Anul I „tovarăşi”, anul II, „domni”

În ambele variante, formula de adresare a profesorilor către noi era copletată cu cuvântul „ofiţeri”. Te simţeai bine şi important atunci când profesorul, cel mai adesea cu gradul de colonel, începea expunerea cu formula „Domnilor (tovarăşi) Ofiţeri”, vom discuta astăzi despre… sau atunci când ne cerea opinia vis a vis de cum ar fi bine să organizăm contraatacul, să amplasăm şi divizionul de autotunuri în eşalonul 2 sau să ne mulţumim cu o acţiune impetuoasă a batalionului de tancuri în flancul inamicului care tocmai a rupsese apărarea diviziei şi dezvolta ofensiva în adâncime! Ba, câteodată,  ni se întâmpla la orele de tactică generală să auzim : “în rolul comandantului diviziei 148 mecanizată, să raporteze hotărârea pentru ofensiva din 16.09., ora 04.00, …  lt.maj. Marin ! Cum spunea Csopike – cunoscut în mediile intelectuale sub numele  de Dumitreasa – „noi săracii,  habar n-avem de companie şi uite că am ajuns să manevrăm divizii !„ Din fericire, numai pe hartă !  Cei mai mulţi puneau capul în pământ, îşi găseau de lucru cu ascuţitorile, împătureau sau despătureau harta, căutau salvarea mimând răsfoirea înfrigurată regulamentului, care – cum, după inspiraţie !  Ne-a ţinut tuturor, de vreme ce am absolvit ! Mai greu a fost la tactica serviciilor, unde severitatea era mare (materia era considerată specialitate) dar unde până la urmă, toţi am ajuns în stare să punem dispozitivul de luptă şi de servicii pe hartă. Nu pot să uit ghiduşiile făcute de „locotenenţii majori”, ca atunci când am parodiat conţinutul planului asigurării serviciilor, creand unul plin de haz, sau celebrele „elicoptere de 88 de mm”, autoironie pornită de la cunoştinţele noastre la limita precarităţii în materia dotării cu armament şi tehnică de luptă a unităţilor şi marilor unităţi. La specialitatea noastră, era treabă serioasă, învăţam cum să acţionăm ca ordonatori de credite (ce banal pare azi !) cum e cu finanţarea, cum e cu contabilitatea, cum e cu raportările…  Ţuţopanotei ( Ţuţo; Pano;Tei;) triada de aur a profesorilor noştrii la specialitate, adică coloneii Teianu- şeful de catedră, Ţuţuianu şi Pană, oameni prin mâna cărora au trecut multe generaţii de ofiţeri financiari ! Colonelul Teianu, competent, intelligent, spiritual, era rece şi oarecum distant, dar nu din aroganţă ci din timiditate. Era în acele vremuri   “rara avis” un om corect, la domnia sa contau cunoştinţele de specialitate, nu celelalte …cunoştinţe ! Nu era zgârcit la note, dar notele erau muncite şi para – muncite. Practic dorea să se convingă de faptul că ştii, că ai înţeles, că stăpâneşti materia. Şi zic eu că a prins bine multora dintre noi. Mai flexibil, mai prietenos şi mai apropiat, colonelul Ţuţuianu ne îmblânzea orele seci de specialitate cu felul de a fi bonom şi cumsecade, fără însă a se lăsa tras de şireturi de vreun obraznic sau neinspirat. Era şi secretar de partid pe facultate, poziţie din care tempera tendinţele “expansioniste”, de ”mare putere regională” ale cadrelor de la catedrele de intendenţă şi tactica serviciilor care vroiau (de altfel, fără succes) să ne demostreze că numărul face şi calitatea. Cel de-al treilea profesor, era un tip de om înclinat mai mult spre negociere şi convingere.   Revenind oarecum la titlu, pot să spun că în anul întâi, septembrie 1988 – septembrie 1989, am fost clar, „tovarăşi”, în sens peiorativ, adică am fost munciţi ca vai de noi. Programul era de la 7.30 la ora 20, aveam şase ore de curs plus încă patru studiu obligatoriu. Ba odată, ministrul Milea trecând prin dreptul Academiei în drum spre minister după ora opt seara, a observat că nu erau prea multe ferestre luminate şi a tras concluzia că ofiţerii elevi nu mai studiază ca pe vremea domniei sale; rezultatul : s-a dispus studiu  suplimentar între orele 20 – 21, iar profesorii ne dădeau teme peste teme, să avem cu ce umple timpul suplimentar !  Într-un fel asta dovedeşte că domnul ministru era în adâncul inimii sale un disident, adversar al regimului, de vreme ce nu era interesat de economisirea energiei electrice, tocmai pe timpul celor „ Trei E” (educaţie, economie, energie) respectiv pe timpul în care cartiere întregi erau lăsate în beznă şi nu puţini oameni blocaţi în lifturi între etaje. Aveam şi o pauză, de la sfârşitul cursurilor  până la ora 16, pauză în care mergem la popotă, la un film în aulă din când în când, sau pur şi simplu stăteam pe bănci în parcul din incinta Academiei. Nu zic, unii dădeau o fugă la „Brădet” pe strada Carol Davilla sau la „C…a de aramă” din Calea 13 Septembrie (o braserie în faţa căreia era plasată o statuie din bronz reprezentând o femeie) să mai socializeze cu intelectualitatea, în primul caz,  sau cu clasa muncitoare în cel de-al doilea. Prin iunie 1988 am început antrenamentele pentru ceea ce avea să fie ultima paradă militară pentru 23 August, antrenamente care se desfăşurau în două reprize, dimineaţa de la 6.30 şi seara de la 18 la 20. Restul zilei, cursuri, studiu, ce mai, eram bine prinşi în program ! În anul II, mai precis începând cu ianuarie 1990, am ajuns domni, dar numai ca formă de adresare, în rest programul sau exigenţa nu s-au schimbat prea mult. Am scăpat de studiu, acesta devenind facultativ, dar era mai bine să nu-l fentezi, încă mai conta „c…r..l lui Moissil, nu capul lui Moissil” aşa că stăteam, nu aveam încotro. În schimb era mare derută în tabăra profesorilor, programele de învăţământ nu puteau fi schimbate din mers aşa că în sex-iunea din februarie 1990, am dat examen la finanţe pe celebra pe atunci lege a investiţiilor. Fix în acelaşi timp, renumitul Dinu Patriciu înfiinţa prima firmă particulară din România, de unde şi rezultatul, el milionar, eu militar; Drept e că între un milionar mort şi un militar viu, s-ar zice, avantaj eu! C-aşa-i în tenis !(Comisar şef de poliţie Dumitru Scutaru -  grupa D-32)