Gl. Bg(r) Mihail Țăpârlea - Epoca brâncovenească, epocă de echilibru geostrategic sud-est european și de sincronism civilizațional cu Apusul

21.10.2015 13:27

Epoca brâncovenească, epocă de echilibru geostrategic sud-est european și de sincronism civilizațional cu Apusul

Autor: Gl. Bg(r) Mihail Țăpârlea

Vicepreședinte al Asociației Europene

”Dimitrie Cantemir”

Taparlea.mihai@yahoo.com

Abstract: Domnia lui Brâncoveanu reprezintă punctul culminant al unor acțiuni de sincronizare civilizațională cu Apusul Europei ce s-au derulat de-a lungul a două veacuri. În ”Era brâncovenească” găsesc forma cea mai înaltă de expresie, atât influenţele venite din Occidentul catolic pe filieră italiană, cât şi cele din Răsăritul ortodox, pe filieră grecească. Venetia a fost poarta Occidentului spre Orient, după cum și Țările Române au fost o ”sinapsă civilizațională” a Orientului spre Occident și a Apusului către Răsăritul european

Cuvinte cheie: civilizație, Orient, Apus, ortodoxism, patriarh, sinapsă, fénix, spațiu carpato-danubiano-pontic, lexeme, nomadism, diplomație, echilibru, abilitate.

”Filosofia” guvernării țării și piramida brâncovenescă a spiritului românesc

Instituția domniei, specifică statelor extracarpatice românești, are un puternic caracter autocratic, fiind, în esență, bazată pe moştenirea culturală bizantină. Domnul, în conștiința epocii, era considerat ca un trimis al divinității pe pământ. Substantivul ”domn” sau ”domnitor„ provine din latinescul ”dominus”, ce are în accepțiunea bizantină sensul de ”stăpân”, ce întruchipează puterea dominantă, autoritatea supremă în stat, în raport cu forțele înterne, dar și cu alte state. Ceremonialul aulic al Curţii Domnești de la București, încoronarea, alegerea de către domnitor a episcopilor din rândul cărora se va ridica mitropolitul ţării, însemnele autorităţii voievodale( coroana, tronul, sceptrul, spada şi crucea) respectă întocmai tezaurul de civilizație bizantină. Domnitorul era nevoit să conlucreze cu divanul domnesc.¹ Acest consiliu, de multe ori, se amestecă în treburile domniei, chiar uzurpând-o, în anumite situații, prin acțiuni directe de opoziție sau în complicitate cu Înalta Poartă. Uneori, apăreau contradicții deosebit de tensiónate. În anumite situații, așa cum a fost și cazul lui Brâncoveanu și cel al lui Dimitrie Cantemir, la prima domnie în anul 1693, divanul era cel care alegea domnii, urmând ca Poarta să edicteze ”firmanul” de numire. Istoria acestei perioade, este puternic înrâurită de dregătorii cantacuzini.

Cantacuzinii reprezentau o celebră familie nobiliară bizantină, care ”… a dat împărați pe tronul Bizanțului, principi în Peloponez și domnitori în Moldova și Țara Românească.”² Familia Cantacuzino era socotită a fi formată din ”greci împământeniți”³ de neam de împărat creștin ortodox, ce păstrau „legături trainice la Constantinopol prin intermediul membrilor săi, dar și al reprezentanților lumii grecești constantinopoliene„.⁴Primii cantacuzini s-au stabilit, în Moldova și Țara Românească în secolul al XVI-lea. Ei au emigrat în arealul extracarpatic românesc în număr important, astfel ”cât rămăsese Feneriul(cartierul Fanar,n.a.) pustiu în Țarigrad, cât numai muierile lor rămăsese….iară aice, sosind, împlut-au curtea domnească, prin toate odăile, și prin târg pe la gazde..”⁵ Evident, acest process migraționist afecta privilegiile pe care unii băștinașii la avea aveau. Pe cale de consecință, au fost și unele acțiuni de respingere a cantacuzineștilor, fiind numeroase ridicările împotriva străinilor, care, de cele mai multe ori erau ”...neștiutori de datini și incapabili de a înțelege de-a dreptul la judecăți…”⁶ Marii boieri, dar și celelalte categorii de cetățeni, erau nemulțumiți de faptul că străinii, ce ocupau diferite dregătorii în locul unor autohtoni, nu cunoșteau limba română și ”..tot cu tălmaciu grăiau”, fiind și ”străini de firea românească”⁷.

Inserția cantacuzinilor în societatea românească s-a făcut relativ repede și ușor, deoarece poporul era ospitalier și curtenitor cu străinii iar ei erau cunoscători ai limbilor latină și greacă, iar cei mai mulți dintre ei vorbeau și limba română, posedau o solidă cultură umanistă, orientată, în mod tradițional, spre antichitatea clasică, având la bază studii temeinice efectuate, de regulă, la Constantinopol, Veneția sau Padova. Erau considerați a fi ”orășenii școliți ai românilor”⁸. Primii cantacuzinii ”împământeniți” au avut un mare rol în viața politică și culturală a Țării Românești și a Moldovei, ocupând importante dregătorii. ”Banii se strângeau din țară tot la mâna grecilor se strângeau, iară nu la Visteria țării”⁹. Ei au reușit să acumuleze cele mai importante bogății din Țara Românească. Prin urmare, s-a constituit în Țara Românească, un imens domeniu feudal cantacuzin, care a fost rezultatul unei activități de acumulare imobiliară, bănească și de moșii desfășurată pe parcursul unei jumătăți de secol. ”Domeniul funciar cantacuzin, prin achizițiile făcute de cei șase fii ai postelnicului, devenise cea mai importantă proprietate boierească de la sfârșitul secolului al XVII-lea și celui de-al XVIII-lea.”¹⁰ Această acumulare s-a circumscris trendului epocii de concentrare a moșiilor, în mâinile unui număr mic de boieri, în mari domenii funciare, ceea ce a creat premisele pentru consolidarea rolului lor dominant, pentru o bună perioadă de timp, în societatea românească. Evident, pentru a profita de bogățiile țării, ”Unii dintre ei erau avari, nu cunoșteu limba și tradițiile românilor.Cei mai mulți erau ”plini de bani, de sate, de vii, fără bir, fără împrumuturi… Zic adevărul, iar nu minciună, că mai bine trăiau ei decât Constantin-Vodă, că el avea grijile Domniei iar ei aveau prinblările și desfătările și câștigurile și tot binele, dar nu era mulțumiți de binele acela, ci poftia și mai mult, adică Domnia”¹¹ De aceea boierii, dar mai ales clasele sociale aflate la baza socitetății, considerau cantacuzineștii ca fiind ostili, delatori și vicleni față de domnii pământeni. Prin urmare, în mod peiorativ, erau numiți ”șeitani”(draci) sau ”șeitanii ogulari”(fiii dracului)^12.. Mult mai tranșant cu cantacuzineștii este Antonius Maria Del Chiaro, care a fost secretarul lui Constantin Brâncoveanu și era un fin observatory al societății valahe. Acesta afirmă că „Grecii, mai cu seamă cei din Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei, ori de câte ori deţineau frâiele guvernării. Ambiţia şi orgoliul unora din ei n-au slăbit de loc”.¹³

Printre cei mai importanți cantacuzi în Țara Românească, se numără Șerban Cantacuzino, a cărui domnie(1678-1688) a fost deosebit de riguroasă. El a introdus ” în ţară ordine şi linişte, dorite de multă vreme de locuitori, întreţinea corespondenţă secretă cu diverşi prinţi creştini şi, mai cu seamă, cu împăratul Leopold al Austriei, cărui a trimis în misiune secretă la Viena o deputaţiune de boieri, cu daruri. A murit Şerban Vodă puţine zile după asta, otrăvit de ai săi, cum susţin unii”¹⁴. Problema succesiunii la domnie nu era rezolvată, deoarece Șerban Cantacuzino nu desemnase un urmaș, iar fiul său era prea tânăr. Ca urmare, noul domn urma să fie desemnat de boieri, dar cu condiția să fie agreat de Poartă. Mulțimea, ieșită pe străzi, începuse să aclame pe Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban, cerându-i să fie Domn. Urmare a refuzului acestuia, Divanul și marii boieri și-au îndreptat atenția spre Constantin Brâncoveanu, care era agreat și de defunctul domn, de cel ce refuzase domnia, stolnicul Constantin Cantacuzino, precum și de cei mai mulți dintre boierii munteni. Viitorul domn ”Era atunci în vârstă de 34 ani, bărbat frumos şi iubit de popor.”¹⁵.Constantin Brâncoveanu s-a născut, la Brâncoveni, în anul 1654, într-o familie de boieri olteni, fiind fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi (Cantacuzino), sora viitorului domn, Șerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, un erudit al epocii, care i-a oferit condiții pentru o educație aleasă, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. Brâncoveanu s-a căsătorit cu Marica, reprezentanta unei familii de mari boieri. Au avut o familie numeroasă cu 11 copii: patru fii( Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și șapte fiice( Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda). Soții Brâncoveanu dețineau o avere impresionantă, pentru acele vremuri, formată din numeroase moșii, proprietăți imobiliare și sume importante de bani depuse în bănci din Veneția, Viena și Amsterdam. . Ca urmarea a bogăției sale și a unei vieți echilibrate și intense de familie, Constantin Brâncoveanu nu a aspirat la cea mai înaltă demnitate în stat, și anume aceea de domnitor. Anterior domniei, el ocupase demnitatea de Mare Spătar şi, apoi, de Mare Logofăt şi” ducea o viaţă fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30–40 boieri de primul rang”. ¹⁶Unchiul său, Şerban, îl prețuia mult pentru caracterul şi distincţia manierilor sale, şi-l lăuda faţă de boieri, susţinând că nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceiaşi pricepere. ”Se susţine chiar că, în ultimele ceasuri, Şerban Vodă l-ar fi chemat la patul său de moarte, şi, încredinţându-i pecetea domnească, l-ar fi rugat să-şi asume sarcina domniei, pentru liniştea sa şi a ţării”.¹⁷ La Mitropolia din București, boierii, strânși la sfat, i-au propus să fie domn. Brâncoveanu, încă de la început, a refuzat spunând că ”situaţia şi veniturile sale îi permit să ducă o viaţă princiară, pe când splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii”¹⁸. Urmare a situației create și a presiunii unei mulțimi de oameni din popor, Brâncoveanu acceptă cea mai înaltă demnitate în stat, cu condiția că divanul și boierii să-i fie credincioși. Antonius Maria Del Chiaro scrie că, după acceptarea rugăminților, ”Intrară deci toţi în biserică, unde Mitropolitul îl încinse cu sabia, îi puse cuca domnească pe cap, şi, îmbrăcat în hlamidă domnească, fu condus pe tron, unde i se dădu primul omagiu - sărutatul mânii”¹⁹. În biserica, Brâncoveanu a spus: "Domniia aceasta eu nu o pohtesc ca sa-mi înmultesc grijile si nevoile, ci dumneavoastra m-ati pohtit si fara voia mea m-ati pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurati de osti de vrajmasi; ci dar acum iar întreb: este-va cu voia tuturor?"²⁰ Și toți răspunseră: "Toți voim, toți pohtim". Zise iar: "Deacă pohtiți toți, mi-e voia și mie să-mi dați un juramânt înaintea lui Hristos, precum veți fi cu dreptate și de ar veni vreo primejdie domniei mele, despre vreo parte, sa stați cu mine toți"²¹. După depunerea, în fața domnitorului și a mitripolitului, a juramântului de credință de către boieri, au ieșit cu toții din biserică, voievodul fiind întâmpinat de salve de tun. "Însă două tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea multți că va fi acesta un semn rău, însă pa urmă s-au văzut că sunt băbești cuvinte”²²

Imediat după alegerea sa ca domn, Constantin Brâncoveanu a fost nevoit să rezolve o importantă problemă de politică externă, și anume: aceea a negocierii cu Leopold I, împăratul Casei de Austria. ”Iordache Cantacuzino, mare spătar în Țara Românească, a fost implicat în trataivele secrete ale fratelui său, Șerban Cantacuzino, cu austriecii”²³. Aceast demers diplomatic urărea să conducă la la o apropiere de Austria. Moartea domnitorului a survenit chiar la puțin timp după plecarea, spre Viena, a solilor valahi, conduși de Iordache Cantacuzino. Era o provocare pentru iscusința noului domn. Imediat, Brâncoveanu desemnează doi soli cu misiunea de a ajunge boierii trimiși în misiune diplomatică de Șerban Vodă, și de a-l reprezenta pe noul domn la întâlnirea cu împăratul Leopold al Austriei, înştiinţându-l, printr-o scrisoare omagială. Solii lui Șerban Vodă sunt ajunși din urmă în apropierea orașului Buda. Acestora li s-a comunicat vestea morții domnitorului şi ordinul noului domnitor Constantin Brâncoveanu de a ii se remite împăratului darurile, în numele său. Solii valahi, după unele ezitări, s-au conformat dispozițiilor noului domn. Astfel, s-a realizat primul act de politică externă al domniei brâncovenești.

O nouă încercare, de data aceasta de politică internă, a apărut la puțin timp după acest eveniment. Familia numeroasă a cantacuzineștilor era pe punctual de a se destrăma, deoarece apăruseră importante tensiuni legate de moșteniri. Domeniul fabulous cantacuzin, sau părți ale acestuia, erau tentante pentru diferiții moștenitori. Potrivit cutumelor juridice, dreptul primordial în moștenire îl aveau doar urmașii pe linie bărbătească. Evident, o ruptură majoră în interiorul cantacuzineștilor, nu era în avantajul domniei, deoarece, în caz de nesoluționare, acesta ar fi pierdut sprijinul unor cantacuzini influenți. Pentru a depăși acestă stare, care, probabil, ar fi putut conduce la pierderea domniei înseși, Constantin Brâncoveanu, care se ”sprijină pe o neclintită tradiție”²⁴a rezolvat, cu celeritate și în spiritul și dreptului epocii, ”sine ira et studio”⁽¹⁾ problema moștenirii, prin aplicarea corectă a ”desherenței masculine”⁽²⁾, principiu fundamental în materie de moșteniri, restabilind liniștea și conlucrarea.

Pentru a putea să guverneze țara și să facă față tuturor provocărilor ce își aveau sorgintea în exteriorul țării, dar și în viața politică internă, Constantin Brîncoveanu s-a înconjurat de dregători, români și străini, care erau oameni cultivați, avânt, totodată, calități de negociatori. Astfel, în bine organizată și puternica sa cancelarie, își desfășurau activitatea traducători, specializați pe diferite zone geografice, cum au fost: medicul Bartolomeo Ferrati și Giovani Candido Romano pentru limbile latină și italiană; Peter Grinen, Ladislau Teodor Dindar și Nicolae Folos de Wolf specialiști pentru spațiul german; frații David și Teodor Corbea pentru rusă, greacă, maghiară și slavonă; frații Andreas și Nicolaus Wolff pentru polonă. Secretariatul era condus de Antonius Maria Del Chiaro, care, pentru corespondență, folosea un system de secretizare. De asemenea, avea drept sfetnici personalități puternice, precum Toma Cantacuzino, sluger; Ștefan Cantacuzino, logofăt, care îi va succeda la domnie; paharnicul Enavhe Văcărescu, generele său, ce avea să fie executat o dată cu domnitorul; negustorul Nicolo Caraiani; Constantin, fiul lui Vasile din Veneția.

Deprinzând știința și arta guvernării de la ”școala cantacuzină”, Constantin Brâncoveanu, un bun cunoscător al administrării eficiente a țării, s-a condus după principii ferme de guvernare inspirate din tradițiile și cutumele bizantine, dar și din dreptul roman: fidelitate și consecvență în promovarea tradiţiilor bizantine; întărirea rolului domniei, guvernând țara după exemplele antice romane, dar și după metode apusene specifice epocii; ocrotirea Bisericii și credinței ortodoxe, ca parte lăuntrică și valoare intrisecă a spiritului și existenței poporului român; dezvoltarea culturii și învățământului, ca o modalitate de ridicare a gradului de cultură și civilizație al poporului, ceea ce a permis, într-o bună măsură, recuperarea ”retardului civilizațional” față de apusul european; reorganizarea sistemului fiscal valah; păstrarea intactă a fibrei naționale prin menținerea statutului de semiautonomie față de Poartă; folosirea mijloacelor diplomatice pentru rezolvarea unor diferende sau pentru evitarea unor ciocniri armate; realizarea unor alianțe, care, la momentul oportun, să poată constitui o alternativă la ”protectoratul” Sublimei Porți; lupta împotriva păgânilor, ca mijloc de apărare a statalității valahe și a creștinismului ortodox răsăritean; luarea în calcul a altor variante strategice de eliberare a țării de sub dominația otomană, cum ar fi fost alianțe politico-militare cu Casa de Austria, Rusia sau, chiar, Polonia. De asemenea, realizarea unei singur stat românesc în arealul dacic, reprezenta o dimensiune a politicii brâncovenești. Ca uramare a filotimiei, care-l caracteriza, a ajutat cu bani pe unii boieri aflați în dificultate, dar, mai cu seamă, a acordat daruri scumpe trimișilor Porții sau solilor altor puteri.

Din aceste considerente, și din faptul că otomanii doreau să obțină cât mai multe bogății din Țara Românească, au dublat tributul, în decursul unei perioade scurte de timp. Ca urmare, domnitorul a mărit dările pentru populație, cestea constituind, și pentru el, un prilej de a-se îmbogăți. ”Avea o lăcomie peste măsură …. Repetându-se învinuirea creșterii haraciului pentru a se mântui pe sine”²⁵ . Remarcabil prezintă Del Chiaro faptul că, pentru obținerea bunăvoinței Porții față de Țara Românescă și de domn, au fost impuse noui taxe, noi biruri, dar care, însă, erau ”…suportabile”, ceea ce făcu poporul să spuie că: „Principele Constantin Brâncoveanu jumuleşte ţara fără s-o facă să ţipe.”²⁶Poporul l-a poreclit ”Altin-Bei” adică ”Prinţul Aurului” sau ”Beiul de Aur” pentru dărnicia faţă de oricare turc care obţinea favoarea să fie trimis în Valahia, pentru a putea strânge avere. În schimb, i-se imputa lui Brâncoveanu zgârcenia, în treburile interne ale țării.

Constantin Brâncoveanu avea o neclintită credință în Dumnezeau. Fiind pătruns de învățătura creștin-ortodoxă, a avut o atitudine iertătoare, chiar și atunci cînd nu-i cunoște pe condamnați. După ce câtiva boieri fuseseră condamnați de divan la moarte sau la închisoare pentru diferite infracțiuni, Brâncoveanu i-a iertat și i-a grațiat. Nu iubea răzbunarea. Actele sale erau părunse de înțelepciune, blândețe și iertare. A fost iertător, în anumite cazuri, chiar și cu cei ce îi erau dușmani. Perioada istorică brâncovenească, și nu numai, era caracterizată de ”emigrări demonstrative și pârâtoare” a domnitorului la Poartă. Unii, inclusiv membrii ai familiei cantacuzineștilor, ”.. se ridică să fugă din țară și să meargă cu jalba la Împărăție..”²⁷ Brâncoveanu a avut abilitatea înțeleptă de a împiedica ”politica de veșnice răsturnări”²⁸ evident, numai în Țara Românească, deoarece, atât în Transilvania, cât mai ales în Moldova, domnitorul valah sprijinea parsoanele care îi erau favorabile să ajungă să ocupe scaunul domnesc. ”Aromele domniei” erau tentante pentru mulți reprezentanți ai elitei politice a țării. Adierile de onestitate erau rare în epocă, tentațiile puterii erau îmbietoare .Cu toate acestea, Brâncoveanu a reușit să ofere țării și poporului valah o perioadă, relativ îndelungată, de stabilitate și prosperitate.

Constantin Brâncoveanu, chiar și în perioada anterioară domniei, a făcut dovada vocației deosebite de administrator, învestotor și negustor. Aceste calități le dovedește, cu prisosință, și în perioada domniei, contribuind la dinamizarea vieții economice a țării, la creșterea și diversificarea exporturilor împunând contabilizarea oricărei cheltuieli, a oricărui venit. Catastihul domnesc cuprinde, în mod amănunțit, atât veniturile, cât și cheltuielile ce se efecuează, înclusiv sumele de bani, ”pungile de aur” pe care le oferă demnitarilor otomani pentru a-și păstra domnia. Comentariile domnitorului ce însoțesc diferitele cheltuieli reflectă lăcomia slujitorilor Porţii, lăcomie pe care o satisface în scopul păstrării domniei. De asemenea, sunt consemnate cheltuielile efectuate pentru dezvoltarea culturii( construirea de biserici, tipărituri, reparații și modernizări), darurile și ajutoarele acordate unor rude sau unor boieri. Pe timpul domniei, problemele complexe ale administrării averii personale, au fost rezolvate, cu multă iscusință, Marica de soția domnitorului, precum și de către unii dintre fii săi.

¹În sistemul politic românesc, specific acestei epoci, divanul-denumit și sfat domnesc-, era consiliul cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari din rândul marii boierimi.

²”Enciclopedia Universală Britanică”, Editura Litera, București 2010 p. 192.

Conf. dr. Olga Cicanci - ”Rolul cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox”, în volulmul ”Studii și articile de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, p. 50.
Ibidem.
Nicolae Iorga-”Istoria Românilor. VII Reformatorii,” Editura Enciclopedică, București, 2002, p.14.

⁶Ibidem, p.13

⁷Ibidem, p.14

⁸Conf. Olga Cicanci, Op. Cit., p. 51

⁹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.14

¹⁰ Mariana Lazăr-”Domeniul feudal cantacuzin în opțiunile testamentare ale Elinei Cantacuzino”, în ”Studii și articole de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, 2001, p.45

¹¹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.15

¹²Ibidem

¹³Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei” (Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.19, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁴ Ibidem, p. 37

¹⁵ Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Ibidem.p.38

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010 p. 192

²⁴Nicolae Iorga-Op. cit.p.7

²⁵Nicolae Iorga, Op. cit, p22

²⁶Del. Chiaro Op.cit. p.39.

²⁷Nicolae Iorga, Op. cit.p. 14

²⁸Ibidem

⁽¹⁾ ”Fără ură și părtinire”

⁽²⁾ Desherența masculină este un principiu de drept feudal conform căruia celor ce mureaau fără descendență masculină, și care nu-și asociaseră, în prealabil, fetele la moștenire-în cazul în care acestea existau-, li se preluau averile de către Domnie. De asemenea, dacă nu aveau urmași proprietățile erau rechziționate în favoarea domniei.La evrei funcționa legea "leviratului" prevedea ca, în cazul în care un barbat evreu murea fară să fi lasat in urma nici un urmaș, fratele acestuia, de nu era căsătorit, era obligat să o îa in căsătorie pe cea ramasă vaduva (cumnata); primul copil de parte barbateasca nascut din ea era socotit copilul celui decedat, ale carui nume si drepturi le si moștenea. Astfel, averea nu era înstrăinată. In limba ebraica, ”levir" inseamna "cumnat".

Paligeneza Fenixului Dacic⁽¹⁾

Izvoarele istorice străvechi demonstrează, ”ab óvo”² și ”in extenso”, așa cum afirmă și prestigiosul arheolog American Wiliam Schiller, citat fiind de A. Deac, că ”..civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se, apoi, spre răsărit, cât și spre apus, în urmă cu 13-15 mii de ani…..Patria primitivă a omului european a fost spațiul carpato-dunăreano-pontic..”³ Sunt grăitoare și argumentele de ordin lingvistic privind vechimea limbii române, mijloc esențial în formarea și prezervarea conștiinței de neam. ” Românii au o adevărată limbă ancestrală, din neolitic, păstrată în copie, la nivel de 2000 de lexeme vorbite azi…”⁴De asemenea, noile descoperiri arheologice, au permis, cu îndreptățire, emiterea unei alte concepții referitoare la originea latină a poporului roman, care vine să modifice datele de antropogeneză ale românilor. Astfel, dr. Lucian Iosif Cueșdean, pa baza unei analize aprofundate a condițiilor de formare a poporului român, cu referire la limba noastră, afirmă că ”Imensul ei fond latin dovedește, fără putință de tăgadă, originea Gintei latine în poporul get, continuatorul direct al primei civilizații a Europei, Cultura Danubiană, originea comună a rumânilor și romanilor fiind indubitabilă, dar nu de 1900 de ani, din vremea împăratului Traian, ci de peste 3100 de ani de când geții din Banat s-au instalat pe colinele Romei..”⁵

Cu toate acestea aceste dovezi și argumente de netăgăduit, la începutul secolului al XVIII-lea, imperiile vremii-și în mod special Casa de Habsburg-, au început să se nege continuitatea poporului român pe pământul străbun. Primele acțiuni au avut loc în Transilvania, când populația românească, care era majoritară în statul românesc intracarpatic, a cerut egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități. Refuzul acordării drepturilor firești a fost justificat prin aceea că populația românească ar fi venit mai târziu în țară, iar românii au fost etichetați ca fiind ”tolerați”. În esență, aceste idei migraționiste referitoare la formarea poporului roman se înscriu în ceea ce se numește ”Teoria nomadismului”, care situa vatra biologică a poporului român la sud de Dunăre. În acest mod, se lovea în însăși dreptul istoric al românilor. Evident, aceste acțiuni-lipsite de temei logic și istoric-, erau determinate de justificarea dominației asupra teritoriilor străbune de către marile puteri ale vremii, în special de către Casa de Habsburg. Liviu Maior afirmă că”imperiul Habsburgic reprezenta un amalgam, un ”…. mozaic de națiuni, minorități, religii ”⁶, care se menținea prin ” loialismul sau patriotismul dinastic”, iar, în întreaga sa istorie, ”Imperiul a căutat ...... să anihileze avansul procesului identitar în rândul naționalităților care-l formează”⁷. Transilvania, o dată cu instaurarea stăpânirii habsburgice, începând cu anul 1699, era supusă unei ”agresiune fiscale și spirituale (prin catolicism), raptul pământurilor și resurselor miniere…..regimului polițienesc de teroare și acțiunilor ocupaționiste bazate pe principiul ” divide et impera”⁸

Trebuie să subliniem faptul că problema continuității, a unității culturale, lingvistice și etnice a poporului român, încă din acea epocă, nu era o problemă cu determinări științifice și istorice, ci politice, în primul rând. Inanitatea acestor ”basne”-așa cum le-a numit cronicarul Miron Costin- a fost demonstrată cu cele mai pertinente argumente de către numeroși istorici români și străini. Indubitabil, aceste teorii aveau menirea de a justifica ocuparea ținuturiloe românești,de către imperiul central-european, aflat în expansiune, către estul, sudul și sud-estul bătrânului continent, după ce încercase să se ”dilate” sepre Apus, dar a întâlnit rezistanța unui redutabil adversar: Franța. Secretarul personal al lui Constantin Brâcoveanu, Antonius Maria del Chiaro, asemenea altor învățați ai vremii, era convins că românii își trag originea din coloniștii romani și populația autohtonă dacă. ”Toată întinderea de pământ ce astăzi se numeşte Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia şi Moldova.”⁹Miron Costin vorbea de asemănarea izbitoare a portului româlor cu cel al romanilor și a combătut, argumentat, ”basnele”, care urmăreau să defăimeze poporul roman și istoria sa.. ”…instincul excepțional cu care poporul român a știut să accepte cele ce puteau aduce roade utile existenței sale și să le respingă pe cele ce ascundeau pericole..”¹⁰

Scopul rândurilor de față nu este acela de a face o analiză aprofundată, exaustivă a acestor teorii sau de a-le combate cu argumente diverse, ci de a sublinia modul în care cele două remarcabile personalități ale istoriei noastre, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, dar și voievozii transilvani, au cunoscut realitatea istorică a faptului că locuitorii din cele trei state românești sunt de aceiași origine, având o conștiință a originii sale latine, ca o parte importantă a constelației spirituale și culturale a neamului românesc. Urmând exemplul lui Mihai Viteazul, care, cu un veac mai înainte, a reușit unirea sub un singur sceptru a locuitorilor plaiurilor romînești. Brîncoveanu, dar și Dimitrie Cantemir, au gândit, deși destul de vag, la o înviere, la o palingeneză a Fenixului Dacic, a Daco-României, care să reunească, în granițele sale, pe toți românii. Daco-România ar fi putut coincide cu „Regatul lui Burebista, care-potrivit surselor istorice existente-poate fi apreciat la cel putin cinci ori teritoriul actual al României, întins atât la sud, cât și la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic, încât regale său a devenit chiar arbitru în conflictul dintre Cezar și Pompei.”¹¹

Chiar viziunile și unele planuri strategice ale lor-fără a fi concretizate, însă- vizau realizarea, într-o formă sau alta, a unității celor trei state românești sau cel puțin punerea Țării Românești și Moldovei sub un singur sceptru. Evident, fiecare dintre ei dorea să domnească și peste celălalt stat. Dimitrie Cantemir, căsătorindu-se cu prințesa Casandra-fiica lui Șerban Cantacuzino și verișoara lui Brâncoveanu, se socotea îndrituit să preia și domnia Țării Românești. După cum Constantin Brîncoveanu râvnea și la tronul Moldovei, intervenind, în câteva rânduri, la Poartă, pentru a înscăuna un domnitor sau altul. Au fost dese situațiile în care o persoană ocupa, succesiv, dregătorii, atât în Țara Românească, cât și în Moldova. Spre exemplu, principele Gheorghe Duca, ale cărui ”aptitudini de administrator și calități de negustor nu erau obișnuite”, ”a fost înălțat pe tronul, pe care-l va avea de mai multe ori, schimbându-și Moldova de origine cu Muntenia, grație sumelor generos împărțite pe care le câștigase ca mânuitor de bani, vînzând polonezilor cenușa copacilor moldoveni, de folos tăbăcarilor, și trimițând la Danzig minunații boi a căror rasă o păstra și o creștea țara”¹². De asemenea, faţă de Moldova adoptă o politică de bună vecinătate şi de prietenie, dar este vigilent şi caută să anihileze comploturile organizate de boierii moldoveni împotriva lui la Istanbul. În schimb, intervine direct, având și îngăduința Porții, în treburile curţii de la Iaşi, convins fiind de interesele commune ale celor două ţări române, care trebuie să promoveze o politică externă comună. Prin practicarea politicii ”pungilor de aur”, reuşeşte să-l numească domn în Moldova pe tânărul Constantin Duca, numit și ”Duculeț”, fiul fostului voievod Gheorghe Duca, pe care îl căsătoreşte cu una din fiicele sale, Maria. Este de reținut faptul că un reprezentat al familiei cantacuzino, și anume Ilie Cantacuzino, numit ”mâța sălbatică” în ”Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, ”a fost, inițial, visternic în Moldova, unde atât îi plăcea să ”strângă cu ușa” pe micii boieri ca să le stoarcă impozite, încât a devenit foarte nepopular”, s-a refugiat, apoi, în Țara Românească, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, ”ajutându-l pe acesta ca, prin intrigi, la Istanbul, să clatine tronul lui Mihai Racoviță, domnul moldovean”¹³. Spre exemplu, având în vedere potențialul statelor românești, variantele strategice și geopolitice de asigurare a prezervării ființei naționale sub protectoratul unei mari puteri, al unuia dintre cele trei imperii proxime arealului dacic, Del Chiaro, afirma că ”Istoria acestei provincii(Valahia,nn), care nu a încetat să râvnească momentul fericit de a se putea adăposti sub aripele Vulturului Austriac”¹⁴ De asemenea, voievozii Transilvaniei, având conștiința unității de neam, și-au propus, uneori, să stapânească și cele două state românești extracarpatice. În acest sens, Nicolae Iorga amintește de ”visul dacic al lui Rakcozy”, principele Transilvaniei, precum și de faptul că, după bătălia de la Hotin, în ochii boierilor, ai domnitorilor chiar, ”Scopurile lui Mihai Viteazu păreau să se impună din nou”¹⁵

Cei doi domnitori, în mod real, aveau argumentele necesare de natură istorică și științifică care demonstrau, fără tăgadă, că românii sunt ”…continuatorii populației daco-romane aflate în spațiul carpato-danărean și Balcani, cu prelungiri până în Panonia”¹⁶

Brîncoveanu și Dimitrie Cantemir, prin acțiuni politico-diplomatice, s-au străduit să anihileze teoriile ce falsificau istoria românilor, precum și acțiunile de integrare, într-un imperiu sau altul,a provinciilor românești. De asemenea, doreau, dacă ar fi fost posibil, să reunească cele trei țări într-un singur stat. Important este și faptul că asemenea idei și planuri aveau și conducătorii ardeleni. Voievodul Transilvaniei de la inceputul celui de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, Gabriel Bethlen, ”..om cumpănit, adept al politicii de echilibru similară cu cea a lui Brâncoveanu, dar mânat de ambiții mari(de exemplu făurirea unei noi Dacii, ocupând Țara Românească și Moldova ) și cu exagerate acțiuni de calvinizare a românilor.”¹⁷ Ca o expresie a unității de neam o constituie și faptul că Șerban Cantacuzino, participă, în anul 1683, la asediul Vienei, în tabăra otomană, alături de Gheotghe Duca, domnul Moldovei, și de Mihail Apafi I, principele Transilvaniei. Acțiunile sale sunt determinate de profunda sa credință ortodoxă, de dorința de ”renovatio” a vechii Dacii, precum și de puternicile resentimente față de Înalta Poartă. Prin urmare, în mod precaut, el a ”sabotat stăpânii de la Constantinopole”¹⁸ prin transmiterea multor date și informații prețioase privitoare la situația tactică, starea forțelor luptătoare etc., informații ce au permis înfrângerea zdrobitoare a trupelor otomane și, astfel, stoparea înaintării lor în centrul și apusul Europei. El inițiază tratative diplomatice pentru a se alătura eforturilor Creștinătății de oprire a tendințelor otomane de a înainta spre centurl Europei. Constantin Brâncoveanu aparține, potrivit aserțiunilor lui Nicolae Iorga, acelui tip de monarhi ”sprijiniți pe o neclintită tradiție....pe care îl interesează istoria statelor românești, originea lor comună daco-romană, studiază cronicile care prezintă istoria diferitelor epoci, …caută ca ele să fie continuate, formându-se un corp, care să meargă de la origine până în zilele sale”¹⁹

Conchizând, realitatea istorică ne-a demonstrat faptul că, de-a lungul întregii lor existențe, conștiința unității de neam exista în cele trei state românești. În lucrarea ”Hronicul vechimii româno-moldo-valahilor”, Dimitrie Cantemir, a demonstrat caracterul artificial, falsitatea și ipocrizia teoriilor absurde ale dezrădăcinării poporului român, a susținut cu argumente științifice de netagăduit continuitatea românilor pe teritoriul locuit de strămoșii lor, arătând faptul că romanii au rămas ”înfipți și nezmulși” și de unde ”niciodată piciorul nu și-au scos.”²⁰ Urmare a conștinței de neam existente pretutindeni în cele trei state românești, au fost, relativ, numeroase situații ân care domnii Moldovei așteptau și o stăpânire în Țara Românească, iar cei munteni așteptau și o domnie în Moldova, după cum cei din Transilvania se doreau a fi domni și în statele românești din spațiul extracarpatic.

⁽¹⁾Nicolae Iorga folosește sintagma ”Palingeneză a Fenixului elenic”, făcând aluzie la presupusul ideal al fanarioților de a reânvia vechiul Imperiu Bizantin( Vezi lucrarea Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii, Editura Enciclopedică, București 2002, p.5).Fenixul, simbol al primenirii, al reânnoirii veșnice, este pasărea fabuloasă, imaginată ca un vultur cu penele de aur, despre care vechii egipteni credeau că ar fi trăit peste cinci sute de ani și că ar fi murit aruncându-se în foc, renăscându-se, apoi, din propria-i cenușă(vezi și Anca Balaci, ”Mic dicționar mitologic greco-roman”, Editura Științifică, București 1966, p. 312) Palingeneză reprezintă fenomenul de formare a magmei prin topirea unei roci preexistente, iar, în plan social, desemnează apariția în procesul dezvoltării a unor indivizi sau a unor trăsături dispărute pentru grupa din care aceștia fac parte.

⁽²⁾“De la ou”, de la inceputul inceputurilor

³Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Istoria Antică a Nemului Românesc, Editura Solif, București 2011, p.37.

⁴ Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Op. cit, p.7.

⁵Ibidem, p.8

⁶ Liviu Maior, ”Românii în armata habsburgică”, Editura Enciclopedică, București, 2004, p.5-6

⁷ Ibidem

⁸General-maior Ion Safta, Președintele Comisiei Române de Istorie Militară, prefață la lucrarea ”De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românescă în cronistica și istoriografia ungaro-germană”, București 1993,p.9, autor Maior Mircea Dogaru

⁹Del Chiaro, Op. cit. p.4

¹⁰Francisc Păcurariu, ”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, editura Minerva, București 1988, p. 11-12

¹¹Daniel Roin-”Spiritul Dacic Renaște”, Editura Vidia, București 2012, p.11-12

¹²N. Iorga, ”Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București 1985, p.284-285

¹³cf. Ion Mihai Cantacuzino, ”O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor”, București 1996, p. 220).

¹⁴ Antonius Maria de Chiaro, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei⁽(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁵Nicolae Iorga, Op. Cit., p.285

¹⁶ Nicolae Stoicescu, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică, București,1980, p.10

¹⁷Păcuraru, Op.cit p.123

¹⁸^”Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s Digest”, 2006. p.120

⁹⁸ Nicolae Iorga, ”Istoria Românilor”, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002, p7

²⁰A. Armbruster-”Românitatea românilor. Istoria unei idei”, 1972, p.211

Diplomația⁽¹⁾ lui Brâncoveanu, mijloc eficace de păstrare a entității statale

De multe ori, Apusul privea statele românești ca fiind o părți integrante ale Imperiului Otoman. De aceea, principii occidentali considerau, în anumite situații, că rezolvarea problemelor românești se hotărește la ”Sublima Poartă”. Realitatea istorică era, însă, alta. Statutul Țării Românești și al Moldovei, potrivit capitulațiilor, era de ”autonomie limitată” sau de semi-autonomie. Ele aveau dreptul de declara și a face război, de a avea agenți diplomatici, de a trimite la Constantinopol adevărați ambasadori, ca, de altfel, și ardelenii. Aceștia erau categorisiți cu termenul turcesc de ”Kapu-kehaya”, care îi definea ca reprezentanți, locțiitori ai domnului lor. Domnitorii statelor românești aveau dreptul de a încheia tratate. Hotarele statelor românești erau, de cele mai multe ori, respectate cu rigurozitate. Evident, au fost și perioade în care dreptul Țărilor Române de a avea diplomație proprie era îngrădit de către Poartă. Astfel, statelor românești nu li-se permitea, întotdeauna, să aibă ambasadori acreditați în străinătate sau să acrediteze ambasadori ai altor state pe lâgă domnitorii români. Aceste ”privilegii”, de care, însă, nu dispuneau și pașalâcurile, se datorau și faptului că teritoriile românești erau considerate părți constitutive ale” creștinătății orientale”, precum și ripostei pe care o dădeau otomanulor.

Sublima Poartă impunea Țările Române extracarpatice să efectueze demersuri diplomatice prin intermediul ei. Cu toate acestea, Șerban Cantacuzino,Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, dar și antecesorii lor, ”foloseau tehnica diplomatică a trimișilor speciali pentru a conveni tratate sau a realiza înțelegeri cu alte state”², în special cu cele din zona de proximitate, tratate ce vizau asigurarea identității statale. Brâncoveanu, ca de alt fel și Dimitrie Cantemir, erau ”produse” ale școlii gecești de diplomație, o ”școală cu reputație și înțelepciune, în care scrisorile de împuternicire ale solilor erau edictate de adunarile generale ale cetățenilor”³, fapt ce conferea legitimitate și forță trimișilor săi. Evident, în logica epocii, cele două personalități covârșitoare ale istoriei noastre, pot fi considerate și ”masteranzi ai școlii romane de diplomație, pentru că stapâneau metodele și paracticile diplomatice specifice Romei”⁴^.Putem afirma că Brâncoveanu și este și un continuator strălucit al diplomației dacice. Cronistica antică cosemnează faptul că, ”..în urma incursiunilor desfășurate în anul 75 la sud de Dunăre de către regele geto-dac Burebista, au fost purtate tratative de către Acorion, diplomatul lui Burebista, trimis ca sol la autocratul roman Pompei, cu care s-a întâlnit în părțile Macedoniei…..îndeplinind însărcinările ce le avea și purtând cele mai fructuoase negocieri în favoarea geto-dacilor.”⁵

În conceperea, organizarea și desfășurarea politicii externe, domnitorii români porneau de la concepția diplomatică a lui Demostene, potrivit căreia solii nu dispun nici de ”..armament, nici de armate sau de cetăți de apărare, armele lor fiind cuvintele și momentele prielnice”. În tratativele importante, momentele favorabile sunt ”…trecătoare și, o dată pierdute, ele nu mai pot fi recâștigate…”⁶. Evident, așa cum practica istorică a demonstrat, în multe situații, ”cuvintele diplomatice”, dacă nu au ca suport o importantă forță militară sau econimică, nu găsesc argumentele și ecoul necesare obținerii succesului în negocieri. Pe cale de consecință, diplomația și forța, indiferent de natura sa(militară, economică, financiară etc) sunt complementare, sprijinindu-se reciproc, deși, în funcție de situația și conjunctura concrete, cei doi factori importanți de realizare a scopurilor geopolitice au, în mod evident, ponderi diferite.

Potrivit lui Mircea Malița, școala diplomatică românescă, începând cu secolul al XVI-lea, a asimilat trăsăturile și elementele esențiale ale școlii bizantine, reprezentate de ”finețe de gândire și îscusință practică încât au influențat în bună măsură diplomația apusului medieval, Veneției, statelor italiene, Rusiei și Turciei”⁷. Tehnica diplomatică bizantină, tocmai pentru a prezerva imperiul, era extrem de subtilă și nuanțată. Pentru realizarea scopurilor, ”..au plătit tribut, au înduplecat pe dușmani cu daruri sau onoruri imperiale,….”⁸. Valorile școlii buzantine, s-au diseminat spre Veneția și Italia, detreminând Renașterea, dar și către nord, spre Țările Române.

Sintetizând, înfluențele Apusului catolic erau matamorfozate prin filiera italiană, iar cele din Răsăritul ortodox prin filieră grecească. Punctul apoteotic al acestei perioade de modernizare a societății românești, al relațiilor diplomatice, economice și culturale este reprezentat de domnia brâncovenească de peste un sfert de veac, domnia ce a reprezentat o continuare fidelă a celei cantacuzine. În mod firesc, pe fundalul unei asemenea metamorfoze profunde, și școala diplomatică românească a cunoscut acumulări calitative în pas cu cerințele epocii. Drept urmare, diplomația cantacuzină și cea brâncoveană au asimilat, ținând seama de specificul sud-estului European și de cel național,” elemente specifice școlilor diplomatice italiene, franceze și habsburgice”⁹. Aceste importante transformări au determinat creșterea rolului diplomației în realizarea intereselor naționale, activitatea diplomaților români devenind o ”armă„ redutabilă în această direcție, diplomația fiind, în acest fel, preferată forței militare. Diplomația brâncovenească, pentru a avea eficiența scontată, era deosebit de nuanțată, subtilă și abilă, având în vedere ”jocul geopolitic” din central și sud-estul Europei, precum și păienjenișul de interese ale celor trei imperii, precum și ale unor state vecine ca Polonoia și, chiar, Ungaria. Diplomația românească, deosebit de activă și riguroasă, asigura echilibrul regiunii și al țării. Șerban Cantacuzino, domn al Valahiei între 1678-1888, a participat, ”..alături de turci la asediul Vienei(1683), subminând atacul turcilor și sprijinind, astfel, pe asediați” Ulterior, a inițat tratative cu împăratul Leopold I în încercarea de a scăpa țara de sub suzeranitate turcească. A fost un ”promotor fervent a politicii antiotomane, ducând o politică externă prooccidentală, contribuind subsatnțial la promovarea culturii românești”¹⁰ Semnificativă este, în acest sens, aserțiunea lui Del Chiaro, care scria că” Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească …... În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor”.¹¹ În politica externă, Brâncoveanu ”Mai stărui în politica externă de apropriere cu suveranii creştini, întreţinând cu ei corespondenţă prin secretari pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă, afară de greceşte şi turceşte”.¹² Este important de spus că, pentru asigurarea entității statale, erau elaborate mai multe ipoteze strategice. ”Constantin Brâncoveanu nutrea idea ieșirii de sub suzeranitatea imperiului turceasc cu ajutor austriac, iar Dimitrie Cantemir-ca și Brâncoveanu, un timp-și-a închipuit că libertatea țării sale va fi dobândită grație țarului care părea că vrea săscoată suflarea creștină(mai cu seamă cea ortodoxă) de sub puterea ”păgână” a musulmanilor. Dar și aici, ca și în cazul celorlalte mari puteri, esența problemei o constituia lărgirea hotarelor imperiului, extinderea influenței imperiale și acumularea de putere și bogății.”¹³În scopul relaționării și al unei bune informări,dar și al realizării obiectivelor sale de politică externă, Brâncoveanu a trimis reprezentați speciali în principalele centre europene de putere. Evident, cei mai numeroși trimiși erau la Sublima Poartă,având rolul de kapukehaie, și anume: Gheorghios Clironomos; Ianachi Porphyta; slugerul Toma Cantacuzino; logofătul Ștefan Cantacuzino. Pe lîngă șarul Petru cel Mare, a stabilit să desfășoare acțiuni diplomatice pe Gheorghe Castriotul din Castoria, Panaiot Radu, Pătru Damian, David și Toader Corbea. La curtea regelui polon, a fost împuternicit ceaușul David Corbea. Este de remarcat faptul că, având în vedere extinderea interesului Casei de Austria și înspre statele românești extracarpatice, precum și importanța contracarării acțiunilor sale expansioniste, echipa de ”trimiși speciali” acreditată era constituită din mai multe personalități, cum au fost: Ladislau Teodor Dindar; medical Iacob Pylarino din Cefalonia; Peter Griener și venețianul Bussi.

La Curtea Domnească, în spirit bizantin, solii străini, în special cei ce veneau de la Țarigrad, potrivit protocolului aulic, erau primiți cu onoruri, cadouri diverse(blănuri scumpe,stofe, mantii, diademe), dar cel, mai frecvent, cu pungi de aur. Evident, această diplomație, în cele mai multe situații, și-a dovedit eficiența.De asemnea, Brâncoveanu acorda o mare atenție solilor sau diplomaților trimiși în misiuni pe lângă principii marilor puteri. Aceștia trebuiau să aibă o temeinică cultură elenistică, ortodoxă și bizantină, să cunoască limbile străine cele mai folosite, cum erau limbile greacă, latină, germană, persană sau italiană. De asemenea, diplomații brâncoveni trebuiau să facă dovada și a calități umane deosebite: putere de persuasiune; elocință; capacitate de expunere și argumentare a diferitelor problematici; confidențialitate; elocință și elocvență în limbaj; capacitate de a apăra poziția statului sau a domnitorului; abilitatea de a sesiza momentul potrivit de începere a negocierilor sau de expunere a situației etc. ”Domnul Rumânilor”, cum a mai fost numit Constantin Brâncoveanu, trimitea ca soli, de regulă, cantacuzinești eruduți, membrii ai familiei sale, boieri sau străini de încredere.

Este important să subliniem și concepția lui diplomatului și politicianului englez Harold Nicolson, care sublinia că, dacă un diplomat ”…acționează încet, făcându-ne să pierdem momentele prielnice, nu numai că am pierde asfel de prilejuri, dar ne răpește și controlul asupra evenimentelor”¹⁴ Prin urmare, ocazia pierdută nu se mai întoarce, istoria și timpul nu sunt reversibile. Constantin Brâncoveanu, domnitor de aleasă cultură, a dat dovadă de mare înțelepciune și multă abilitate în chestiunile diplomatice ale Munteniei, precum și în cele ale Europei centrale și de sud-est. Sub îndrumarea lui Constantin Cantacuzino, eruditul său sfătuitor și ”șef al diplomației” Țării Românești în calitatea de șef al, Constantin Brâncoveanu era conștient de faptul că domnea într-un stat mic aflat sub protectoratul Înaltei Porți. De aceea, încă de la începutul domniei, a ales calea diplomației în rezolvarea problemelor pe care statul său le avea cu marile puteri și vecinii. Astfel, a găsit, de la început, calea de împacare cu toate marile puteri europene ale acelor vremi, precum și cu cele vecine vecine. A ales calea negocierilor și nu pe cea a confruntării, fapt ceea ce a permis unei generații de români să trăiască în pace, să se bucure de progresele culturii și civilizației, contribuind, astfel, la pacea și drumul spre bunăstare ale Europei. A avut legături cu regele polon, țarul, hanul tătar, voievozii Transilvaniei.

Cu totul remarcabilă este corespondența, în limba greacă, a lui Brâncoveanu cu țarul Petru I. Astfel, într-o scrisoare trimisă domnitorului român de țarul ”Marilor Rusii”, se solicită explicații privind ”.. înlăturarea lui Mihail Cantacuzino din funcția de mare spătar, rugându-l, totodată, să-l repună în fosta lui dregătorie...”¹⁵ , rugăminte pe care Brâncoveanu a îndeplinit-o. Trimisul lui Brâncoveanu la Moscova, îl informa pe Feodor Alexievici Golovkin, șeful cancelariei lui Petru I, că a sosit, la București, partriarhul ortodox al Ierusalimului Dositei, care a avut discuții cu frații Constantin și Mihai Cantacuzino, precum și cu domnitorul Brâncoveanu, consultându-se ”asupra salvării tuturor creștinilor ortodocși, care gemeau sub tirania Turcului, inamic al bisericii răsăritene.”¹⁶ De asemenea, este de reținut corespondența Cancelariei domnești, condusă de Constantin Cantacuzino, cu patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara, prin care se transmiteau informații privind evenimentele ce se petreceau în Europa, starea ”sistemului ortodox”, pericolele pe care le reprezentau acțiunile militare turcești asupra neamurilor ortodoxe. De meționat că Brâncoveanu și, mai ales, membrii familiei Cantacuzineștilor se considerau ”.....exponenți ai lumii ortodoxe, ce se pregătea să înlăture dominația otomană”¹⁷. Constantin Brâncoveanu expedia către țar, în unele situații, informații privind acțiunile Porții, prin intermediul lui Hrisant Notara. Totodată, Hrisant expedia, de multe ori, corespondența sa către Petru I, din capitala Valahiei, sau prin intermediul unor soli valahi. De remarcat este și scrisoarea expediată de țarul Petru I lui Constantin Brâncoveanu, la 20 ianuarie 1701, prin intermediul lui Hrisant Notara, prin care oferea domnitorului valah și unor reprezentanți ai familiei cantacuzine, ”moșii în Ucraina, pentru serviciile aduse.”¹⁸ Devenit patriarh al Ierusalimului, în 1701, Hrisant Notara îi scria țarului Petru I că ”a fost sprijinit în urcarea în scaunul patriarhal numai de domnul Ungrovlahiei și de unchiul său, boierul stolnic Cantacuzino, care-i sunt fideli și prieteni siguri”¹⁹Patriarhii Ierusalimului, Dositei și Hrisant Notara, au avut ”un rol determinant în întemeierea și organizarea Academiilor domnești de la București și Iași, a unor biblioteci și tipografii în Țările Române...”²⁰ De remarcat este și faptul că Hrisant Notara, în perioada 1686-1692, a fost profesor al fiilor cantacuzinilor, dar și al ” voievodului Constantin Brâncoveanu, pe care apoi îl va însoți la studiu la Padova, Viena sau Paris”²¹. Apoi, Hrisant Notara va fi trimis de patriarhul Dositei la Moscova, între 1693-1696, pentru a ”întemeia o tipografie grecească în folosul Orientului Ortodox, dar și pentru organizarea Academiei greco-slavone”²¹ Așa cum rezultă din cronistica vremii, circulația valorilor culturale și spirituale dintre Veneția și Constantinopol, pe de o parte, și Moscova, pe de altă parte, se făcea prin Țările Române, artizanii acestui flux civilizațional fiind stolnicul Constantin Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, precum și Ștefan și Toma Cantacuzino. Anterior, Șerban Cantacuzino-precedesorul lui Brâncoveanu-încercase, tot pe calea corespondenței diplomatice, să stabilească o alianță cu Rusia,ale cărei interese strategice vizau și țările române. Continuând acțiunile diplomatice ale antecesorului său la scaunul domnesc, Constantin Brâncoveanu, prin intermediul șefului Cancelariei domnești, Constantin Cantacuzino, informează pe țar cu ”ceea ce se întâmplă la Viena, Veneția și Paris, iar într-un codicel sunt cuprinse informații asupra mișcării trupelor turcești în Hios, Creta și Cipru”²² etc., făcându-se constatarea că răscoala ce se pregătea de către tot ”sistemul ortodox”²³, urma să fie înfrântă. Totodată, scrisoarea îl îndemnă să încheie un tratat cu acei eretici, care să permită să se ”vadă acea luminoasă, fericită zi”.

Un alt eveniment care a demonstrează echilibrul și abilitatea politicii externe brâncovenești, îl constituie Răscoala curuţilor²⁴, eveniment la care participă iobagii români, orăşenii săraci şi membri ai clerului ortodox. Constantin Brâncoveanu se află în faţa unei noi provocări: să-i ajute pe ardeleni în lupta lor pentru recâștigarea îndependenței și păstrarea fiinţei naţionale, dar, în acelaşi timp, să menţină relaţiile bune atât cu Poarta, cât şi cu Viena, pentru a evita eventuale presiuni diplomatice sau acțiuni militare din partea acestora, care ar fi condus la devastarea țării. Pendulează, astfel, între o politică de neutralitate şi una de duplicitate dictată de cursul evenimentelor şi de interesele țării. O politică de echilibru în cadrul ”traidei imperiale”, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul țarist, . Echilibrul strategic a fost menținut cu mari sacrifici, cu multe ”pungi cu aur”, cu diplomație și inteligență sau, chiar, cu concesii temporare. S-a reușit păstrarea statutului de semiautonomie, de semi independență al celor două state românești. Remarcabil, este faptul că s-a evitat transformarea lor în ”pașalâc”, așa cum s-a întâmplat cu o parte importantă a Transilvaniei. Importantă este afirmația lui Del Chiaro, potrivit căreia ”În toată Valahia, ca şi în Moldova, nu se găseşte nici o moscheie cât de neînsemnată, aşa că pentru rugăciunile lor, turcii sunt nevoiţi a se aduna într-un loc mai retras, unde şi le fac cu toată discreţia”²⁵

Brâncoveanu, în special, a menținut relații și cu Apusul European, ceea ce a făcut ca Bucureștiul să devină un important centru diplomatic și cultural important, care a contribuit, prin activitatea lui Brâncoveanu, la sincronizarea civilizațională cu Occidentul.

⁽¹⁾ Etimologic, cuvântul diplomație….vine de la grecescul dipoloo “dublez”, care desemna acțiunea de a redacta documentele oficiale sau diplomele în două exemplare documente emise de suverani. În sensul de document, “hrisov" sau diplomă, accepțiunea o întâlnim în ”Hronicul româno-moldovalahilor, al lui Dimitrie Cantemir.Purtătorul unui asemenea ”dublet”, este ceea ce înțelegem astăzi prin diplomat, iar activitatea diplomatului se numește diplomație. În școala romană, ambasadorul era numit ”legatus”(trimis, sol), era numit de Senat și primea de la acesta ”dubletul”.Rangul ambasadorilor romani era mai înalt decât al celor greci. Conducătorul ambasadei se numea princeps legationis. Cu toate aceste, ei nu aveau instrucțiuni scrise, care, ulterior, au fost introduce de diplomația bizantină. Vezi Mircea Malița-Diplomația, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, p.37

²Mircea Malița-”Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, p.37

³Ibidem

⁴ Ibidem, p74.

⁵ Dr. Lucian Iosif Cueșdean- ”Istoria Antică a Nemului Românesc”, Editura Solif, București 2011, p.108

⁶_{Mircea Malița- Op. cit. p.37}

^{7 Ibidem}

^{8 Ibidem}

^{9 Ibidem}

¹⁰Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010, p.109

¹¹Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei^”(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.39 www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹²Ibidem, p.31

¹³Ion Dianu, ”Prefață a lucrării lui Ion Neculce-Letopiețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București, 1984, p. XVII

¹⁴Harold Nicolson, ”Arta diplomatică”, București, Editura politică, 1966, p.13.

¹⁵Conf. Dr. Olga Cicanci-”Rolul Cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox(Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea)”,p50-53, în lucrarea ”Studii și articole de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București 2001. P.53

¹⁶Ibidem, p.52

¹⁷Ibidem

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem, p.53

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Ibidem

²⁴ Armatele austriece, în urma războiului(1683-1699) cu Poarta Otomană, au încercat și au reușit să elibereze Pașalâcul de la Buda, iar voievodul Transilvaniei, Mihai Apafid al II-lea, a cedat tronul în favoarea împăratului Leopold I. Casa de Habsburg a introdus taxe pentru ca vechii propietari să reintre în posesia terenurilor. Aceșitia, cunoscuți sub numele de ”curuți”, s-au răsculat, au cucerit rapid mai multe cetăți transilvănene și l-au proclamat principe pe Rakoczi al II-lea. Deși răsculații au fost sprijiniți de regele francez Ludovic al XIV-lea, cunoscut și sub numele de Regele Soare, au fost înfrânți, iar principele transilvan s-a refugiat la Paris și, ulterior, la Constantinopol(n.a).

²⁵Antonius Maria Del Chiaro,Op. cit. p.29

Brâncoveanu, ”punct arhimedic” al culturii românești

Ca voievod cărturar, format la inegalabila școală greacă, în actele de guvernare a țării, Constantin Brâncoveanu, a considerat acțiunile de diseminare a culturii în înteagra societate, ca o componentă esențială a actului de guvernare, considerând arta și cultura ca fiind cei mai buni ambasadori ai țării. ”Atena a fost ”incubatorul” faimoasei școli folosofice…Profesori greci de retorică și filosofie, mai cunoscuți sub numele de sofiști, veneau acolo din toate părțile imperiului…mulți dintre acești sofiști au plecat la Constantinopol, unde s-a creat, în timpul domniei lui Teodosie, o prestigioasă universitate….”¹. Patriarhii ortodoxi de la Ierusalim, în special Dositei și Hrisant Notara, aveau legăturii strânse cu concelariile domnești din Țara Românească și Moldova, erau „..foarte implicați în viața spirituală și culturală, dar și în cea politică a Răsăritului Ortodox„². Ei au sprijinit întemeierea Academiilor domnești de la București și Iași, a unor biblioteci și tipografii din arealul românesc. De asemenea, Hrisant Notara a fost, în perioada 1686-1692, în Moldova și Țara Românească, fiind profesor al lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor contacuzini. De asemenea, Brâncoveanu a permis și intensificat ”„...circulația valorilor culturale și spirituale dntre Veneția, Constantinopol și Moscova se făcea prin intermediul Țărilor Române..”³Consecinţa directă a importanţei acordate influenţei greceşti este reorganizarea, în al doilea an de domnie, a Academiei domnești din Bucureşti, întemeiată, la Mânăstirea Sfântul Sava, aflată pe locul actualei Universității, de Şerban Cantacuzino. A numit în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol. A înființat alte numeroase școli, care funcționau pe lângă biserici și mânăstiri, în care învățământul se desfășura în limbile română și slavonă. Numeroasele biserici și mânăstiri ctitorite de Brâncoveanu, edificate în piatră și în lemn, sunt autentice bijuterii de artă plastică și arhitectonică. O ”perlă” a acestor ctitorii o reprezintă Mânăstirea Hurezul, care a fost zidită, între 1690-1693, de către Constantin Brâncoveanu, fiind ”cea mai însemnată fundație a acestui domn sfânt și mare ctitor, astăzi reprezintă unul dintre cele mai splendide și armonioase monumente religioase din România, fiind înscrisă în monumentele UNESCO.”⁴Este o capodoperă, ”o cunună a stilului brâncovenesc și unul dintre cele mai izbutite monumente de artă din întreaga țară”⁵. Pe când era mare spătar, în anul 1684, Constantin Brâncoveanu cumpără cumpără de la ”jupâneasa Stana Stana, văduva lui Chiurcibașa și fiul său Matei satul Horezi”⁶În scurt timp, Mânăstirea Horezu devine cea mai bogată ctitorie domnească din Țara Românească, prin donațiile domnitorului și cele ale altor mari boieri, având în propietate zeci de sate și moșii de pe teritoriul actual al județelor Mehedinți, Gorj, Dolj, Vâlcea, Argeș, Dâmbovița și Ilfov.

Ctitoriile brâncovene au fost realizate de cei mai importanți meșteri ai vremii. De obicei, chenarul ușii de la intrarea în biserici este sculptat în marmură albă, cuprinzând pisania ce este împodobită cu stema Țării Românești și stema Cantacuzineștilor. Pisania, în mod tradițional, constă într-o inscripție sculptată în piatră sau pictată pe morminte, la intrarea într-o biserică sau clădire, ce cuprind o invocație religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respective etc. Pictura este de excepție, reprezentând ”cel mai important și original ansamblu realizat de meșteriii lui Constantin vodă”.⁷ Remarcabilă, având un stil distinct, este și ”pictura care reprezentă cel mai important și original ansamblu realizat de meșteriii lui Constantin vodă”⁸. În aceste ”exprimări picturale”, sunt transfigurate portretele membrilor de familie, cele ale rudelor apropiate și îndepărtate, precum și ale unor ispravnici și cele ale meșterilor mânăstirii. ”Bogăția motivelor florale ce completează pictura murală a bisericii, crează o atmosferă subtilă în care divinitatea pare că a coborât printre oameni și flori” ....O lucrare unică este și policandrul din naosul bisericii, având în vârf vulturul cantacuzinesc”⁹. Ca urmarea a interesului deosebit al lui Brâncoveanu față de cultură, Mânâstirea Hurez a avut una dintre cele mai mari biblioteci românești, ”..cuprinzând însăși colecția de cărți celebră a domnitorului Constantin Brâncoveanu.”¹⁰ Tot la Horezu, a funcționat un mare centru de pregătire a copiștilor, diecilor și grămăticilor.

Celebrul bizantinolog Charles Diehl, profesor la Sorbona, a afirmat despre frescele de la Hurez că ”sunt printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arta română, ele mărturisesc despre continuitatea tradiției bizantine și strălucirea extraordinară pe care o dădu artelor Constantin Brâncoveanu”.11Aici, la Hurezu, s-au format iscusite echipe de zugravi, care au lucrat la toate ctitoriile brâncovenești. Discursul lor arhitectonic este chintesența a ceea ce numim și astăzi ”stilul brâncovenesc”. Acest stil arhitectonic, având elemente eclectice, este cel mai ingenios, armonios, miraculos, pur și rodnic stil românesc, ceea ce crează o desfătare vizuală, un confort vizual unic amplificate o dată cu trecerea anilor. Armonia și unicitatea arhitectonică a stilului brâncovenesc sunt, în sine, un act identitar pentru poporul român. Contemplând picturile din bisericile ctitorite de domnitorul Brâncoveanu, care au pereții poleiți cu albastrul cerului și auriul soarelui, și acum, după mai bine de trei secole, efectul asupra vizitatorilor este catarctic, ca urmarea a tensiunii estetice denegativante sau nulificatoare de energii negative existențiale ale publicului care le contemplă. Stilul brâncovenesc a apărut dintr-o necesitate a spiritului românesc, a societății de a se sincroniza civilizațional cu Apusul european, păstrând, totodată, și elemente reprezentative ale inegalabilei culturi bizantine.

Esențializând, stilul brâncovenesc, sub aspect cognitiv, creativ și utilitar este definitoriu, arhetipal pentru cultura și civilizația caracteristice poporului române. Ion Dianu a surprins magistral esența și caracteristicile stilului brâncovenesc”Spre deosebire de marile, copleșitoarele ctedrale ale Apusului, aici, arta bizantină localizată pe un fond popular românesc venea cu un gust al miniaturii într-o ambianță naturală grandioasă, cu edificii ce făceau pe om, cum remarcă și criticul de artă Albatov, să se întoarcă înspre sine, să se apropie de eternitate, să mediteze la rosturile lui și ale omenirii”¹² Iubitor de cultura si de credinta ortodoxa, Brâncoveanu a construit sau modernizat peste 50 de biserici și mânăstiri, precum și câteva palate, unele dintre ele în Transilvania, dar și la sud de Dunăre. De asemenea, a acordt sprijinit aceste domenii, neconditionat. Printre cele mai importante ctitorii, putem evidenția: Biserica "Sfântu Nicolae"; mânăstirea Stavropoleos din București, mânăstirea Hurezu; mânăstirea Sâmbata de Sus construită în Ardeal; biserica "Sfintii Împarati Constantin si Elena", din Constantinopol, Spitalul Brâncovenesc, ansamblul arhitectural de la Mogoșoaia. De asemenea a dispus înființarea de tipografii la Bucuresti, Snagov, Râmnic, Buzau etc. Iata numai câteva din contributiile lui Brâncoveanu la cultura si civilizatie. Sa nu uitam de lacasele de cult pe care le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc si în Bulgaria de azi.

Dovadă a profundei credințe creștine și a apartenenței românilor la ”sistemul orthodox”, este și fatul că, prin grija domnitorilor români, se asigurau mijloacele de întreținere și pentru mânăstirile situate în afara arealului românesc. Pildă este și Mânăstirea Cotroceni, ctitorită de Șerban-Vodă Cantacuzino, care, la 15 octombrie 1682, a edictat ”..actul de danie ...prin care cea mai mare parte a veniturilor Mânăstirii Cotroceni, era destinată întreținerii tuturor celor douăzeci de așezăminte monastice de la Muntele Athos..”¹³Este de reținut că patriarhi şi mitropoliţi ai Orientului vin la curtea lui să găsească sprijin şi ajutor pentru bisericile aflate în nevoi sau sub apăsare otomană. Astfel, pentru a ajuta și mai mult mânăstirile de la Muntele Athos, printr-un act de danie, datat din anul 1701,”în orașul scaunului domniei mele(București, n.n), într-al patrusprezecelea an den domii mele, de Isar logofețul din București”.¹⁴Constantin Brâncoveanu ”întărește” Mânăstirii Cotroceni moșiile Chiciora, Neagra, Valea Părului, Saac, Pupezeni, Deșirați, Mătășești, Ialomița, în total 12 moșii. Egumenul mânăstirii era părintele Mitrofan. Actul de danie a fost Scopul donației era ”…ca să ție sfânta mânăstire cu pace de către dânșii….Dreptu aceia, și domnia mea încă am întârit aceste așezământuri și cu această carte a domniei mele, ca să aibă a ținea și a stăpâni sfânta mânăstire Cotocenii aceste mășii, câte mai sus numite sântu, precum și sâtu alese și hotărâte, den piatră în piatră și den semnu în semnu, cu tot venitul du pe dânsele, cât se va allege, du pe tot hotarul.” ¹⁵Este de ramarcat afirmația cunoscutului bizantinolog Porfirie Uspenski, care a apreciat că ”nici un alt popor orthodox nu s făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”.¹⁶ Luminatul Domn a pus accent pe formarea cărturărească a omului, sprijinind traducerea și tipărirea a unei multiudini de cărţi de cult și laice. Acest proiect avea nevoie de mai multe tipografii, deoarece tipografia veche de la București, înfiinţată în 1678, de către mitropolitul Varlaam, nu putea face față nevoii de carte în continuă creștere. Domnitorul a sprijinit înfiinţarea de noi tipografii la Buzău, în anul 1691, la Snagov, în 1694, la Râmnicu Vâlcea, în 1705, la Târgovişte în 1708. Noile tipografii au tipărit diferite cărţi de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi a calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă. Cărțile de cult sunt destinate, în principal, preoților pentru oficierea serviciului divin, iar cele laice sunt în folosul obștei. Remarcabilă este acțiunea lui Brâncoveanu și a episcopilor și mitropolitului de a trimite cărți nu numai în Țara Românească, dar și în Moldova, Transilvania și în statele din Balcani. Marea schimbare, marea reformă realizată, cu precădere, în epoca lui Brâncoveanu, în spațiul carpato-dunărean, este înlocuirea limbii latine ca limbă a culturii și a limbii slave folosită ân biserici cu limba română. S-au creat condiții favorabile pentru dezvoltarea culturii și literaturii naționale, ca și a ”interesului maselor populare față de ele , sporirea importantă a contribuției scrierilor la dezvoltarea conștiinței de neam și transformarea ei în conștiință națională, care se conturează cam în aceeași perioadă în diferite părți ale spațiului carpato-dunărean”.¹⁷Această acțiune de mare importanță decisă de domnitor, este explicată și apreciată și de Del, Chiaro, care spunea: ”În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă şi, la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-ahotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus”.¹⁸

În 1700 este tipărită la Snagov Floarea darurilor, o culegere de maxime şi istorioare, ce aparţine literaturii italiene medievale, alcătuită în secolul al XIII-lea de călugărul bolognez Tomaso Gozzadini.Pe drept cuvânt, se poate afirma că în vremea lui Constantin Brâncoveanu se înfăptuieşte ,,o adevărată revoluţie spirituală”, care contribuie încet, dar sigur, la ruperea românilor de mistica medievală şi la realizarea omului modern. Postelnicul Constantin Cantacuzino își adunase, la Mărgineni, o bibliotecă personală impresionantă, care era păstrată cu sfințenie. Nicolae Iorga afirmă, însă, că domnitorul Constantin Brâncoveanu ”..cu tot patronagiul acordat de vodă Brâncoveanu scriitorilor și traducătorilor, nu cunoaștem nici o bibliotecă a lui sau a fiilor lui, totuși așa de bine crescuți și cunoscând într-un grad înalt misterele retoricei elenice”¹⁹ Acestea sunt argumentele forte care justifică renumele lui Constantin Brâncoveanu, mare voievod cărturar. Marea vitalitate românescă a reprezentat-o”...armonioasă conlucrare între domni și țară, în domeniul scrisului și al ctitoriilor de artă”.²⁰ Istoricii români, în comparație cu cei străini, știu mai bine realitățile spațiului românesc. Cei ce vor ctiti trebuie să știe să se „ferească de primejdii și să fie mai învățați să dea răspunsuri la sfaturi: ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la Domni și la noroade de cinste”. ²¹

”Destrămarea familiei” cantacuzine și tensionarea relațiilor sale cu domnitorul și familia sa, au început, după anul 1700, ca urmare a conflictelor latent mai vechi și diferendelor, după anul 1700, privind sistemul de alianțe sau ”protectoratul” unei mari puteri. Cantacuzinii erau, potrivit opțiunilor strategice, împărțiți în trei grupări de gândire, astfel: partida conseervatoare, ce se pronunța pentru menținerea status quo; gruparea ce opata pentru o alianță central-europeană sau un protectorat asigurat de Casa de Austria; partida care dorea o alianță antiotomană cu Rusia, care să permită obșinerea independenței sau a unui protectorat țarist. Cele trei grupări aveau argummentele lor și planuri proprii de acțiune, fapt ce va conduce, însă, și la ”destrămarea domeniului cantacuzin”.²². Se produce o ruptură între domnitor și cei mai mulți dintre cantacuzini, determinată, în principal, de ”aromele puterii domnești” de care doreau să beneficieze și colaboratorii săi cei mai apropiați, precum și de complicitatea unor boieri și a otomanilor. Ștefan Cantacuzino, fiul lui Constantin Cantacuzino, a urmat la domnie lui Constantin Brâncoveanu. A continuat politica externă promovată de predecesorului său. Descoperit de turci, a fost mazilit și ucis, la Constantinopol, împreună cu Constantin Cantacuzino, tatăl și mentorul său în problemele statale și de politică externă.

Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală națională, o simbioză între tradiția și cultura răsăritene și cultura occidentală.

Epoca brâncovenească nu se încheie cu martiriul marelui domnitor și al fiilor săi, ci, prin realizările sale remarcabile în diferitele domenii de activitate, va dăinui peste veacuri, consolidând eonul existeențial românesc.

BIBLIOGRAFIE

¹A.A. Vasiliev-”Istoria Imperiului Bizantin”, Editura Polirom, București, 2010, p.136

²Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 51

³Ibidem

⁴Corneliu Tamaș, ”Istoria Horezului”, Editura Conphys, Râmnicul Vâlcea, 1995, p. 43

⁵Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.59

⁶Dinică Ciobotea-”De la Hurezi la Horezu” în ”Mărturii”, R. Vîlcea I/1990, p.14, citat de Corneliu Tamaș, op.cit., p. 49

⁷ Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 52

⁸Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

⁹ Ibidem

¹⁰Ibidem, p.50

¹¹Charles Diehl, în ”Revue des Deux Mondes/15 iunie 1924/ p.841, cf. Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

¹²Ion Dianu-Prefața lucrării lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București 1984, p.XIV

¹³ Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei Române-”Cuvânt înainte” al lucrării ” Istoria Cotrocenilor în documente(secolele XVII-XX)”, Editura Sigma, București, 2001,p.5.

¹⁴Ibidem

¹⁵Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Francisc Păcurariu-”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, Editura Minerva,București, 1988, p.109

¹⁸Antonius Maria Del Chiaro, Op. cit. p.23

¹⁹ Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii”, Editura Enciclopedică, București 2002, p. 9

²⁰Ibidem

²¹Ibidem,p. 126

²²Conf. dr. Olga Cicanci, Op. cit. p.45

Epoca brâncovenească, epocă de echilibru geostrategic sud-est european și de sincronism civilizațional cu Apusul

Autor: Gl. Bg(r) Mihail Țăpârlea

Vicepreședinte al Asociației Europene

”Dimitrie Cantemir”

Taparlea.mihai@yahoo.com

Cuvinte cheie: civilizație, Orient, Apus, ortodoxism, patriarh, sinapsă, fénix, spațiu carpato-danubiano-pontic, lexeme, nomadism, diplomație, echilibru, abilitate.

”Filosofia” guvernării țării și piramida brâncovenescă a spiritului românesc

²”Enciclopedia Universală Britanică”, Editura Litera, București 2010 p. 192.

Conf. dr. Olga Cicanci - ”Rolul cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox”, în volulmul ”Studii și articile de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, p. 50.
Ibidem.
Nicolae Iorga-”Istoria Românilor. VII Reformatorii,” Editura Enciclopedică, București, 2002, p.14.

⁶Ibidem, p.13

⁷Ibidem, p.14

⁸Conf. Olga Cicanci, Op. Cit., p. 51

⁹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.14

¹¹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.15

¹²Ibidem

¹³Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei” (Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.19, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁴ Ibidem, p. 37

¹⁵ Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Ibidem.p.38

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010 p. 192

²⁴Nicolae Iorga-Op. cit.p.7

²⁵Nicolae Iorga, Op. cit, p22

²⁶Del. Chiaro Op.cit. p.39.

²⁷Nicolae Iorga, Op. cit.p. 14

²⁸Ibidem

⁽¹⁾ ”Fără ură și părtinire”

Paligeneza Fenixului Dacic⁽¹⁾

⁽²⁾“De la ou”, de la inceputul inceputurilor

³Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Istoria Antică a Nemului Românesc, Editura Solif, București 2011, p.37.

⁴ Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Op. cit, p.7.

⁵Ibidem, p.8

⁶ Liviu Maior, ”Românii în armata habsburgică”, Editura Enciclopedică, București, 2004, p.5-6

⁷ Ibidem

⁹Del Chiaro, Op. cit. p.4

¹⁰Francisc Păcurariu, ”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, editura Minerva, București 1988, p. 11-12

¹¹Daniel Roin-”Spiritul Dacic Renaște”, Editura Vidia, București 2012, p.11-12

¹²N. Iorga, ”Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București 1985, p.284-285

¹³cf. Ion Mihai Cantacuzino, ”O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor”, București 1996, p. 220).

¹⁴ Antonius Maria de Chiaro, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei⁽(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁵Nicolae Iorga, Op. Cit., p.285

¹⁶ Nicolae Stoicescu, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică, București,1980, p.10

¹⁷Păcuraru, Op.cit p.123

¹⁸^”Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s Digest”, 2006. p.120

⁹⁸ Nicolae Iorga, ”Istoria Românilor”, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002, p7

²⁰A. Armbruster-”Românitatea românilor. Istoria unei idei”, 1972, p.211

Diplomația⁽¹⁾ lui Brâncoveanu, mijloc eficace de păstrare a entității statale

²Mircea Malița-”Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, p.37

³Ibidem

⁴ Ibidem, p74.

⁵ Dr. Lucian Iosif Cueșdean- ”Istoria Antică a Nemului Românesc”, Editura Solif, București 2011, p.108

⁶_{Mircea Malița- Op. cit. p.37}

^{7 Ibidem}

^{8 Ibidem}

^{9 Ibidem}

¹⁰Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010, p.109

¹¹Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei^”(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.39 www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹²Ibidem, p.31

¹³Ion Dianu, ”Prefață a lucrării lui Ion Neculce-Letopiețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București, 1984, p. XVII

¹⁴Harold Nicolson, ”Arta diplomatică”, București, Editura politică, 1966, p.13.

¹⁶Ibidem, p.52

¹⁷Ibidem

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem, p.53

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Ibidem

²⁵Antonius Maria Del Chiaro,Op. cit. p.29

Brâncoveanu, ”punct arhimedic” al culturii românești

BIBLIOGRAFIE

¹A.A. Vasiliev-”Istoria Imperiului Bizantin”, Editura Polirom, București, 2010, p.136

²Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 51

³Ibidem

⁴Corneliu Tamaș, ”Istoria Horezului”, Editura Conphys, Râmnicul Vâlcea, 1995, p. 43

⁵Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.59

⁶Dinică Ciobotea-”De la Hurezi la Horezu” în ”Mărturii”, R. Vîlcea I/1990, p.14, citat de Corneliu Tamaș, op.cit., p. 49

⁷ Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 52

⁸Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

⁹ Ibidem

¹⁰Ibidem, p.50

¹¹Charles Diehl, în ”Revue des Deux Mondes/15 iunie 1924/ p.841, cf. Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

¹²Ion Dianu-Prefața lucrării lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București 1984, p.XIV

¹³ Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei Române-”Cuvânt înainte” al lucrării ” Istoria Cotrocenilor în documente(secolele XVII-XX)”, Editura Sigma, București, 2001,p.5.

¹⁴Ibidem

¹⁵Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Francisc Păcurariu-”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, Editura Minerva,București, 1988, p.109

¹⁸Antonius Maria Del Chiaro, Op. cit. p.23

¹⁹ Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii”, Editura Enciclopedică, București 2002, p. 9

²⁰Ibidem

²¹Ibidem,p. 126

²²Conf. dr. Olga Cicanci, Op. cit. p.45

Epoca brâncovenească, epocă de echilibru geostrategic sud-est european și de sincronism civilizațional cu Apusul

Autor: Gl. Bg(r) Mihail Țăpârlea

Vicepreședinte al Asociației Europene

”Dimitrie Cantemir”

Taparlea.mihai@yahoo.com

Cuvinte cheie: civilizație, Orient, Apus, ortodoxism, patriarh, sinapsă, fénix, spațiu carpato-danubiano-pontic, lexeme, nomadism, diplomație, echilibru, abilitate.

”Filosofia” guvernării țării și piramida brâncovenescă a spiritului românesc

²”Enciclopedia Universală Britanică”, Editura Litera, București 2010 p. 192.

Conf. dr. Olga Cicanci - ”Rolul cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox”, în volulmul ”Studii și articile de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, p. 50.
Ibidem.
Nicolae Iorga-”Istoria Românilor. VII Reformatorii,” Editura Enciclopedică, București, 2002, p.14.

⁶Ibidem, p.13

⁷Ibidem, p.14

⁸Conf. Olga Cicanci, Op. Cit., p. 51

⁹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.14

¹¹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.15

¹²Ibidem

¹³Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei” (Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.19, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁴ Ibidem, p. 37

¹⁵ Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Ibidem.p.38

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010 p. 192

²⁴Nicolae Iorga-Op. cit.p.7

²⁵Nicolae Iorga, Op. cit, p22

²⁶Del. Chiaro Op.cit. p.39.

²⁷Nicolae Iorga, Op. cit.p. 14

²⁸Ibidem

⁽¹⁾ ”Fără ură și părtinire”

Paligeneza Fenixului Dacic⁽¹⁾

⁽²⁾“De la ou”, de la inceputul inceputurilor

³Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Istoria Antică a Nemului Românesc, Editura Solif, București 2011, p.37.

⁴ Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Op. cit, p.7.

⁵Ibidem, p.8

⁶ Liviu Maior, ”Românii în armata habsburgică”, Editura Enciclopedică, București, 2004, p.5-6

⁷ Ibidem

⁹Del Chiaro, Op. cit. p.4

¹⁰Francisc Păcurariu, ”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, editura Minerva, București 1988, p. 11-12

¹¹Daniel Roin-”Spiritul Dacic Renaște”, Editura Vidia, București 2012, p.11-12

¹²N. Iorga, ”Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București 1985, p.284-285

¹³cf. Ion Mihai Cantacuzino, ”O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor”, București 1996, p. 220).

¹⁴ Antonius Maria de Chiaro, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei⁽(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁵Nicolae Iorga, Op. Cit., p.285

¹⁶ Nicolae Stoicescu, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică, București,1980, p.10

¹⁷Păcuraru, Op.cit p.123

¹⁸^”Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s Digest”, 2006. p.120

⁹⁸ Nicolae Iorga, ”Istoria Românilor”, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002, p7

²⁰A. Armbruster-”Românitatea românilor. Istoria unei idei”, 1972, p.211

Diplomația⁽¹⁾ lui Brâncoveanu, mijloc eficace de păstrare a entității statale

²Mircea Malița-”Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, p.37

³Ibidem

⁴ Ibidem, p74.

⁵ Dr. Lucian Iosif Cueșdean- ”Istoria Antică a Nemului Românesc”, Editura Solif, București 2011, p.108

⁶_{Mircea Malița- Op. cit. p.37}

^{7 Ibidem}

^{8 Ibidem}

^{9 Ibidem}

¹⁰Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010, p.109

¹¹Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei^”(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.39 www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹²Ibidem, p.31

¹³Ion Dianu, ”Prefață a lucrării lui Ion Neculce-Letopiețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București, 1984, p. XVII

¹⁴Harold Nicolson, ”Arta diplomatică”, București, Editura politică, 1966, p.13.

¹⁶Ibidem, p.52

¹⁷Ibidem

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem, p.53

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Ibidem

²⁵Antonius Maria Del Chiaro,Op. cit. p.29

Brâncoveanu, ”punct arhimedic” al culturii românești

BIBLIOGRAFIE

¹A.A. Vasiliev-”Istoria Imperiului Bizantin”, Editura Polirom, București, 2010, p.136

²Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 51

³Ibidem

⁴Corneliu Tamaș, ”Istoria Horezului”, Editura Conphys, Râmnicul Vâlcea, 1995, p. 43

⁵Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.59

⁶Dinică Ciobotea-”De la Hurezi la Horezu” în ”Mărturii”, R. Vîlcea I/1990, p.14, citat de Corneliu Tamaș, op.cit., p. 49

⁷ Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 52

⁸Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

⁹ Ibidem

¹⁰Ibidem, p.50

¹¹Charles Diehl, în ”Revue des Deux Mondes/15 iunie 1924/ p.841, cf. Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

¹²Ion Dianu-Prefața lucrării lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București 1984, p.XIV

¹³ Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei Române-”Cuvânt înainte” al lucrării ” Istoria Cotrocenilor în documente(secolele XVII-XX)”, Editura Sigma, București, 2001,p.5.

¹⁴Ibidem

¹⁵Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Francisc Păcurariu-”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, Editura Minerva,București, 1988, p.109

¹⁸Antonius Maria Del Chiaro, Op. cit. p.23

¹⁹ Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii”, Editura Enciclopedică, București 2002, p. 9

²⁰Ibidem

²¹Ibidem,p. 126

²²Conf. dr. Olga Cicanci, Op. cit. p.45

Epoca brâncovenească, epocă de echilibru geostrategic sud-est european și de sincronism civilizațional cu Apusul

Autor: Gl. Bg(r) Mihail Țăpârlea

Vicepreședinte al Asociației Europene

”Dimitrie Cantemir”

Taparlea.mihai@yahoo.com

Cuvinte cheie: civilizație, Orient, Apus, ortodoxism, patriarh, sinapsă, fénix, spațiu carpato-danubiano-pontic, lexeme, nomadism, diplomație, echilibru, abilitate.

”Filosofia” guvernării țării și piramida brâncovenescă a spiritului românesc

²”Enciclopedia Universală Britanică”, Editura Litera, București 2010 p. 192.

Conf. dr. Olga Cicanci - ”Rolul cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox”, în volulmul ”Studii și articile de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, p. 50.
Ibidem.
Nicolae Iorga-”Istoria Românilor. VII Reformatorii,” Editura Enciclopedică, București, 2002, p.14.

⁶Ibidem, p.13

⁷Ibidem, p.14

⁸Conf. Olga Cicanci, Op. Cit., p. 51

⁹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.14

¹¹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.15

¹²Ibidem

¹³Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei” (Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.19, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁴ Ibidem, p. 37

¹⁵ Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Ibidem.p.38

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010 p. 192

²⁴Nicolae Iorga-Op. cit.p.7

²⁵Nicolae Iorga, Op. cit, p22

²⁶Del. Chiaro Op.cit. p.39.

²⁷Nicolae Iorga, Op. cit.p. 14

²⁸Ibidem

⁽¹⁾ ”Fără ură și părtinire”

Paligeneza Fenixului Dacic⁽¹⁾

⁽²⁾“De la ou”, de la inceputul inceputurilor

³Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Istoria Antică a Nemului Românesc, Editura Solif, București 2011, p.37.

⁴ Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Op. cit, p.7.

⁵Ibidem, p.8

⁶ Liviu Maior, ”Românii în armata habsburgică”, Editura Enciclopedică, București, 2004, p.5-6

⁷ Ibidem

⁹Del Chiaro, Op. cit. p.4

¹⁰Francisc Păcurariu, ”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, editura Minerva, București 1988, p. 11-12

¹¹Daniel Roin-”Spiritul Dacic Renaște”, Editura Vidia, București 2012, p.11-12

¹²N. Iorga, ”Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București 1985, p.284-285

¹³cf. Ion Mihai Cantacuzino, ”O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor”, București 1996, p. 220).

¹⁴ Antonius Maria de Chiaro, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei⁽(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁵Nicolae Iorga, Op. Cit., p.285

¹⁶ Nicolae Stoicescu, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică, București,1980, p.10

¹⁷Păcuraru, Op.cit p.123

¹⁸^”Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s Digest”, 2006. p.120

⁹⁸ Nicolae Iorga, ”Istoria Românilor”, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002, p7

²⁰A. Armbruster-”Românitatea românilor. Istoria unei idei”, 1972, p.211

Diplomația⁽¹⁾ lui Brâncoveanu, mijloc eficace de păstrare a entității statale

²Mircea Malița-”Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, p.37

³Ibidem

⁴ Ibidem, p74.

⁵ Dr. Lucian Iosif Cueșdean- ”Istoria Antică a Nemului Românesc”, Editura Solif, București 2011, p.108

⁶_{Mircea Malița- Op. cit. p.37}

^{7 Ibidem}

^{8 Ibidem}

^{9 Ibidem}

¹⁰Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010, p.109

¹¹Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei^”(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.39 www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹²Ibidem, p.31

¹³Ion Dianu, ”Prefață a lucrării lui Ion Neculce-Letopiețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București, 1984, p. XVII

¹⁴Harold Nicolson, ”Arta diplomatică”, București, Editura politică, 1966, p.13.

¹⁶Ibidem, p.52

¹⁷Ibidem

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem, p.53

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Ibidem

²⁵Antonius Maria Del Chiaro,Op. cit. p.29

Brâncoveanu, ”punct arhimedic” al culturii românești

BIBLIOGRAFIE

¹A.A. Vasiliev-”Istoria Imperiului Bizantin”, Editura Polirom, București, 2010, p.136

²Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 51

³Ibidem

⁴Corneliu Tamaș, ”Istoria Horezului”, Editura Conphys, Râmnicul Vâlcea, 1995, p. 43

⁵Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.59

⁶Dinică Ciobotea-”De la Hurezi la Horezu” în ”Mărturii”, R. Vîlcea I/1990, p.14, citat de Corneliu Tamaș, op.cit., p. 49

⁷ Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 52

⁸Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

⁹ Ibidem

¹⁰Ibidem, p.50

¹¹Charles Diehl, în ”Revue des Deux Mondes/15 iunie 1924/ p.841, cf. Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

¹²Ion Dianu-Prefața lucrării lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București 1984, p.XIV

¹³ Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei Române-”Cuvânt înainte” al lucrării ” Istoria Cotrocenilor în documente(secolele XVII-XX)”, Editura Sigma, București, 2001,p.5.

¹⁴Ibidem

¹⁵Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Francisc Păcurariu-”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, Editura Minerva,București, 1988, p.109

¹⁸Antonius Maria Del Chiaro, Op. cit. p.23

¹⁹ Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii”, Editura Enciclopedică, București 2002, p. 9

²⁰Ibidem

²¹Ibidem,p. 126

²²Conf. dr. Olga Cicanci, Op. cit. p.45

Epoca brâncovenească, epocă de echilibru geostrategic sud-est european și de sincronism civilizațional cu Apusul

Autor: Gl. Bg(r) Mihail Țăpârlea

Vicepreședinte al Asociației Europene

”Dimitrie Cantemir”

Taparlea.mihai@yahoo.com

Cuvinte cheie: civilizație, Orient, Apus, ortodoxism, patriarh, sinapsă, fénix, spațiu carpato-danubiano-pontic, lexeme, nomadism, diplomație, echilibru, abilitate.

”Filosofia” guvernării țării și piramida brâncovenescă a spiritului românesc

²”Enciclopedia Universală Britanică”, Editura Litera, București 2010 p. 192.

Conf. dr. Olga Cicanci - ”Rolul cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox”, în volulmul ”Studii și articile de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, p. 50.
Ibidem.
Nicolae Iorga-”Istoria Românilor. VII Reformatorii,” Editura Enciclopedică, București, 2002, p.14.

⁶Ibidem, p.13

⁷Ibidem, p.14

⁸Conf. Olga Cicanci, Op. Cit., p. 51

⁹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.14

¹¹Nicolae Iorga, Op. Cit., p.15

¹²Ibidem

¹³Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei” (Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.19, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁴ Ibidem, p. 37

¹⁵ Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Ibidem.p.38

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010 p. 192

²⁴Nicolae Iorga-Op. cit.p.7

²⁵Nicolae Iorga, Op. cit, p22

²⁶Del. Chiaro Op.cit. p.39.

²⁷Nicolae Iorga, Op. cit.p. 14

²⁸Ibidem

⁽¹⁾ ”Fără ură și părtinire”

Paligeneza Fenixului Dacic⁽¹⁾

⁽²⁾“De la ou”, de la inceputul inceputurilor

³Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Istoria Antică a Nemului Românesc, Editura Solif, București 2011, p.37.

⁴ Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Op. cit, p.7.

⁵Ibidem, p.8

⁶ Liviu Maior, ”Românii în armata habsburgică”, Editura Enciclopedică, București, 2004, p.5-6

⁷ Ibidem

⁹Del Chiaro, Op. cit. p.4

¹⁰Francisc Păcurariu, ”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, editura Minerva, București 1988, p. 11-12

¹¹Daniel Roin-”Spiritul Dacic Renaște”, Editura Vidia, București 2012, p.11-12

¹²N. Iorga, ”Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București 1985, p.284-285

¹³cf. Ion Mihai Cantacuzino, ”O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor”, București 1996, p. 220).

¹⁴ Antonius Maria de Chiaro, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei⁽(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹⁵Nicolae Iorga, Op. Cit., p.285

¹⁶ Nicolae Stoicescu, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică, București,1980, p.10

¹⁷Păcuraru, Op.cit p.123

¹⁸^”Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s Digest”, 2006. p.120

⁹⁸ Nicolae Iorga, ”Istoria Românilor”, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002, p7

²⁰A. Armbruster-”Românitatea românilor. Istoria unei idei”, 1972, p.211

Diplomația⁽¹⁾ lui Brâncoveanu, mijloc eficace de păstrare a entității statale

²Mircea Malița-”Diplomația”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975, p.37

³Ibidem

⁴ Ibidem, p74.

⁵ Dr. Lucian Iosif Cueșdean- ”Istoria Antică a Nemului Românesc”, Editura Solif, București 2011, p.108

⁶_{Mircea Malița- Op. cit. p.37}

^{7 Ibidem}

^{8 Ibidem}

^{9 Ibidem}

¹⁰Enciclopedia Universală Britanica, Editura Litera, București 2010, p.109

¹¹Antonius Maria de Chiaro, ”Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei^”(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.39 www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

¹²Ibidem, p.31

¹³Ion Dianu, ”Prefață a lucrării lui Ion Neculce-Letopiețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București, 1984, p. XVII

¹⁴Harold Nicolson, ”Arta diplomatică”, București, Editura politică, 1966, p.13.

¹⁶Ibidem, p.52

¹⁷Ibidem

¹⁸Ibidem

¹⁹Ibidem, p.53

²⁰Ibidem

²¹Ibidem

²²Ibidem

²³Ibidem

²⁵Antonius Maria Del Chiaro,Op. cit. p.29

Brâncoveanu, ”punct arhimedic” al culturii românești

BIBLIOGRAFIE

¹A.A. Vasiliev-”Istoria Imperiului Bizantin”, Editura Polirom, București, 2010, p.136

²Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 51

³Ibidem

⁴Corneliu Tamaș, ”Istoria Horezului”, Editura Conphys, Râmnicul Vâlcea, 1995, p. 43

⁵Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.59

⁶Dinică Ciobotea-”De la Hurezi la Horezu” în ”Mărturii”, R. Vîlcea I/1990, p.14, citat de Corneliu Tamaș, op.cit., p. 49

⁷ Conf. Dr. Olga Cicanci, Op. Cit. p. 52

⁸Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

⁹ Ibidem

¹⁰Ibidem, p.50

¹¹Charles Diehl, în ”Revue des Deux Mondes/15 iunie 1924/ p.841, cf. Corneliu Tamaș, Op. Cit. P.53

¹²Ion Dianu-Prefața lucrării lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei precedat de o samă de cuvinte”, Editura Albatros, București 1984, p.XIV

¹³ Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei Române-”Cuvânt înainte” al lucrării ” Istoria Cotrocenilor în documente(secolele XVII-XX)”, Editura Sigma, București, 2001,p.5.

¹⁴Ibidem

¹⁵Ibidem

¹⁶Ibidem

¹⁷Francisc Păcurariu-”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, Editura Minerva,București, 1988, p.109

¹⁸Antonius Maria Del Chiaro, Op. cit. p.23

¹⁹ Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii”, Editura Enciclopedică, București 2002, p. 9

²⁰Ibidem

²¹Ibidem,p. 126

²²Conf. dr. Olga Cicanci, Op. cit. p.45