22 Decembrie 1989 – Ziua din care nimic n-a mai fost la fel (continuare a articolului „Noapte întunecată” )

Da, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, totul era la început ! Dar abia întorşi din vâltoarea evenimentelor, nu aveam cum să înţelegem aşa ceva. Bine mai este atunci când stai şi priveşti un film, o piesă de teatru sau lecturezi un roman: personajele, ori prin câte întâmplări dramatice trec, rămân în raport cu persoana ta, simple ficţiuni. Poate rezonezi cu ele, dar tu stai confortabil în fotoliu şi atunci când vrei să întrerupi tensiunea, pur şi simplu laşi cartea din mână, schimbi canalul, ieşi în pauză. Nu acelaşi lucru se întâmplă în „filmul” la care participi direct, ca actor involuntar, fără să şti scenariul şi fără să ai certitudinea( happy)-end-ului. Dar despre toate astea nici unul din ofiţerii elevi ai facultăţii „D”, întorşi în Academie după evenimentele din noaptea de 21 spre 22 decembrie nu îndrepta gândurile în acel moment. Îmi amintesc că din autobuze am mers direct la sala cu mese, unde sprijinind pistolul mitralieră de scaun, am luat o rapidă masă de dimineaţă. Între timp, se luminase bine de ziuă. Direct din sala cu mese, am primit ordinul să constituim un cordon d e blocare a bulevardul Panduri, în faţa Academiei. Înaintea noastră, la aproximativ cinci sute de metri, în dreptul actualei şi fostei  intersecţii  “Răzoare”, s-a constituit un cordon din colegii noştrii de la facultatea „C”,   „Arme”. Tensiunea era maximă. Zvonurile sau informaţiile – nu-mi este nici acum clar -  spuneau că mase de oameni ( presupuşi muncitori de la întreprinderile de pe platforma Militari) se înderaptă către centru, traseul lor fiind, natural, prin dreptul Academiei. De abia scăpasem dintr-o posibilă confruntare în zona podului Mărăşeşti astă noapte, iată că vom avea parte de o alta, chiar în faţa Academiei, pe Panduri! La un moment dat, generalul Logofătu , comandantul Academiei, a trecut prin dispozitivul nostru şi la întrebarea cuiva - nu-mi amintesc, ofiţer elev , sau cadru didactic-,  privind misiunea cordonului, a răspuns : „n-o să-i lăsaţi să vă spargă capul !”  şi apoi s-a retras în curtea academiei. Oroare ! Adică, indirect, ne-a spus să ne apărăm! Dar ce înseamnă pentru un om înarmat cu un pistol mitralieră şi având patru încărcătoare pline să se apere în faţa unei mulţimi neânarmate ? Cred că ar fi însemnat deschiderea focului, cu urmări incalculabile!  Repet, tocmai aflaserăm noaptea trecută de la miliţianul de la podul Mărăşeşti (vezi articolul precedent) că manifestanţii nu erau nici pe departe nişte sfinţi, din contră, erau agresivi şi violenţi. Deci s-ar fi ajuns la escaladare! Am fi tras ? Sau am fi stat „să ne spargă capetele” mie, lui Jack, lui Iulică, mai ştiu eu cui ? Zbucium ! Era o dimineaţă de iarnă, cenuşie, fără lumină. Din cerul acoperit de nori joşi, se auzea zgomot de elicoptere, traficul auto încetase cu totul şi parcă se auzea slab, în fundal, un vuiet neprecizat. Tensiunea creştea, întreţinută şi de apariţiile unei Dacii albe, din care cobora un căpitan de miliţie anunţînd : „Coloana e la Moghioroş ! „ după care se urca din nou în maşină şi dispărea către Drumul Taberei; revenea apoi şi anunţa: „Coloana este la Favorit !”  Nu mai spun că rarele autovehicule pentru care primisem ordin să le permitem accesul pe bulevardul Panduri, încetineau în dreptul cordonului şi ne adresau cuvinte grele, şoferii ne admonestau, unul ne-a scuipat ! Şi dintr-o dată, a apărut informaţia că generalul Milea, s-ar fi sinucis !  Ce putea să facă o asemenea ştire moralului nostru, cei ce urmau să „dea piept” cu masa manifestantilor ? Stupoare, indignare, neâncredere, derută ! Ca mulţi alţi colegi  de gradul şi vârsta mea, având în vedere în primul rând distanţa enormă în ierarhia militară, nu aveam nici o urmă de simpatie faţă de ministrul Milea. Doar ce-l văsusem cu câteva ore mai înainte conducând represiunea la Intercontinental, iar ideea că ar fi putut fi  fi trădător al regimului aşa cum suna comunicatul oficial( conţinutul l-am aflat mult mai târziu) mi s-a părut şi mi se pare şi azi, la peste douăzecişicinci de ani de la evenimente, complet absurdă ! Rezultatul pe moment, pentru cei din dispozitivul de blocare de pe bulevardul Panduri, a fost că regimul are o mare problemă: revolta de ieri, ameninţarea coloanelor din platformele industriale, moartea suspectă a ministrului apărării. Punctul culminant a fost atins pentru noi, atunci cînd colegii din faţa noastră, cei de la facultatea „C”, s-au retras, la ordin, din dispozitivul de la Răzoare. Ca un făcut, aproape imediat, căpitanul de miliţie a coborât din Dacie şi a anunţat : „Coloana e la Orizont !” Deci, iata-ne singuri, în faţa alegerii: ei, sau noi ! Să nu îndrăznească cineva să vorbească acum, despre ceea ce s-a numit mai târziu, „Armata e cu noi ! „  Nu eram cu nimeni, eram miltari sub consemn şi nu era treaba noastră să judecăm legitimitatea ordinelor, sau a regimului, sau mai ştiu eu a ce. Nu ştiu ce s-ar fi ales, amintiţi-vă de atitudinea unui Amuza sau Şoldănescu, în noaptea represiunii! Norocul tuturor  a constat în faptul că zisa coloană de manifestanţi, a virat pe Ho-şi Min, coborând  spre centru pe la Cotroceni. Aşa am înţeles atunci, poate cineva din acea coloană care citeşte aceste rânduri să ne spună cum s-a văzut de la ei toată povestea. Dacă e adevărat ce spun eu,  adică defluirea coloanei pe la podul Cotroceni, poate că un rol  să-l fi  avut şi Dacia cu căpitanul în uniformă de miliţie care le va fi spus manifestanţilor că pe Panduri, nu se poate trece !  Cert e că în jurul orei 12, poate, am primit ordinul să ne retragem din dispozitiv şi să mergem la odihnă, la căminul Panduri, unde eram încazarmaţi de la momentul alarmei de luptă. Ajunsesem la mijlocul zilei de  22 decembrie 1989 ! Multe, multe aveau să urmeze !

(comisar şef de poliţie Dumitru Scutaru grupa D 32)