EROUL DIN FAMILIA MEA :: Promotia Libertatea

28.10.2015 15:51

AUTOR: ing. Matei C. Florin, Bucureşti, martie 2015

Motto: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. (Porunca a V-a)

Fără îndoială, Eroul din familia mea este TATA, invalid de război, care a pierdut un ochi într-una din bătăliile duse în încercuirea de la Stalingrad (la 19 Ianuarie 1943).

L-am ales pe El, nu pentru că nu aş mai putea menţiona şi pe alţi membri ai familiei, cum este MAMA, care i-a fost alături literalmente până în ultimele clipe de viaţă. Sau cum sunt bunicii mei: Nicolae Matei, dinspre tată şi Mişu Taub, dinspre mamă. Amândoi au luptat ca soldaţi în Războiul de (Re-)Întregire a Neamului, în care primul şi-a dat viaţa la Dragoslavele, rănit, evacuat cu ambulanţa, pe care a căzut un obuz..., iar celălalt a luptat în mai multe bătălii memorabile, la Mărăşeşti, de exemplu. A fost luat prizonier de nemţi şi a evadat, iar în urmărire a fost rănit, dar l-a salvat raniţa şi o cutie de conserve din ea, glonţul rămânându-i în spinare până la moarte, ceea ce, îmi amintesc, i-a atras o glumă din partea tatălui meu, care, fără reproş, i-a spus: „eu eram cu faţa la duşman, dar dumneata...”. Mai târziu, Tata mi-a explicat, cu seriozitate, că nu are nimeni dreptul să judece pe cel care luptă pentru ţară, trece prin momente dramatice şi face, cu onestitate şi onoare, tot ce e posibil ca să rămână în viaţă pentru a continua lupta, a-şi respecta Jurământul Militar şi a fi de folos familiei! De altfel, în copilărie, m-am tot jucat cu Medalia Comemorativă a Războiului 1916-1918, primită de bunicul, pe care până la urmă am rătăcit-o. Era o cruce, pe panglica căreia erau 4 barete cu locuri ale bătăliilor la care participase, dintre care nu-mi mai amintesc decât de Mărăşeşti.

Iată că, acum, i-am pomenit pe toţi cei pe care-i consider eroii din familia mea. Odihnească-se în pace!

Dar, să revenim la Eroul despre care vreau să mărturisesc: Lt. Col. Matei N. Constantin din artilerie. Fără patetism, trebuie să menţionez că El este Erou numai pentru mine, căci regimul instalat după 30 decembrie 1947 nu l-a tratat ca atare, nici măcar nu i-a recunoscut calitatea de veteran, deşi a fost decorat pentru acţiuni de luptă pe front, în campania de Eliberare a Basarabiei, până la Odessa, cu Coroana României, în grad de ofiţer, cu Spade şi Panglică de „Virtute Militară”, la 30.08.1941 (O.Z. nr. 47/1941), Steaua României, în grad de ofiţer, cu Spade şi Panglică de „Virtute Militară”, la 10.12.1941 (O.Z. nr. 85/1941), şi din nou cu Coroana României, în grad de ofiţer, cu Spade şi Panglică de „Virtute Militară”, (Procesul Verbal de Clasare nr. 168 H578 din 27.06.1947, al Comisiei Medicale Mixte a Comandamentului 2 Teritorial, ca invalid de război cu procentaj 40%).

S-a născut la 3 noiembrie 1909, la Tecuci, ca cel de-al III-lea băiat, dintr-o familie cu 5 copii, ai meşterului cizmar Nicolae Matei, cel care şi-a dat viaţa la Dragoslavele în 1916, şi al Constantinei, care era casnică. A urmat şcoala primară la Tecuci apoi, în acele vremuri grele, l-a luat fratele mamei lui, nenea Petrea, şi l-a dus la Târgu Mureş, în 1921, ca să dea examen de admitere la Liceul Militar Mihai Viteazu (LMV), unde a susţinut examen de admitere pe care l-a absolvit, intrând la liceu primul. Splendidă satisfacţie pentru familia sa îndurerată! Trebuie menţionat că, legea de atunci, acorda orfanilor de război dreptul de a urma, gratuit, cursurile pentru a-şi făuri o carieră militară în slujba Patriei şi a Regelui.

Deci, a fost elevul acestui liceu în perioada 1921-1928, pe care l-a absolvit cu o medie care i-a permis să aleagă să intre fără examen la orice şcoală militară de ofiţeri. Localul Liceului Militar Mihai Viteazu Tg. Mureş este astăzi al Facultăţii de Medicină din acest oraş şi, în anii ’70, m-a dus să mi-l arate. În holul de la intrare este inscripţionată lista şefilor promoţiilor acestui liceu militar, pentru perioada 1921-1940, cât a funcţionat acolo. Şeful promoţiei 1928 este prietenul lui, col. Pârvănescu I. Florea, tanchist, naşul meu de botez. Astăzi, LMV funcţionează la Alba Iulia.

Ambiţios fiind, s-a înscris la examenul de Bacalaureat la Liceul Al. Papiu Ilarian din Tg. Mureş, pe care l-a absolvit al 15-lea din 65 de candidaţi. Menţionez că legea de atunci nu-l obliga să aibă diplomă de bacalaureat pentru a urma cursurile învăţământului militar superior.

A ales Şcoala de Ofiţeri Activi de Artilerie „Regele Carol I” din Timişoara (1928-1930), pe care a absolvit-o al 35-lea din 206 elevi ofiţeri[1]. Cu Brevetul nr. 383 M din 30.11.1930 a fost înălţat în gradul de sublocotenent în Rg. 5 Ob.

A continuat studiile şi, clasarea în elita promoţiei, i-a permis să urmeze şi cursurile Şcolii Speciale a Artileriei din Timişoara pe (1931-1933) pe care a absolvit-o cu media 15⁴⁶ (nota maximă era 20), clasându-se din nou în elita promoţiei[2]. Nu s-a oprit aici cu studiile superioare militare şi, în anul 1937, a absolvit şi Şcoala de Topografi la Institutul Geografic al Armatei. Atenţie: era deja ofiţer activ combatant de artilerie!

Clasarea în elita promoţiei şi absolvirea acestor studii, i-au permis să devină, în perioada 1938-1940, profesor de topografie la Şcoala de Ofiţeri Activi de Artilerie „Regele Carol I” din Timişoara. Ca activitate practică nemijlocită, în această perioadă a făcut ridicări topografice în Cadrilater, unde a avut de-a face şi cu comitagii...

Din cele menţionate mai sus, am tras concluzia că, era un ofiţer de elită al Artileriei Regale, super-pregătit şi apreciat. Un detaliu picant este acela că, în 1937, a primit de la comandantul Rg. 5 Artilerie „Insigna pentru şapte ani” serviţi în acest regiment, dar, pentru că regimentul nu dispunea de fonduri, cu adresa nr. 13871/14.02.1938, i s-a cerut consimţământul să-şi suporte singur suma de 1.500 lei, contravaloarea insignei şi să comunice cum consideră că o va vărsa regimentului... Tipic românesc!

În acest context în care, „războiul bătea la uşă”, a avut privilegiul de a fi numit, în 1940, la comanda unei baterii, în Rg. 4 Artilerie Grea Moto – Bacău cu grad de căpitan. Trebuie să menţionez că, în pofida „austerităţii bugetare”, de care a suferit Armata Română întotdeauna, Rg. 4 Art. Grea Moto era unul dintre regimentele de elită ale Artileriei Regale, dotat cu armament artileristic „la zi”, cu cele mai moderne tunuri grele de câmp, tunuri lungi Schneider (Franţa), model 1936, cal. 105 mm, tractate de autocamioane Skoda de 3t.[3] Bateria de 4 tunuri mai avea în dotare o cisternă auto şi un tractor şenilat, prevăzut cu cabestan, pentru deblocări şi remorcări în teren moale sau pe zăpadă. Instrumentarul geo-topo era, de asemenea, de ultimă generaţie pe atunci.

Ceea ce lipsea era muniţia! Capitularea surprinzătoare a Franţei, în iunie 1940, a condus la oprirea uzinelor Schneider şi la sistarea livrării proiectilelor. Dacă îmi amintesc bine, tata spunea că, la Uzinele Malaxa, s-a cercetat şi s-a încercat producerea de proiectile pentru acest tun, dar , în a II-a parte a campaniei, începută în vara anului 1942, în timpul marşului spre est, bateria lui nu a primit decât câteva proiectile experimentale 1 şi promisiunea că va primi şi proiectilele experimentale 2, care nu au mai ajuns niciodată din urmă regimentul... Dar, să nu anticipez!

Şi, odată cu începutul războiului, începe epopeea...

În 1941, regimentul se afla „pe zonă” în regiunea Iaşi, satele (comunele?) Fărcăşeşti, Horleşti, Holboca, din care, la 22 iunie 1941, porneşte în prima parte a campaniei pentru recuperarea teritoriilor, pierdute în mod laş de către România Mare, pentru care tatăl lui îşi dăduse viaţa, atunci când „garanţii” României erau reduşi la tăcere, căci Franţa capitulase, iar Marea Britanie „nu se simţea prea bine”. Rg. 4 Art. G. Moto făcea parte din Armata a 4-a, din Corpul 4 Armată, ca artilerie de corp de armată, în susţinerea Armatei a XI-a Germană. Literatura de specialitate descrie documentat campania care s-a finalizat cu cucerirea Odesei. Nu voi menţiona decât, în completare, amintirile mele din ceea ce mi-a povestit El mie, un adolescent, educat la şcoală în mod sistematic, materialist dialectic şi istoric, înaintarea, unele acţiuni de luptă, pierderea unor camarazi, mai ales la Ţiganca (din Rg. 5 Art., unitatea de care era legat sufleteşte, fiind din oraşul Lui natal, Tecuci, prima unitate în care servise ca ofiţer) şi faptul că regimentul său, Rg. 4 Art. Grea Moto şi comadantul său, Col. Curta Olimpiu, la sfârşitul acestei campanii, au fost decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazu. Drapelul şi o subunitate a acestui regiment au defilat, în toamna anului 1941, pe sub Arcul de Triumf, la Parada organizată cu ocazia Eliberării Bucovinei şi Moldovei, până la Nistru.

Numai după ce s-a prăpădit TATA, în 28 august 1986, am aflat, din documentul primit de la Arhivele Armatei de la Piteşti, UM 02405, Adeverinţa nr. M/3785/11.08.1993 că, în această campanie, El a fost decorat de două ori: cu Coroana României şi cu Steaua României, a III-a şi, respectiv, a II-a în ierarhia decoraţiilor de război regale româneşti din acea perioadă. În anexă, vă prezint o fotografie a defilării prin Odessa a unuia dintre camioanele bateriei Lui, cu El la comandă, după victorie. Probabil restul unităţii era „pe poziţie”.

Insist în a menţiona că, atât timp cât a fost în viaţă, nu a suflat o vorbă despre aceste decoraţii şi temeiul acordării lor, dar, în povestirile despre război, pe care, copil şi adolescent fiind, îl forţam să mi le spună, a pomenit unele acţiuni, dintre care îmi mai amintesc acum două-trei, mai spectaculoase:

- distrugerea unui pod prin bombardament de artilerie; a folosit foarte puţine „lovituri”, deşi îi trebuiau, după cum îmi amintesc cca. 80 de lovituri pentru reglajul tirului, datorită calculelor şi măsurătorilor precise pe care le-a făcut înainte de tragere, în condiţiile în care, pe ambalajul muniţiei româneşti scria ceva de genul: „Folosiţi cu maximă economie muniţia!”, spre deosebire de ambalajele sovietice pe care scria, în traducere, „Nu economisiţi muniţia!”, aşa cum se putea citi pe lăzile de muniţie capturate;

- surprinderea şi distrugerea unei „baterii” Katiusha, care se pregătea să „ia poziţie de tragere” asupra forţelor germano-române, datorită mobilităţii armamentului şi bunei instruiri a subalternilor;

- doborârea unui avion biplan sovietic, cu tunurile de câmp (!); asta chiar pare o legendă... Era o formaţiune de 2 avioane biplane sovietice care decolau şi, probabil, a avut şansa de a reuşi un tir rapid şi precis.

Literatura de specialitate la care am avut acces nu menţionează decât lupte la care a luat parte Rg. 4 Art. Grea Moto nu şi numele Lui în acţiuni ale unităţii. Nici măcar nu ştiu numărul divizionului.

Şi, aşa s-a încheiat prima parte a campaniei de Eliberare, în mod victorios, din care, mulţumită lui Dumnezeu, s-a întors teafăr. În anexă, vă prezint o fotografie a lui, din iarna anului 1941-1942, în care, la inimă poartă barete de decoraţii, iar la butonieră are o panglică, desigur un însemn al unei decoraţii importante, dar care anume încă nu am descoperit.

Urmează a doua parte a campaniei, poate prea dură, nedrept de tragică, cea denumită „Cruciada împotriva comunismului”, dar aşa-i războiul!

La sfârşitul verii 1942, porneşte, cu Corpul 4 Armată, însoţind Armata a 3-a Română, spre Caucaz. Nu a ajuns acolo, căci „Conducătorul”, de comun acord cu OKW-ul german şi Hitler, îi deturnează către nord-est, deoarce deciseseră să cucerească şi Stalingradul, obiectiv atât politic, cât şi militar (având fabrici metalurgice şi de tractoare care, în timp de război, deveniseră de tancuri, de exemplu „Octombrie Roşu”), iar Armata a VI-a germană, vârf de lance în această operaţiune, trebuia sprijnită cu orice preţ[4], în condiţiile în care „zestrea” de proiectile, a divizionului fusese în cea mai mare parte consumată în campania din vara anului 1941. Li s-a promis muniţie, tot aşa cum i-a promis aliatul german „Conducătorului” sprijin serios de blindate şi armament antitanc eficient, de care Armatele a 3-a şi a 4-a române duceau mare lipsă. Li s-a promis şi, atât a rămas, o listă, căci distanţa uriaşă faţă de ţară şi întinderea frontului, în condiţia lipsei totale de infrastructură pe teritoriul sovietic, au condus la prioritizarea transporturilor de muniţie şi echipament, aproape în exclusivitate, către Armata a VI-a germană, aşa cum se cunoaşte[5].

Astfel, la 19 noiembrie 1942, ora 05:30, în sectorul românesc, a început pregătirea de artilerie, care a durat 2 ore, iar, apoi, până seara, artileria sovietică a sprijinit atacul sovietic de tancuri şi infanterie prin bombardamente succesive, prin trageri asupra posturilor de comandă şi observare şi trageri de contrabaterie în special[6]. Atacul propriu-zis nu a surprins decât prin numărul forţelor. Mi-a povestit că, aflat la observator, a văzut prin binoclu puhoiul rusesc şi, citez din memorie cuvintele Lui: „atunci am înţeles ce înseamnă, câtă frunză şi iarbă. O mulţime de tancuri, însoţite de infanterie, înaintau, însoţite de infanterie. Primele rânduri de soldaţi erau înarmate, urmate de soldaţi fără arme care, preluau de la cei căzuţi armele. Tancurile sovietice erau foarte multe, dar erau întâmpinate de câteva tancuri germane care, cu foarte multă eficienţă le distrugeau, dar, până la urmă, puhoiul ne-a copleşit.” Raportul de forţe consemnat de istorie a fost de 1:6-1:10 în sectorul de front de care vorbim[7]. Dacă reţin bine, în ziua atacului, bateria dispunea de numai 350 de lovituri! A deschis imediat focul „pe zonă”. La cadenţa maximă de tragere, probabil că a terminat complet muniţia în maximum o jumătate de oră. Acelaşi necaz l-au avut toţi comandanţii artileriei române în acea zi[8].

Ceaţa a făcut ineficient tirul de artilerie şi imposibilă susţinerea apărării de către aviaţie, aşa cum s-a consemnat în literatura de specialitate[9].

După epuizarea muniţiei, El a raportat comandantului de divizion încheierea misiunii şi a cerut retragerea pentru a salva oamenii şi echipamentul. I s-a interzis. A replicat că nu poate asista ca simplu spectator la bătălia în care era clar că vor fi copleşiţi şi că regulile tacticii şi logica simplă îl obligă să se retragă. A 2- zi, a cerut din nou permisiunea de a se retrage, cu bateria intactă, arătând că, atât cavaleria, cât şi infanteria deja se retrăgeau, artileriei de corp de armată, fără muniţie, nerevenindu-i nici un merit dacă rămâne pe poziţii. Comandantul de divizion l-a ameninţat cu deferirea, ca trădător, către Curtea Marţială. Ulterior, a venit ordinul de rechiziţionare a carburantului de către „aliatul german”, precum şi permisiunea de a se retrage, în 22 noiembire 1941, însă era prea târziu[10], căci erau deja înconjuraţi. După ce a distrus instrumentele de ochire şi a înfundat ţevile tunurilor, a continuat să acţioneze, cu personalul din subordine, până la 5 februarie 1943, cu rol de companie de pionieri, în Stalingrad. La data de 19 ianuarie 1943, într-un bombardament, a fost rănit, pierzând ochiul stâng.

A ratat, rănit fiind, ultima decolare de la aerodromul Gumrak, spre sfârşitul lui ianuarie 1943, care l-ar fi evacuat către un spital militar şi a rămas în încercuire până la sfârşit. Militarii germani aveau prioritate la evacuare, El povestindu-mi scene atroce, în care, camarazi germani trăgeau unii într-alţii sau în români, pentru a avea acces la îmbarcare; multe avioane au fost doborâte de antiaeriana sovietică aflată în apropiere...

Ultima parte a luptei de supravieţuire începe în februarie 1943. Aflat într-un subsol al unei clădiri distruse din oraş, împreună cu câţiva camarazi ofiţeri români şi germani, prin intermediul unui subordonat, a cerut unui soldat sovietic să cheme un ofiţer rus, căruia să se predea. A sosit un locotenent cu o grupă de ostaşi (kirkizi), care au refuzat surogatul de cafea pe care le-au oferit-o şi care le-a efectuat o primă percheziţie, le-a confiscat unele obiecte personale care păreau periculoase (tacâmuri şi trusa de bărbierit, căci armamentul personal, un pistol „Bereta” şi o baionetă, le aruncase anterior într-o latrină) şi i-a escorat către o piaţă, în care adunau prizonierii.

A urmat un marş, foarte bine descris de participanţi[11], prin ger năprasnic, presărat cu percheziţii, pe jos, câteva zile, apoi cu un tren de marfă, într-un „bou-vagon”, până la primul lagăr. Era foarte bine echipat, cu mănuşi şi căciulă de motociclist, ceea ce i-a permis să-şi mascheze pansamentul şi să-şi salveze ceasul. Pe cei răniţi şi cei epuizaţi, care nu puteau ţine ritmul marşului, ciolovecii îi împuşcau... O pătură de camilhar, un sac de merinde cu medicamente şi pansamente şi o chitară rusească erau toată averea Lui. Pentru a nu fi descălţat de cizme, le-a tăiat carâmbii. S-a ajutat tot timpul cu un ofiţer medic român, din Cluj, rănit la spate sau la fese; zicea, cu un umor negru:”eram ca orbul şi ologul”. Dumnezeu să mă ierte, nu îi cunosc numele!

Nu voi încerca să concurez cu foşti prizonieri români din aceleaşi lagăre, autori ai unor cărţi de amintiri ale acelor ani dramatici de luptă permanentă pentru supravieţuire, dar îmi amintesc de poveştile privind periplul Lui prin Tambov, Suzdal, Oranki şi Mânăstârka. Am găsit în aceste cărţi citite pe nerăsuflate, scene, situaţii şi întâmplări similare cu cele povestite de Tata: foamea permanentă, dar şi greva foamei în semn de protest împotriva scoaterii la muncă forţată a ofiţerilor, întâlnirea cu Ana Pauker, formarea diviziilor de voluntari, „TV” şi „HKK” înainte de 23.08.1944, în care s-au înscris „camarazi” trădători ai Jurământului faţă de Patrie şi Rege (majoritatea foarte tineri sau ofiţeri superiori mai în vârstă, cărora tot El le-a găsit circumstanţe atenuante, căci erau condamnaţi la o moarte sigură, dar şi foarte mulţi laşi, fără caracter), lipsa îngrijirii medicale, desele interogatorii, încercarea îndoctrinării contra capitalismului şi imperialismului ş.a.m.d.

Pentru URSS şi, deci, NKVD, Tratatul de la Geneva era inexistent. Ceasul şi l-a dăruit unei infirmiere contra unei pâini, unor pansamente şi dezinfectante de care avea atâta nevoie. A făcut parte din „orchestra” lagărului, repetiţiile şi „spectacolele” începând întotdeauna cu „Trăiască Regele!” şi imnul ţării „gazdă”. Întotdeauna, până într-o zi, când li s-a ordonat să înlocuiască imnul regal cu „Internaţionala”. Drept răspuns, ca şi alţi câţiva a pus instrumentul jos. Luat la interogatoriu, a replicat că, ofiţer al Armatei Regale fiind, nu a făcut, nu face şi nu va face politică şi nu va înlocui imnul oficial de stat al Patriei sale cu un cântec politic, străin neamului său. A fost condamnat la carceră, iar acolo a făcut greva foamei (din nou!). L-a ajutat un „perivocik”, soldat bucovinean care făcuse mai demult serviciul militar în unitatea Tatălui meu, pe care Providenţa Divină l-a trimis să-i aline suferinţele cu „kipitok” (apă caldă, neîndulcită, pentru ceai) şi ţigări. După 4-5 zile a fost eliberat din carceră... Chitara a ajuns împreună cu el în ţară, dar era deja îmbătrânită. Pe la mijlocul anilor `70, când am încercat să-i schimb acordajul, s-a stricat. Nu mi-a spus o vorbă ci, pur şi simplu, a aruncat-o.

Singurele obiecte, care mi-au rămas ca dovezi materiale ale acestui calvar, sunt o carte poştală trimsă de El de la Oranki familiei, primul semn de viaţă după ce fusese dat „dispărut”, astăzi greu lizibilă şi o cutie de lemn, cu cărţi de joc din placaj, cu figurile sculptate şi colorate, confecţionată de El în lagăr pentru jocul de bridge, pe care „nacealnik-ul” şi „ceasovoii” îl interziseseră, dar ei jucau, pasămite, „angliski domino”, obiecte prezentate în fotografiile din anexă.

Având şansa de a nu fi avut de-a face în mod direct cu partizani şi nici cu represaliile contra populaţiei civile, dovedindu-se că că s-a ţinut toată viaţa departe de politica de orice culoare, având „origine sănătoasă” şi fiind rănit, în vara sau toamna anului 1946 a fost eliberat din lagăr şi s-a putut întoarce în ţară, în pragul vestitelor alegeri trucate. Abia aici a fost internat în spital, la 3 ½ ani după ce fusese rănit. Prin Decrete Regale a fost înaintat la gradul de maior (1946) şi, apoi, locotenent colonel (1947). Deoarece nu a dorit să participe la propaganda noului regim, căci nu avea ce să povestească despre „binefacerile” regimului comunist sau ale colhozurilor, pe care le cunoscuse îndeaproape în satele din apropierea lagărelor sau în oraşul Gorki, cu ocazia paradei prizonierilor de război din 9 mai sau 7 noiembrie 1945 (nu ştiu exact), a cerut şi i s-a aprobat trecerea în rezervă în februarie 1948.

Nu a avut de-a face cu regimul penitenciar din regimul comunist, dar a făcut eforturi să se integreze în viaţa civilă, păstrând, însă, nostalgia carierei militare pe care o făcuse 20 de ani cu atâta pasiune.

Cu studiile militare superioare, cu cei 2 ani de profesorat la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie din Timşoara, dar şi cu cursurile pe care le-a ţinut studenţilor la Facultatea de Construcţii din Bucureşti în anul 1948, în paralel cu activitatea de cercetare şi de şef de atelier la Uzinele 23August (unde a cunoscut-o pe Mama, cu care s-a căsătorit) şi-a echivalat studiile cu cele de inginer metalurgie fizică. A fost membru al ASIT (Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi Tehnicienilor). A ajuns să participe activ la înfiinţarea Institutului de Cercetări Metalurgice din Bucureşti (ICEM), unde, sub îndrumarea Lui, s-a organizat Laboratorul de Metalografie. Râdea cu amărăciune: „Aş fi vrut să fac arhitectură, dar mi-am zis că îmi voi forţa prea mult singurul ochi şi, uite că, chior fiind, am ajuns să lucrez la microscop!” Şi în această nouă carieră, începută la 40 de ani, a lăsat în urmă 2 brevete de invenţie pentru oţeluri speciale, utilizate la bandajele preselor de brichetare a cărbunilor şi, respectiv, la sapele de foraj petrolier, precum şi o comunicare ştiinţifică prezentată personal la un simpozion internaţional de metalurgie din Cehoslovacia în 1965.

A fost foarte apreciat şi respectat la ICEM, unde am ajuns să lucrez şi eu în anul 1978, la un an de la pensionarea Lui. A trebuit să fiu foarte grijuliu, „să mă întrebuinţez”, căci stacheta impusă de Tata nu era uşor de trecut...

I-am dat satisfacţia ca, după câţiva ani, întâlnindu-se cu unul dintre directorii institutului, să primească vorbe frumoase despre mine. Îi dădusem mai înainte şi satisfacţia ca, la terminarea stagiului militar obligatoriu de 6 luni, într-o şcoală de ofiţeri de rezervă, să fie invitat la festivitatea înălţării promoţiei mele la gradul de sublocotenent, drept recompensă pentru mine care făceam parte dintre cei care obţinuseră media maximă. Invitaţia era adresată „Tov. Lt.col. rez. Matei N. Constantin”...

S-a stins în 28 august 1986, după o agonie de 2-3 zile, cu momente alternative de luciditate şi delir, la Spitalul Militar din Bucureşti, zile în care I-am stat alături, împreună cu Mama. La un moment dat a zis: „Gata, ne retragem, dar suntem înconjuraţi! Spuneţi-i lui Ceauşescu că şi dincolo e o Românie!”. Probabil că acolo continuă lupta şi, de data asta, va învinge, fără a fi primit în viaţă recompensa pe care o merita: recunoaşterea calităţii de veteran.

El nu a lăsat o moştenire materială, ci una spirituală, un exemplu pentru mine şi pentru fiul meu. După 1990, Mamei i s-a acordat titlul de „văduvă de veteran de război şi de deportat în lagărele comuniste de muncă şi exterminare”.

[1] Col. Prof. Univ. Dr. Adrian Stroia, Col. (r) Marin Ghinoiu, “Şcoala Militară de Artilerie – 130 de ani de existenţă », Ed. Centrului Tehnic-editorial al Armatei, Buc. 2011, pag. 271-272.

[2] Certificat nr. 395/05.09.1933 eliberat de Şcoala de Aplicaţie a Artileriei

[3] Conform „Enciclopediei Artileriei Române” , Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2014, autor un colectiv condus de Col. Prof. Univ. Dr. Adrian Stroea, pag. 279, „a reprezentat un armament modern, cu mobilitate ridicată şi cu bătaia cea mai mare pe care l-au avut trupele noastre în timpul celui de al Doilea Război Mondial (17,1 km). [Avea] ţeava ... prevăzută cu o cămaşă amovibillă ce putea fi înlocuită. ... câmp de tragere vertical: 0° la +47°, câmp de tragere orizontal: 50°, cadenţa: 6 pr./min. ... În anii 1980 a fost modernizat prin înlocuirea roţilor [!!!], fiind folosit ... până la epuizarea muniţiei existente, la jumătatea anilor ’90, când a fost scos din înzestrare [a armatei române]”.

[4]^{Op. Cit. pag. 227: „...Cdt. Armatei a 3-a, la data de 14 noiembrie 1942, în raportul înaintat Marelui Cartier General Român:} ^{... neglijarea punerii la dispoziţie a numărului de trenuri necesar pentru aprovizionarea trupelor române, activitate ce era coordonată de către comandamentele germane.”}

[5]^{Op. cit, pag. 219 : “...G-ral C. Sănătescu, cdt. C4 Armată, la 19 noiembrie 1942, … această mare unitate avea muniţia asigurată astfel : 20% la aruncătoarele de 60 şi 81,4mm ; 40% pentru aruncătoarele de 120 mm ; 55% pentru artilera de toate calibrele. … la nivelul corpului de armată nu exista nici o rezervă...”}

[6]^{Op. Cit. pag. 221.}

[7]^{Op. Cit. pag. 218-219.}

[8]^{Op. Cit. pag. 221: raportul unui comandant de baterie din Divizionul 1 al Rg. 2 Art. Călăreaţă: „... ni se alocau 6 lovituri de baterie pe zi pentru a găsi înălţătorul zilei şi trageri pe obiective diverse, or într-un sector de 15km, o reţea de observatori perfect organizată şi îndrăzneaţă descoperea multe obiective care trebuiau bătute fără întârziere. Noi nu aveam voie să intervenim din lipsă de muniţii.”}

[9]^{Op. cit, pag. 219}

[10]^{Op. cit, pag. 223: „... un divizion din Rg. 4 Art. Grea comandat de lt.col. Enescu pleacă la Gonciora unde se organizează în adăposturi. ... Artileria a acţionat ... ca infanteria la 2 km nord de Stalingrad în subordinea unei divizii germane decimate. ... celelate baterii erau transformate în companii de lucru...”}