-au prezentat în Grande Place.

Despre domnul Di Rupo, încă de când l-am cunoscut, se afirma că, deşi este de origine italiană, la Mons, este în elementul său, iar în relaţiile cu cetăţenii, dovedeşte o „răbdare de înger”. Este primul care le strâge mâna, este sensibil la suferinţele lor,  şi se preocupă, ca nimeni altul, de problemele pe care aceştia le au. Este apreciat, în unele cercuri, drept un „geniu politic”, ce are autoritatea şi legimitatea „conferite de popor”. Este înzestrat cu o mare capacitate de comunicare şi posedă un autentic simţ al istoriei.  Elio Di Rupo mi-a confirmat, o dată în plus, faptul că marile personalităţi sunt modeste, se comportă în mod elevat. În concepţia occidentală,  oamenii politici sunt, realmente, „servitorii poporului”, iară nu poporul este servitorul lor, aşa cum, din nefericire, este în mentalul românilor şi, mai ales, în mintea unor lideri politici mioritici. Uneori, aceştia din urmă, se comportă ca şi cum poporul român a apărut pentru ca ei să aibă pe cine conduce. Este un reflex, cred, al anilor de dictatură comunistă, dar şi o cosecinţă a lipsei de cultură umanistă şi politică a politicienior.

Pentru această situaţie, trebuie să  spun,  că nu numai politicienii sunt de vină, ci şi, noi, românii, deoarece, de cele mai multe ori,  suntem apatici şi ne comportăm  ca nişte supuşi, fiind, astfel, complici le ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Aromele şi gustul puterii-chiar dacă, uneori, se afirmă faptul că puterea se exercită în numele poporului-, sunt mai puternice, sunt dincolo de principiile morale, dincolo de deontologia  politicii. Cocesivitatea poporului român- deşi îşi are explicaţii istorice în raţionamente de tipul „Capul plecat niciodată nu-i tăiat”-, este păgubitoare pentru situaţia economică şi socială a ţării. Vorbim, în esenţă, de o pasivitate dăunătoare, de o atitudine de complicitate, de o conspiraţie a noastră cu lideri politici nereprezentativi. O conspiraţie a tăcerii - dacă o pot numi aşa-, ce conduce la stigmatizarea democraţiei, la nulificaea poliarhiei, lăsând teren fertil pentru totalitarismul „Unului”, sprijinit de o grupare oligarhică avidă de îmbogăţire cu orice preţ. Poate fi dsemnată  această stare de fapt prin sintagma „sindromul Stockolm”, în care „victimele” regimului politic, aidoma persoanelor captive, se solidarizează sau, chiar, se identifică cu răpitorii, în cazul nostru cu liderii politici ale căror haine morale sunt îmbrăcate doar pentru a-şi ascunde nulitatea, negativitatea sau malefismul. Micile lor gesturi de bunătate sunt amplificate, iar victimile manifestă pasivitate sau se solidarizează cu ei, iar sindromul devine o strategie de supravieţuire pentru persoanele care sunt supuse unor abuzuri sociale şi economice, ce le determină un stres emoţional şi existenţial major. Aşa explică teoria disonaţei cognitive efectul de schimbare a opiniilor de vot prin mituirea electorilor cu mici sume de bani sau cadouri nesemnificative, mituire practicată intens de partidele politice în perioada campaniilor electorale, deşi procedeul este interzis de legislaţia noastră.

Este, parcă, la noi, la români,  prea multă resemnare, prea multă renunţare şi prea mult chin. Nefericirea, insatisfacţia, sărăcia care ne însoţesc şi ne disperă, pornesc, până la urmă, din noi înşine. De aceea, ele nu trebuie tratate ca o fatalitate cosmică, concepţie care, în acest caz, ne-ar închide orice posibilitate de a-le diminua sau de a-le face mai suportabile. Schimbarea de optică, de atitudine trebuie făcută, mai întâi, în modul nostru de a gândi şi, ulterior, în acţiunile noastre cotidiene. Îmbunătăţirea situaţiei existenţiale este un fenomen a posteriori gândirii.  Pe cale de consecinţă, este necesar ca fiecare dintre noi să se manifeste responsabil şi sinergic, să pretindă şi să impună respect din partea semenilor sau a oricărui lider politic, social sau economic. Numai aşa raporturile diadei popor-lideri pot fi  redefinite sau inversate pentru a-le transcende în planul firescului politic şi social.. Cred că numai aşa putem realiza propensiunea ţării şi, în acelaşi timp, a noastră, a cetăţenilor ei.

 

 

Păstrarea  şi promovarea valorilor identitare româneşti

Participând la „Doudou”, am înţeles, mult mai bine decât din lucrările de sociologie sau etnogenie că tradiţia înseamnă o sumă de valori, o experienţă comunitară ancestrală, în mijlocul care ne naştem şi de la care plecăm în viaţă, ne formăm ca specialăşti sau cetăţeni, şi  care ne urmăreşte permanet pe parcursul întregii noastre existenţe. Ele alcătuiesc un corpus de valori, un adevărat tezaur, numit etos. Noi trebuie să promovăm valorile naşionale sau pe cele ale unei zone din arealul românesc, pentru că, numai aşa putem profita de ele, le putem valoriza în beneficiul nostru şi al  prezervări indentitatăţii româneşti în marea familie a popoarelor lumii. Numai aşa vom fi respectaţi, ca români, şi ca popor. Tradiţiile reprezintă o totalitate de valori identitare,  acumulate de societate sau de diferite comunităţi, la un moment dat. Tradiţiile  înglobează valori perene ale culturii, educaţiei, moralei, religiei, ştiinţei militare, culturii tehnice etc. Ele, şi numai ele, ne deosebesc de alte naţii.  Ele incumbă, din partea statului, comunităţii, dar şi a cetăţenilor responsabilitate pentru păstrarea, îmbogăţirea şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Poporul român are tradiţii milenare, are obiceiuri unice, care pot fi  promovate  în spaţiul european şi euro-atlantic, ca o imagine vie, realistă, istorică si contemporană a românilor. Consider că autorităţile publice, fie ele centrale sau locale, au o mare responsabilitate în această direcţie. Tradiţiile populare pot să prezinte şi să reprezinte, cel mai bine, identitatea românească. Uniunea Europeană nu este de natură să estompeze tradiţiile culturale şi identitare româneşti, topindu-le într-un creuzet. Dimpotrivă! Ele trebuie cunoscute de cît mai mulţi locuitori ai planetei. Dacă le cultivăm, vom avea şi mai mulţi turişti, care vor vizita România. Din păcate, în loc să ne cultivăm tradiţiile, în unele localităţi din ţară, sunt importate şi promovate, la iniţiativa unor persoane cosmopolite ce ocupă poziţii sociale importante, tradiţii şi manifestări ce exced spaţiului cultural românesc sau nu au nici un fel de legătură cu acesta. Uneori, se încercă inserţia,  „altoirea” lor pe puternicul filon naţional românesc. Mass media româneşti, din păcate, umblând după senzaţional, le prezintă publicului românesc.  Cîteva exemple: OktoberFest; Giving Day; Valentine’s Day în locul ancestralului „Dragobete”etc. Este o mare eroare.... Punctum!

 

Spiritul cantemirist, punte a relaţiilor româno-ruse

 

 Până în anul 1994, relaţiile militare cu Rusia erau cvasiîngheţate, ca urmare a noii orientari politice a României, care era primul stat est european semnatar al “Parteneriatului pentru Pace”, dar şi a transformărilor ce aveau loc în spaţiul ex sovietic, prin dezintegrarea Uniunii Sovietice şi formarea unor noi state independente. În vara acelui an, a avut o întâlnire, la Bucuresti, între miniştrii apărării ai celor două ţări. George Tinca, diplomat de carieră, era ministrul apărării naţionale. De fapt, era prima personalitate civilă ce, după Revoluţia din decembrie 1989, îndeplinea această funcţie. Evident, erau susceptibilităţi şi reţineri în dezvoltarea relaţiilor politico-militare româno-ruse. Cred că singura activitate concretă convenită, la această întâlnire, a fost un schimb de formaţii artistice între cele două armate.

Din Partea Rusă, s-a stabilit să susţină patru spectacole în faţa militarilor români vestitul Ansamblul “Alexandrov” al Regiunii Militare Moscova şi, la reciprocitate, din partea Romană, Ansamblul Artistic “Doina” al Armatei. Eram şeful Biroului relaţii culturale şi, în mod firesc, am primit sarcina să organizez turneul artiştilor oaspeţi. Spectacolele susţinute ariştii ruşi au fost bine primite de spectatorii din Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte şi Piteşti. La plecare, şeful delegaţiei ruse, mi-a comunicat faptul că, Partea Rusă aşteptă ca turneul artiştilor români, să înceapă peste 4 zile. Am cerut replanificarea turneului. Răspunsul a fost ferm: peste câteva zile, vă aştept la Moscova. Era greu, dacă nu aproape imposibil de organizat, datorită unor dificultăţi birocratice şi financiare. Nu exista valuta necesară la Direcţia Financiară, deoarece activitatea trebuia planificată să se desfaşoare cu cel putin 3 luni înainte. În acea perioadă, valuta se obţinea, lunar, prin licitaţie. Partea artistică era mai uşor de pregătit pentru că aveam artişti profesionişti de mare calibru. Singura posibilitate de deplasare pentru a ne încadra în timp era cea cu avionul.

Am obţinut aprobarea pentru două avioane de la Flotila de Transport Aerian. Un AN-24 pentru cei 39 de artişti, tehnicieni şi conducătorul delegaţiei, şi un AN-26 pentru transportul materialelor necesare. Cu toate acestea, s-a apreciat că misiunea nu se poate executa şi că trebuia amânată. Concluzia aceasta s-a prezentat şefului SMG, gl. Dumitru Cioflină, care nu a acceptat-o, spunând că, astfel, noi demonstrăm unui partener de talia Rusiei că nu avem capacitatea organizatorică şi mijloacele necesare realizării unei misiuni convenite la nivel de miniştri ai apărării. Am fost chemat la cabinetul său, ordonându-mi să pregătesc misiunea, orice dificultate pe care o întâmpin să i-o raportez. S-a hotărât ca deplasrea să se facă cu cele 2 avioane, deşi delegaţia rusă efectuase deplasarea cu trenul. Directorul Ansamblului, col. Constantin Popovici, excelent muzician, a pregătit un program artistic adecvat, care cuprindea şi cântece interpretate în limba rusă de Gina Pătraşcu, solistă talentată şi destul de cunoscută în acea perioadă. În final, cel mai greu a fost să-l conving pe reprezentantul Curţii de Conturi să avizeze valuta necesară deplasării, deşi ea se găsea, de acum, în servieta mea.

Formaţia noastră artistică a susţinut patru spectacole în faţa unor militari din 4 divizii mecanizate, situate în apropierea capitalei ruse. Un spectacol a fost organizat la „Cantemirskaia Divizia” , ce îşi avea reşedinţa cam la 100 km de Moscova. Ei bine, aici, în câteva rânduri, ni s-a spus, că „Spiritul lui Cantemir”, deci şi un „spirit românesc”, se mai păstrează atât în mintea militarilor, cât şi a cetăţenilor ruşi din această parte a ţării. „Unii dintre noi – afirma, un colonel din conducerea acestei mari unităţi –, avem şi sânge românesc, pentru că trăim pe pământul ce a aparţinut lui Dimitrie Cantemir” Într’adevăr, savantul român a fost împropietărit de către ţarul Petru I - al cărui consilier intim era -, cu o întinsă moşie, iar divizia funcţiona chiar pe domeniul istoric al lui Cantemir. Împroprietărirea a fost efectuată o dată investirea lui cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei, ca urmare a meritelor sale deosebite în cartografierea teritoriului şi elaborarea hărţilor acestei ţări. Evident, gazdele noastre făceau multe afirmaţii care, din punct de vedere istoric, erau corecte. Unele, însă consideram atunci, reprezentau semne de curtoazie faţă de delegaţia română. Cu toate acestea, am constatat că Dimitrie Cantemir a fost, de- a lungul istoriei, şi poate mai este şi acum, o punte de legătură între popoarele român şi rus. Personal, mai cred că atribuirea, în anul 1949, a numelui Dimitrie Cantemir, Liceului Militar nr. 1, care era dislocat la Roman, a fost şi un gest de complezenţă pentru consilierii militari ruşi, care erau prezenţi la toate eşaloanele armatei noastre. Patronul spiritual a fost ales dintr-o listă consistentă de propuneri, care cuprindea personaliţăţi istorice importante: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Filimon Sirbu, Vasile Roaită. La listă, cred că se putea adăuga şi ctitorul său, Nicolae Filipescu. Ulterior, patronii spirituali ai celorlalte licee militare au devenit Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân.

 

Sindromul afgan

 

Într-o seară, aflându-ne la hotelul militar din Moscova, am trecut sa verific, modul în care se comportă personalul. Într-o cameră, piloţii dansau cu câteva balerine pe care la aveam în formaţie, întrucât se aniversa ziua de naştere a unuia dintre ei. La vederea mea, au vrut să pună punct activităţii distractive. Le-am dat permisiunea să continue, dar am solicitat ca volumul muzicii să fie mai mic, pentru a nu deranja pe cei care erau în hotel. Evident, imediat, s-au conformat, iar muzica nu se mai auzea de pe hol. Apoi, s-a petrecut ceva amuzant şi, în acelaşi timp, şocant pentru mine. Un bărbat înalt de aproape 2m, îmbrăcat în ţinută militară de instrucţie, a spus, în limba rusă, pe un ton ameninţător, că vrea să discute cu şeful delegaţiei române. L-am întrebat ce s-a intamplat? El mi-a răspuns că doreşte să omoare un român, deoarece acesta l-a jignit grav, aşa cum nu i s-a întâmplat nici în Afganistan, de unde se întorsese de puţin timp. Imediat, am realizat că partenerul meu de dialog suferă de “sindromul afgan”, şi că trebuie să dau dovadă de mare abilitate pentru a rezolva situaţia. I-am spus că eu sunt colonel al Armatei Române şi că sunt conducătorul delegaţiei. I-am propus să fie de acord să ne întâlnim peste un sfert de oră, la recepţia hotelului. În acest timp, puteam să constat ce s-a întâmplat. Apoi, am mers în zona în care erau cazaţi balerinii, unde am constatat o mare iritare a Luminiţei Mogoşanu, care, mi-a spus că soţul ei Lucian, a facut o mare gafă. L-am invitat pe Lucian să-mi spună exact ce s-a întâmplat. Pe scurt, mi-a relatat că a inteţionat să facă o glumă cu aviatorii, care dansau cu colegele sale. În acest scop, şi-a aplicat la şliţul pantalonilor o “replică” a unui falus, realizată din ipsos la Studioul de Arte Plastice al Armatei. Astfel “echipat”, a intrat în camera în care se auzea muzică. Stupoare, aici a întâlnit un militar rus, care stătea în pat ascultând muzică, la un volum ridicat. Vădit deranjat, acesta i-a facut gesturi ameninţătoare, iar el s-a refugiat la colegi. Ştiam că nu este bine să-mi consum toată muniţia de la început. Am stabilit strategia deacţiune şi i-am cerut lui Serghei, un ofiter de informaţii rus, însoţitorul nostru, care vorbea româneşte, să mergă, împreună cu Lucian, la cel jignit, căruia să-i explice gafă făcută fară nici o intenţie. La început, militarul rus-cazac de origine -, a spus că nu renunţă la idee, şi a pus pe masă o sabie ninja. Cei doi l-au invitat în camera vecină, în care dansul continua. Astfel, cel jignit s-a convins de gafa, fără intenţie, a balerinului român. A spus că-l iartă pe “făptuitor”, şi că doreşte să rămână prieten cu balerinul roman. Condiţia pusă: să bea, pe nerăsuflate, o sticlă de vodkă. Lucian, cu mare greutate, a reuşit să termine sticla, din mai multe încercări, deşi era un ardelean obişnuit să bea palincă. Astfel, şi eu am “răsuflat uşurat” că situaţia s-a rezolvat pe cale amiabilă, ne mai fiind nevoie să intervin personal. Întoarcerea în ţară a fost un calvar. Mai întâi din cauza autorităţilor ruse. Am stat ore bune pe Aeroportul Şerementievo-2, care era închis. Argumentul adus era, am avut impresia, pueril. Urma să sosească un cosmonaut rus. Oricum, era un aeroport utilizat mai mult de militari. Am constatat, atunci, ca se efectuau puţine zboruri. Personalul aeroportului acţiona apatic, dezinteresat să-şi facă dotoria. Totul era în tranziţie, inclusiv respectarea orelor de zbor. Eram la capătul răbdării. Piloţii aveau deja aproape 7 ore de când sosiseră la aerodrom pentru pregătirea avioanelor. Erau, şi ei, mai neliniştiţi decât noi. Am aflat că, şi condiţiile atmosferice de pe o parte a traiectului de zbor, deveneau, din ce în ce, mai nefavorabile. Comandantul zborului, m-a asigurat că, în pofida riscurilor la care ne vom expune în condiţiile meteo existente, vom ajunge cu bine în Bucureşti. Avea temerea că, dacă nu vom decola cât mai repede, exista riscul ca zborul să nu poată fi efectuat. Zborul dura peste 3 ore şi jumătate. Atunci am solicitat reprezentantului Marelui Stat Major al armatei ruse, care ne însoţea, să decolăm în cel mult o oră, invocând faptul că, potrivit regulilor internaţionale, după 8 ore petrecute în aeroport, piloţii nu mai au voie să zboare. În acest caz, Partea Rusă trebuia să asigure cazare şi masă pentru toată delegaţia română, inclusiv pentru piloţi. Ca un făcut, în mai puţin de 5 minute, am fost invitaţi la avioane, şi, în scurt timp, am decolat. În semn de protest faţa de tratamentul la care am fost supuşi, nu mi-am luat rămas bun de la cei ce ne insoţeau. Cele două aparate de zbor de tip Antonov erau fabricate în anii “70 şi, pe cale de consecinţă, avionica lor nu era foarte perfecţionată, fiind depăşită. În condiţiile meteo grele, care au început atunci când ne aflam deasupra teritoriului Basarabiei, doar nişte piloţi foarte bine pregătiţi şi expermentaţi, aşa cum erau piloţii noştri militari, puteau să execute misiunea se transport în deplină siguranţă. Altitudinea la care puteau zbura aeronavele noastre, era relativ mică, de până la 7000 m. Prin urmare, altitudinea de 6600 m la care zburam, nu ne avantaja. Se formaseră, déjà, nori de tipul cumulonimbus, de masă noroasă densă, cu puternică dezvoltare pe verticală. Fragmente din masa norului se desprind şi se deplasează foarte repede, formând trombe şi vijelii. Fenomenul meteo pe care-l provoacă este însoţit de tunete, fulgere puternice şi de grindină.

 În cabina fiecărui avion, comandantul urmarea ca traiectul de zbor să ocolească norii de acest tip. Impactul cu aceştia, datorită densităţii lor mari şi a curenţilor verticali de aer ce se produc, de multe ori, în direcţii opuse, pot conduce la dezechilibrarea aparatului de zbor sau chiar a desprinderii unor componente ale acestuia. Pentru mine, a fost impresionant să urmaresc, timp de câteva minute, această operaţiune. Aparatele se “zgâlţâiau” puternic. Soprana Florina Cupşa asemăna zborul cu “mersul pe arătură”. O stare de tensiune puternică a cuprins pe aproape toţi membrii delegaţiei. Eu încercam să-mi ascund teama pentru a putea detensiona situaţia şi le ceream tuturor să nu le fie frică pentru că piloţii au o pregătire exepţional de bună şi vom ajunge în bune condiţii la sol. Polina Manoilă, căreia i s-au raliat, Elisabeta Turcu şi Irina Someşan, adevărate doamne ale cântecului popular românesc, se manifesta nervos, şi nu reuşeau să-şi învingă teama. Cel trei artiste mi-au spus, în cor, că “Se vede şi pe faţa dumneavoastră că vă este frică”. Era o realitate evidentă. În final, am aterizat cu bine pe Aeroportul Otopeni, unde, după doar câteva minute, furtuna a încetat. Aparatul nostru a aterizat, însă, după cel de-al doilea avion. Ulterior, am aflat că, ocolind norii ameninţători, aeronava noastră s-a abătut de la traiect, ocolind zonele cu grad ridicat de pericol pentru siguranţa zborului. Cu câţiva kilometri înainte de aterizare, li s-a sugerat piloţilor să aterizeze pe aerodromul Deveselu sau pe un alt aerodrom, dacă nu au curaj sau apreciau că este imposibilă aterizarea pe Otopeni. Pericolul cel mai mare, mi-a relatat navigatorul, la două zile după terminarea misiunii, îl putea reprezenta defectarea radiolocatorului, iar aparatul nu avea un alt sistem de rezervă. Un factor de risc, înaintea aterizării, îl putea constitui coliziunea cu o altă aeronavă, care ar fi apărut după un nor cumulonimbus, care ar fi ecranat identificarea unui aparat de zbor de către radarul propriu. Aceste situaţii posibile, din fericire, nu s-au petrecut, iar noi am aterizat, cu bine. Încă o dată am constatat că, deşi pilotau avioane fabricate în urmă cu 30-40 de ani, depăşite tehnic multe puncte de vedere, aviatorii militari sunt pregătiţi excelent, fiind adevaraţi “şoimi” ai cerului albastru. Zborul este viaţa lor. Nimic nu este mai tragic pentru un pilot decât oprirea de la zbor.

 

Cursus honorum

Evident, activitatea în cadrul Direcţiei de Cultură sau al Departamentului pentru olitica de Apărare şi Integrare Euroatlantică, impunea să fiu la curent cu evoluţia fenomenului militar şi alianţelor politico-militare, cu reformele ce au loc în armată în vederea adaptării sale la cerinţele unei armate membre în NATO. Deşi eram absolvent al Academiei şi posesor al încă două licenţe la facultatăţi socio-umane, am considerat absolut necesară preocuparea mea pentru învăţarea permanentă. Am absolvit Colegiul de Stat Major - ce funcţiona la Universitatea Naţională de Apărare. După absolvire, am fost numit şeful Şecţiei Gestionare Relaţii Civili-Militari, şi, peste puţin timp, consilier al secretarului de stat, dl. Ion Mircea Plângu. Apoi a urmat Colegiul Naţional de Apărare. Seria noastră a fost deosebită, trei dintre colegi au devenit şefi ai Statului Major General, respectiv generalii Mircea Chelaru, Eugen Bădălan şi amiralul Gheorghe Marin. Gl Mircea Chelaru a devenit şeful SMG, chiar pe parcursul pregătirii la Colegiu. În perioada de preaderare la NATO, am efectuat stagii de pregătire sau documentări la Monterey-SUA, Cartierul General NATO, SHAPE, EUROCORP, Brigada Franco-Germana, SHIRBRIG, Comanda apărării a armatei Daneze, Ministerele apărarii ale Spaniei, Belgiei, Portugaliei, Bulgariei etc. Am participat la câteva şedinţe ale unor comitete NATO, la adunarea generală a Asociaţiei Tratatului Atlanticului, conferinţe europene şi mondiale ale Asociaţiei Militarilor Creştini, seminarii internaţionale, activităţi la care am prezentat comunicări. De asemenea, la Universitatea din Chişinău, am prezentat comunicarea „Cestiunea Basarabiei în opera lui Mihai Eminescu”.

Am iniţiat legături cu Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, având, pe parcursul a şase ani, relaţii de colaborare personalizate cu dr. Robert Kenedy, directorul acestei instituţii, precum şi cu succesorul acestuia dr. John Rose. Concretizarea colaborării s-a materializat în cele 6 cursuri mobile organizate în ţara noastră, la care a participat un număr important de reprezentanţi ai principalelor instituţii ale statului, şi chiar ai societăţii civile. Activiţăţile erau conduse de profesori ai acestui centru, de specialişti NATO sau ai Departamentului Apărării al SUA. Menţionez doar două dintre acestea: „Soluţionarea conflictelor şi managementul democratic al apărării” şi „Managementul crizelor”. După desfăşurarea primului seminar, având clare principile planificării apărării în statele NATO, s-au făcut, pe cale de consecinţă, având acordul dl Constantin Dudu Ionescu, secretar de stat pentru politica de apărare şi integrare euroatlantică, propuneri pentru legea privind planificarea apărării, aflată în proces de avizare şi adoptare. După cel de-al doilea, am elaborat o „Concepţie privind managementul crizelor”, pe am trimis-o guvernului, precum şi la instituţiile interesate. Apoi documentul a fost discutat cu experţi NATO, care au apreciat viziunea şi concepţia noastă, şi ne-au sugerat unele principii şi mecanisme de soluţionare a crizelor. Ulterior, prin decizia primului ministru, s-a constituit un grup de lucru interministerial-ale cărei sesiuni le-am condus-, în scopul elaborării unei propuneri de act normativ privind managementul crizelor în România. În noua concepţie, managementul situaţiilor de criză, cu excepţia unei crize grave la adresa securătăţii naţionale, revenea guvernului, şi nu CSAT sau preşedintelui ţării. Ministerele manageriau crizele departamentale(mediu; sănătate, agricultură etc), dar şi în asemenea cazuri, guvernul controla situaţia şi punea la dispoziţie mijloacele financiare şi logistica adecvate situaţiei. De asemenea, prevedeam o delimitare clară între organele de decizie şi structurile tehnice sau forţele de întervenţie. După îndelungi discuţii şi dezbateri, după mai multe încercări, s-a adoptat cadrul legislativ pentru situaţiile de urgenţă, evident modificat. Rolul esenţial revine, de această dată, Ministerulul Administraţiilor şi Internelor. Şi nu guvernului cum ar fi normal. Nu s-a înţeles o filosofie simplă, aplicată cu succes în statele ce au tradiţii democartice şi instituţii trainice, şi anume: crizele se planifică din timp de normalitate, iar toţi managerii, începând cu nivelul cel mai de jos şi până în vârful piramidei societăţii, trebuie să fie pregătiţi pentru a gestiona o criză. Pe baza concepţiei M.Ap.N. şi a propunerii de act normativ în materie de management al crizelor, începând cu anul 2001, s-a elaborat cadrul legislativ pe baza căruia s-au creat inspectoratele pentru situaţii de urgenţă. Încă din anul 2000, am avut iniţiativa creării, după modelul altor state, a „Asociaţiei George C. Marshall-România”, care să reunească absolveţii români ai Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, de la Garmisch Partenkirchen–Germania. O dată constituită, asociaţia s-a bucurat de sprijinul autorităţilor române şi al partenerilor americani, organizând numeroase activităţi care, într-o formă sau alta, au contribuit la facilitarea procesului de aderare a României la NATO. Am avut şi o anumită activitate publicistică. Menţionez, doar, câteva lucrări şi studii: “Managementul Resurselor de Apărare”, lucrare pe care am coordonat-o;“ Un nou concept şi un nou sistem naţional de management al crizelor în România“; „Canalul Rin - Main - Dunăre şi importanţa sa strategică pentru cooperarea şi securitatea europeană”, studiu publicat în “Dunărea, securitatea şi cooperarea europeană la începutul secolului 21”, lucrare bilingvă, trimisă la bibliotecile a peste 150 universităţi din SUA şi Europa; „Afganistan, un pământ uitat de timp", în calitate de consultant militar. De asemenea, m-am îngrijit de apariţia, în limba engleză, a lucrării de referinţă „Globalizarea relaţiilor civili – militari: democratizare, reformă şi securitate”, ce conţine documentele conferinţei cu acestă temă, organizată, la Bucureşti, de Departamentul pentru Politica de Apărare în cooperare cu Asociaţia Internaţională de Ştiinţe Politice

Am avut ocazia să-mi desfăşor activitatea în subordinea sau să colaborez cu militari sau civili, personalităţi puternice, adevăraţi vectori ai reformei domeniului apărării. Activitatea în departamentul în care am lucrat, este o activitate de tip „interagenţie”, presupunând legături permanente cu organele administraţiei centrale, precum şi cu structurile centrale ale ministerului. Pe cale de consecinţă, am colaborat, în condiţii foarte bune, nefiind în subordinea lor, cu şefii Statului Major General, respectiv, generalii Dumitru Cioflină, Constantin Degeratu, Mircea Chelaru şi Mihai Popescu. Am fost solicitat, în mai multe situaţii, de gl. Dumitru Cioflină, cantemirist ca şi mine, pentru a rezolva unele situaţii importante. Era, şi mai este, o personalitate militară de excepţie: foarte echilibrat, înclusiv în situaţii de tensiune maximă; pregătire militară de deosebită; viziune de ansamblu asupra fenomenului militar; promotor al reformei în armată; meticulos, moral şi profunzime în gândire; respectat şi, lucru foarte important, ascultat de către politicienii de vârf ai ţării. Apreciez mult modul în care a dezvoltat, în perioada de preaderare, legăturile cu structurile euroatlantice, precum şi cu omologii săi americani, germani, francezi, unguri, belgieni, britanici, turci etc. De asemenea, am avut numeroase prilejuri de a acţiona pentru a rezolava unele sarcini stabilite de miniştrii apărării: gl. Victor Stănculescu; gl. Nicolae Spiroiu, ultimul minstru general activ, precum şi cu miniştri civili: Gheorghe Tinca, Victor Babiuc, Constantin Dudu Ionescu, Sorin Frunzăverde şi Ioan Mircea Paşcu. Am apreciat la gl. Nicolae Spiroiu viziunea, modul apropiat de lucru cu oamenii, deşi perioada sa de ministeriat s-a confruntat cu multe probleme dificle. Dl. Gheorghe Tinca a dat o mare deschidere a armatei spre societate, dechidere pe care, până atunci, n-o avea, sugerând unele acţiuni de la cele culturale, până le cele de factură pur militară, pentru înţelegerea mai bună a rolului său într-o societate democratică. Împreună cu gl. Cioflină, a acţionat pentru lărgirea şi sporirea consistenţei relaţiilor politico-militare ale României, care au impulsionat procesele de integrare a şării în structurile europene şi euroatlantice. Remarcabil este faptul schimbările paradicmatice, urmate de procesul modernizarii, de reformarea armatei au avut determinări intriseci şi nu a reprezentat un proces cu rosturi exogene. Pot spune că, în acest mod, s-a realizat inserţia socială a organismului militar. Semnele unui proces de politizare a armatei au apărut ceva mai târziu. Este regretabil şi, totodată, dăunător faptul că numirile în funcţii şi promovările de fac, la aproape toate eşaloanele, pe criterii de substanţă politică, şi nu de competenţă. Una dintre puţinele excepţii a constituit-o activitatea dl. George Cristian Maior, care a preluat funcţia de secretar de stat la dl Ion Mircea Plângu, care era membru al altui partid politic, şi a lucrat cu echipa pe care a avut-o precedesorul său.

DRESMARA, rod al parteneriatului strategic româno-american

În cadrul perteneriatului strategic intensificat româno-american, s-a demarat o colaborare fructuoasă cu Institutul pentru Managementul Resurselor de Apărare şi cu Centrul pentru Relaţii Civili-Militari de la Monterey (California), instituţii ce, împreună cu Institutul pentru Studii de Securitate, funcţionează în cadrul Şcolii Navale Postuniversitare. Domnul Constantin Dudu Ionescu, anterior ocupării funcţiei de secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Politica de Apărare şi Integrare Euroatlantică, a absolvit primul institut menţionat. Împreună cu reprezentanţi ai Statului Major General, am avut, şi eu prilejul, de a efectua o vizită de documentare la Şcoala Navală Postuniversitară de la Moterey. Apoi, un anumit număr de ofiţeri şi de salariaţi civili ce ocupau funcţii de conducere în domeniile planificării apărării şi relaţiilor civili-militari. A fost un mare câştig pentru armată. La iniţiativa domnul secretar de stat a făcut schimbări structurale, care au accelerat activitatea de pregătire a armatei şi ţării pentru integrare în NATO. Ca urmare, relaţiile internaţionale de cooperare politico-militară româno-americane s-au substanţializat în ritm alert. Demnitarul român, care asemenea ministrului apărării naţionale, dl. Victor Babiuc, era membru al guvernului, a avut iniţiativa constituirii unei asemenea instituţii, de factură postuniversitară, şi în România. Raţiunea era simplă şi pragmatică. România trebuia să beneficieze de propria-i instituţie, care să pregătească specialişti militari şi civili pentru acest domeniu important pentru realizarea interoperabilităţii cu structurile euroatlantice. S-a convenit, după analizarea mai multor variante, constituirea, la Braşov, în cazarma Academiei Forţelor Aeriene, a Centrului Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare. Împreună cu Partea Americană, am organizat un seminar de clarificare a rosturilor centrului şi de planificare a etapelor realizării şi funcţionării sale. Întrucât, dl. Ionescu a devenit ministru al apărării şi, apoi, ministru de interne, proiectul a fost continuat de către dl. Ion Mircea Plângu, care i-a urmat în funcţie. S-a dorit ca infrastuctura instituţiei să fie la cele mai înalte standarde în materie. Eram criticaţi de unele persoane din conducerea diferitelor eşaloane pentru faptul că ceea se realiza, infrastructura viitoarei instituţii se încadrau la categoria „lux”. Domnul secretar de stat Plângu a sprijinit realizarea centrului la cele mai înalte standarde în materie. Directorul centrului, care era în curs de realizare, comandorul-ulterior general, Jean Gavrilă, a vegheat, cu exigenţă şi profesionalism, la realizarea acestei instituţii la standardele convenite cu partenerii americani. Era informat, săptămânal, asupra evoluţiei lucrărilor. Eu am devenit consilier al secretarului de stat, crescându-mi foarte mult atribuţiile. Menţionez că acest proiect, finalizat în septembrie 2000, era unic în Europa şi permitea pregătirea în materie de management al resurselor de apărare, atât a unor specialişti români, cât şi străini. România are, de atunci, o instituţie modernă, care asigura pregătirea militarilor şi a unor personalităţi civile în problematica managementului resurselor de apărare, ativitate de mare interes naţional. De asemenea, tot aici, au fost pregătiţi, în număr apreciabil, specialişti ai unor armate din Europa. Îmi amintesc de faptul că, la o activitate de absolvire, un cursant cu gradul de colonel, a elogiat condiţiile de studiu şi de viaţă ale centrului, conchizând că „mi-aş dori să am asemenea condiţii şi la mine acasă”. Cuvinte de apreciere privind activitatea şi condiţiile de viaţă din centru, au avut şi absolvenţii străini, printre ei numărându-se şi un francez. Şi acum, la 12 ani de la inaugurare, merg cu multă emoţie la centru, care, între timp, şi-a lărgit aria de preocupări, devenind Departamentul Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare-DRESMARA-, trecut în componenţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. Rezultat al eforturilor sinergice româno-americane, DRESMARA contribuie la asigurarea cooperării regionale, securităţii şi stabilităţii în Europa centrală şi de Sud-Est, fiind unul din cele 15 centre NATO/PfP de educaţie şi instruire existente pe plan internaţional.

                    

 

 

Regele Mihai I al României

 

Asociaţia George C. Marshall-România, al cărui secretar general am fost, a decernat diplome şi însemne onorifice ale sale unor personalităţilor române şi străine, care au avut contribuţii esenţiale în procesul de integrare a ţării noastre în structurile europene şi euroatlantice. Colegiul director al Asociaţiei a hotărât să acorde Insigna şi diploma de Onoare MS Regele Mihai I al României. În expunerea de motive, s-a apreciat că MS a depus, în nume personal şi în numele statului român, diligenţe substanţiale pe lângă curţile regale ale unor state europene, astfel încât acestea au acceptat cererea de aderare a României la NATO şi UE. MS Regele Mihai se bucră de mare prestigiu şi respect, de o notorietate deosebită în toată lumea, ca urmare a faptului că este sigurul şef de stat din perioada celui de-al Dollea Război Mondial în viaţă şi reprezintă o personalitate importantă a istoriei româneşti, europene şi universale. A fost o mare onoare pentru noi atunci când, de la Casa Regală a României, ni s-a comunicat acceptarea propunerii noastre. Mai mult, Regele a acceptat şi invitaţia de a participa la festivitate de decernare a distincţiilor noastre. Ulterior, Regele Mihai a efectuat o vizită la sediul Asociaţiei, prilej cu care MS a fost informat de rosturile asociaţiei şi de acţiunile organizate vizând realizarea interesului naţional de integrare euroatlantică.

La puţin timp de la acest eveniment, Regele Mihai i-a spus secretarei sale particulare, doamna Constanţa Iorga, „organizează o activitate la Palatul Elisabeta pentru a mă întâlni cu militarii mei”. Este firesc ca Regele să folosească sintagma „militarii mei”, deoarece are „armata în sînge” şi s-a condus şi se conduce după reguli foarte precise de la care, niciodată, nu face rabat. Cât timp a fost şeful statului român, era considerat „capul armatei” şi a participat la campanii militare desfăşurate de armata noastră în cel de-al doilea război mondial. În plus, a învăţat la Liceul Militar „Mânăstirea Dealu”, ale cărei tradiţii au fost preluate de Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”.

 A fost un privilegiu pentru militarii invitaţi, iar pentru mine a fost ceva înălţător să fiu, timp de o oră, alături de MS Regele Mihai, prezentându-i colegii mei, unii dintre ei din conducerea ministerului. Evident, invidia a determinat pe un şef al SMG să-mi spună, cu maliţiozitate, că „acum eşti cu regele, după ce am fost cu...comuniştii”, deşi el a fost în funcţii mai mari decât mine lucrând tot cu comuniştii. Toţii ofiţerii erau obligaţi să fie membri de partid, în epoca comunistă.

MS Regele a ţinut în braţele sale, asemenea Arhanghelului Mihail, Sabia Dreptăţii, pe care a mânuit-o cu înţelepciune, conducând poporul român spre adevăr, spre realizarea intereselor sale naţionale în împrejurări istorice excepţionale. Discursul Majestăţii Sale, rostit în Parlamentul României, la 25 Octombrie 2011, a reprezentat un exemplu de înţelepciune, clarviziune, modestie, moralitate şi echilibru, calităţi care trebuie să-l caracterizeze pe un şef de stat. Are principii morale ferme, de la care, niciodată şi în nici-o împrejurare, nu a făcut rabat. A dezabrobat, încă de la o vârstă fragedă, comportamentul libertin şi, apoi, nedemocratic al tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a prăsit-o pe regina-mamă Elena în favoarea Elenei (Magda) Wolf Lupescu. Apoi, a fost mâhnit atunci Carol al II-lea, o exilează pe regina-mamă, la puţin timp după ce s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi, două zile mai târziu, a fost proclamat rege. Apoi, o aduce pe Elena Lupescu la București. „Ţiitoarea”, aşa cum îi spunea Ion Antonescu, sau „Duduia”, cum era alintată de Carol şi numită de presa anticarlistă, a dominat, practic, întrega viaţă a regelui şi a controlat camarila ce se formase în jurul acestuia, fapt ce avea să înfluenţeze malefic, atât societatea, în ansamblu, cât şi scena politică românească. Camarila era un grup interese, un grup de influenţă, care s-a implicat în numeroase acte de corupţie şi a contribuit la destrămarea vieţii democratice, favorizând acţiunea de dizolvare a partidelor politice şi instaurarea regimului de dictatură personală a regelui. Viitorul rege Mihai, nu a fost solidar nici cu aceste acţiuni. Dovada ce mai concludentă a respectării, cu sfiinţenie, a principiilor sale morale o constituie faptul că Regele Mihai I nu a participat la funeraliile tatălui său, trecut în nefiinţă, în anul 1953, şi înhumat în Capela Regilor Portugaliei de la Estoril. În anul în 2003, cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale, rămășițele lui Carol al II-lea au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeș, locul în care se odihnesc regii României. Şi de această dată, Regele Mihai I nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Margareta și Principele Radu. Astfel, Regele nu şi-a încălcat legământul, făcut sieşi, atunci când Regina mamă-fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult-, este îndepărtată din ţară.

Începând cu anul 2003, secretarul de stat, George Cristian Maior, al cărui consilier eram, m-a desemnat „punct de contact” al M.Ap.N. cu Casa Regală a României. În acestă calitate, am colaborat excepţional cu Principele Radu al României, care era reprezentantul special al Guvernului României pentru integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă, având rangul de ministru. Alteţa Sa a făcut lobby pentru România, întâlnindu-se cu reprezentanţi de seamă ai statelor străine, în ţară şi în afara acesteia. A organizat vizite ale unor reprezentanţi de seamă ai caselor regale europene, care au permis o mai bună cunoaştere şi o percepţie corectă a situaţiei ţării noastre. La multe acţiuni, a participat şi Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României. Am avut privilegiul să-l însoţesc pe AS Principele Radu în unele vizite în străinătate, pe timpul cărora a avut întrevederi cu personalităţi ce se ocupau de problematica apărării. Spre exemplu, în Finlanda, Estonia, Letonia şi Croaţia a întâlnit şefi de state, prim-miniştri, preşedinţi de parlamente, miniştri ai apărării, miniştri de externe, miniştri ai culturii etc. De asemenea, a prezentat o foarte bună şi apreciată conferinţă pe problematica rromilor în faţa corpului diplomatic, acreditat la Helsinki. Impresia asupa interlocutorilor era excepţională, Principele Radu, şi noi cei care-l însoţeam, am fost primiţi cu multă deferenţă şi solicitudine la toate nivelurile. S-au găsit, cu aceste prilejuri, soluţii la probleme destul de complexe şi complicate, care interesau statul român. Eu am fost, de la început, impresionat de calităţile sale umane, de cultura sa deosebită, de capacitatea de înţelegere profundă a mecanismelor de funcţionare a societăţii, a statelor şi alianţelor politico-militare. Principele are o capacitate remarcabilă de reprezentare a intereselor naţionale, dovedind o forţa sa de persuasiune singulară. Partenerii din NATO, apreciau mult rolul pe care Principele Radu îl avea în promovarea intereselor naţionale ale României. Spuneau că România a găsit o soluţie mai bună decât Bulgaria, în care Regele Simion a devenit, pentru o periodaă de timp, prim-ministru, funcţie care a erodat imaginea publică a sa şi a monarhiei bulgare.

Efervescenţe post ostăşeşti

 

Am părăsit, în 2005, armata, la câteva luni după termenul limită pentru pensionare. Am realizat că resursele mele nu s-au epuizat, neavând o deficienţă majoră de energie lăuntrică, iar viaţa mea spirituală nu se putea cantona într-o sterilitate morbidă sau şă se piardă în lucruri mărunte. De aceea, am continuat, este drept sporadic, colaborarea excelentă avută cu dl. George Cristian Maior, care, între timp, a devenit senator şi preşedintele Comisiei de Apărare din Senat. Am contribuit, într-o oarecare măsură, la reeditarea de către omul de litere de excepţie Augustin Buzura a Revistei „Cultura”, săptămânal apreciat în rândul literaţilor, dar şi al publicului larg. Apoi, am avut o propunere, acceptată imediat, de a deveni director general la Uniunea Naţională a Patronatului Român (UNPR), una dintre cele 13 confederaţii patronale existente în România. Nu ştiam aproape nimic despre patronate, despre partenerii de dialog social, în general. Am studiat legislaţia şi experienţele altor state, şi am ajuns la concluzia că, la noi, nu există un spirit civic de asociere din partea operatorilor economici. Am găsit, la această confederaţie, o situaţie inacceptabilă, deoarece organizaţiile patronale existente nu funcţionau la nivelul firesc, iar numărul lor de membri se cifra la câteva sute de firme. Sunt convins că situaţii asemănătoare erau la aproape toate confederaţiile patronale, neputându-se, decât scriptic, vorbi de o reprezentativitate a lor la nivel naţional. Am elaborat o concepţie de dezvoltare a UNPR în plan teritorial, ţinând seama de regiunile de dezvoltare economică. Pe baza ei, în termen de câteva luni, am constituit 9 organizaţii patronale, iar numărul de membri a ajuns la peste 3.000 de firme. Puneam accent deosebit pe serviciile pe care patronatele să le ofere membrilor săi, pe apărarea intereselor operatorilor economici şi configurarea unui mediu de afaceri prietenos pentru capitalul autohton. Prin urmare, veniturile proprii ale uniunii s-au mărit de aproape zece ori. Am participat la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional, precum şi la unele activităţi ale Consiliului Economic şi Social. Datorită unor viziuni diferite de cea a preşedintelui acestei confederaţii, am plecat prin demisie, după ceva mai mult de un an. Imediat, am început coordonarea activităţii de marketing de la o firmă ce avea ca obiect de activitate producerea şi desfacerea unor dispozitive medicale pentru persoanele cu disabilităţi, de la care am cumpărat şi un procent nesemnificativ de acţiuni. De aproape patru ani, sunt administrator general la Camera de Comerţ şi Industrie a Romîniei (CCIR), după ce o perioadă de scurtă de timp am fost director general-adjunct al Camerei de Comerţ şi Industrie a municipiului Bucureşti (CCIB). Este o activitate, care mi-a adus şi îmi aduce mari satisfacţii, deoarece sunt permanent în activitate, trebuie să conduc, ferm şi creativ, un număr important de oameni. Am înţeles logica şi chintesenţa mediului de afaceri, preocuparea pentru continuă adaptare la nou. Merg, frecvent, la spectacole de operă şi la concerte simfonice ale Filarmonicii „George Enescu”. Arta, în diversele ei forme, mă tonifică spiritual, mă eliberează de energiile negative, fenomen pe care Aristotel l-a denumit catharsis.

 

Spiritul cantemirist, cântec al sâgelui

 

Evident, înainte de a veni la Liceul Militar de la Breaza, ştiam, relativ, puţine lucruri despre patronul său spiritual, Dimitrie Cantemir. Conoşteam doar că a fost domnitor al Moldovei şi mare savant, membru al Acdemiei din Berlin. Mai ştiam că a fost autorul unor importante lucrări ştiinţifice ale epocii şi că, după bătălia cu turcii de la Stănileşti, înfrânt fiind, şi-a găsit refugiul la curtea ţarului Petru I. Chiar din perioada când eram “boboc” cantemirist, am avut curiozitatea aflării argumentelor pentru care renumitului liceu militar i-a fost atribuit numele acestui mare enciclopedist roman. Am fost, de la bun început, impresionat nu de calităţile sale militare, ci de pregatirea enciclopedică pe care o avea patronul spiritual al liceului nostru. Cantemir a fost, de fapt, primul enciclopedist român, reprezentant de seamă al Renaşterii, şi unul dintre cei mai importanţi savanţi ai vremurilor sale. A avut preocupări de mare consistenţă ştiinţifică în diferite domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, muzică. Pe bună dreptate, poate fi considerat tipul de ”uomo universale” al umanismului românesc, contribuind mult la înflorirea culturii poporului român. A fost o personalitate complexă, care a realizat prima sinteză a culturii naţionale, pregătind apariţia iluminismului în ţările române. Constantin Noica numea „cercetarea în cuvânt”, „o cercetare în care Cantemir nu e îndărătul nostru, ci, poate, înaintea noastră”. Marele savant este, de asemenea, considerat a fi primul filosof emblemetic pentru cultura românească. Pe mine m-a împresionat elogiul cantemirian al tăcerii, pe care o considera a fi “capu” filosofiei. El scria că, ,,pururea din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii a izvorât”. Am înţeles că, în accepţiunea lui Cantemir, tăcerea reprezintă, de fapt, o perioadă necesară de gândire aprofundată, de reflexie asupra problemelor vieţii. Oare-retoric întreb, şi mă întreb – câţi dintre noi, cei de astăzi, în preocupările noastre existenţiale, mai avem “cultura tăcerii?”. Toate acestea, ne îndrituiesc să admitem existenţa unui “spirit cantemirist”, a unui ritm esenţial cantemirian, un cântec al sângelui dincolo de forme şi sisteme. Menţionez că, sintagma “spiritual cantemirist” sau cea de “spirit cantemirian” nu a fost folosită niciodată în procesul nostru de învăţămînt, la dirigenţie, bilanţuri sau la raportul companiei. Dacă s-a folosit, în acei ani vreodată, eu nu-mi amintesc. Oricum, sintagma “spiritul centemirist” a prins viaţă şi a devenit celebră mult mai târziu. Dar, fară ca sintagma să se clameze, pot afirma, faptul că întregul proces de instruire şi educare era organizat în spirit cantemirian, adaptat, evident, condiţiilor epocii şi specificului liceului militar. Dovezile cele mai concludente pot fi: gradul înalt al procesului de învăţămînt orientat spre însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice şi umaniste fundamentale, a valorilor culturii naţionale şi universale, nefiind neglijată nici-o disciplină; cadre didactice cu o pregătire ştiinţifică multidisciplinară şi exigente; elevi avizi să-şi însuşască cunoştinţele ştiinţifice şi umaniste fundamentale, valorile culturii naţionale şi universale; moralitate exemplară şi spirit de colegialitate şi de neprecupeţire a eforturilor; spirit patriotic şi mîndria de a fi militar şi român; emulaţie permanentă şi în toate domeniile; lucru în echipă şi, nu în ultimul rând, respectarea demnităţii oamenilor, în special a celor mai mici şi mai slabi ca noi. Conchizând, pot afirma că liceul militar a constituit pentru generaţia noastră, un autentic mediu educogen, cum, probabil în acea perioadă, nu era era o altă instituţie care s-o depăşască. Expresia elocventă a acestui spirit sunt miile de ofiţeri cantemirişti, care şi-au slujit şi îşi slujesc necondiţionat Ţara. Din promoţia noastră, 23 de colegi au ajuns în vârful piramidei militare. Spiritul cantemirist în care ne-au fost modelate personalităţile, îl păstram, şi acum, mereu în suflete, fără să realizam acest fapt, făra să epatăm. Îl păstram, imanent şi inconştient, natural, ca pe un organ intern al trupului nostrum, ca pe un sistem de valori propriu cantemiristilor. Crezul meu de viaţă a fost şi este tocmai spiritul cantemirist.

 

Nedumeriri cantemiriste

 

Am întâlnit în rândul politicienilor, dar şi al unor militari cu funcţii înalte, persoane ce aveau sentimentul iluzoriu al eternităţii lor pe funcţii, ca şi cum armata sau societatea au început şi se termină cu ei. Apoi constată, tardiv si regretabil, cât de fragilă a fost această iluzie a unui definitivat. Un fost şef al SMG, ajuns politician, atunci a fost întrebat de către un coleg şi prieten cantemirist de ce susţine o îniţiativă legislativă, ce ştirbeşte demnitatea militarilor, ei devenind „beneficiari” ai sistemului clientelar, şi nu mai au proprietatea gradelor. Răspunsul lui a fost stupefiant: “eu sunt un om de… dreapta…” Parcă demnitatea şi onoarea ar avea ideologie de dreapta sau de stânga. Atunci, în mod natural, apar întrebări. Oare aparteneţa la un partid politic este de natură şă-ţi altereze sistemul de valori în care te-ai afirmat ca ofiţer şi general, şi ai educat şi pe alţii? Sau, poate, interesul material? Ori anumite ilegalităţi săvârşite pe timpul activităţii militare reclamă o protecţie partinică, pentru a evita o condamnare? Oricare ar fi situaţia, este dezonorantă pentru cel în cauză pierderea conştiinţei apartenenţei la comunitatea militară, o categorie de cetăţeni care s-au sacrificat pentru ţară, care – fără să fie privilegiaţi –, au multe şi grele obligaţii. Parcă un gol sufletesc cu margini nelimitate îmi cuprinde fiinţa, atunci când constat că tocmai cei puşi să îţi apere interesele sunt adevăraţii denigratori. Se crează o imagine devalorizantă pentru armată, atunci când un general al său este acuzat sau condamnat pentru fapte de corupţie. În câteva împrejurări, am fost uimit să constat că, şi Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, prin conducerea ei, este ataşată politic, nesocotind deviza sub care funcţionează „Patrie, Onoare, Demnitate”. Unii membri ai conducerii naţionale, dar şi teritoriale, au fost avansaţi în grade, motiv pentru care au devenit „apărători” ai puterii, şi nu ai celor pe care îi reprezintă.

De acea, sunt convins că noi cei ce formăm “marea mută”, nu trebuie să devedim o pasivitate contemplativă sau să ajungem la o imaterialitate a aspiraţiilor şi regretelor, ci trebuie să ne manifestăm, energic şi sinergic, pentru respectarea demnităţii celor ce slujesc, necondiţionat, Ţara.